Jurnal de călătorie – Seara, pe Calea Victoriei

– A fost prima stradă podită a Bucureștiului. Mai târziu, a fost și prima stradă asfaltată. O stradă a bucuriei, a luxului și-a farmecului boem, peste care și-au lăsat urmele două războaie, o revoluție și un cutremur devastator. Azi, Calea Victoriei își poartă încă frumusețea stranie printre magazine și cafenele, biblioteci și muzee, acoperișuri în ruină și parcuri bătute de vânt. Jurnal de călătorie, de pe cea mai veche arteră a Capitalei, care pulsează încă neobosită de viață –

La început, a fost doar un gând. Un gând salvator, într-o zi rece și apăsătoare de iarnă: să mă îmbrac bine, să trag peste urechi o glugă, să ies din casă și să mă plimb. Să merg pe jos câteva ore, undeva unde n-am fost de mult. Dacă se poate, să-mi clătesc ochii-n vitrine, să nu caut nimic și să nu vreau nimic. Fără treabă și fără destinație, ca un turist în propriul oraș. Nu mai știu cum am ajuns pe Calea Victoriei. Știu doar că în după-amiaza aceea am vrut să mă joc. Înfofolită în haină, c-un ceai fierbinte în mână, am privit Bu­cureștiul ca pe-un oraș străin. I-am privit clădirile și ferestrele largi. Parcurile golașe și statuile lor. I-am încercat delicatesele, aromele, gusturile… Și m-am bucurat cu adevărat de oamenii lui.

O sarabandă de bunătăți

„Să mergem să mâncăm o coclintă”, mi-a zis Adrian, într-o zi în care tot frigul de pe Calea Vic­toriei se strecurase în buzunarele mele. Habar n-aveam ce e aia. „O să vezi”, mi-a mai zis și a des­chis ușa restaurantului. Mirosea a stafide și-a brânză dulce, a dovleac și a mere coapte. Nimerisem cum nu se poate mai bine. Apoi, am văzut-o în farfurie: o plăcintă maramureșeană, din aluat nedospit, cu blatul întins, subțire ca hârtia. O bunătate fierbinte, de stins cu iaurt. Sau, de ce nu, cu vin roșu, de La Salumeria. Pentru că mai jos, pe aceeași Calea Victoriei, în gangul mic și întunecat de la nr. 101, un italian îndrăgostit de București a deschis o băcă­nie cu delicatese din țara lui. Șunci, pateuri, Grana Padano și o foccacia crocantă, cu gust desă­vârșit. Gata, toate, de luat acasă. Dar nu chiar așa, deodată. Doar după ce-ai stat să guști și vinul, la mesele în­ghesuite de lângă tejghea.

Da, Calea Victoriei e o explozie de gusturi, o sarabandă de bunătăți. Și dacă nu v-au convins nici înghețata de ceai verde cu straciatella, de la Gela­teria Romana, nici bomboanele Leonidas, pline de lichior dulce, de ouă, dacă ați ignorat fastuoasa prăjitură cu vișine de la The Artist, opriți-vă măcar la Casa Capșa. Faimoasa Capșa, care acum mai bine de o sută de ani primea medalii la Viena și se mândrea cu brevete de furnizor al principilor Serbiei și Bulgariei, cafeneaua care i-a găzduit mai târziu pe Arghezi și Minulescu, pe Rebreanu și Camil Pe­trescu, e azi, cu durere o spun, prea prăfuită și aus­teră. Galantarele ei sunt însă pline de delicatese: de joffre și de fondante, de amandine și de bomboane cu nucă, și de preferatele mele dintotdeauna, bom­boanele Enescu și ciocolata Carpați.

Tot pe Calea Victoriei, la Centrale, se mănâncă și cea mai bună pizza din București, Suspiria, pe care n-aș fi descoperit-o niciodată, dacă n-ar fi exis­tat în viața mea un bărbat cu mâini superbe și ochi adânci și albaștri. Suspiria e exact cum îi spune și numele, o simfonie de suspine. Un oftat al papilelor gustative născut la împreunarea dovlecelului cu gorgonzola, când salsa-ul de trufe stropește ne­milos blatul, iar frunzele proaspete de busuioc se cufundă-n ricotta.

Fereastră la Calea Victoriei

„Îl luăm, crede-mă, îl luăm”. Atât își mai amintește din ziua în care a decis, cu cel mai bun prieten, să se mute undeva împreună. Găsiseră chiar apartamentul ăsta, cu vedere pe Calea Victoriei. Avea scări în melc, un cufăr vechi, care aparținuse cândva lui Minulescu, și o terasă plină de iederă. La câteva zile după ce s-au mutat, capitala a intrat în lockdown, oamenii s-au închis în case, cufărul s-a burdușit cu licori alcoolizate, balconul s-a um­plut de cărți și din boxe a în­ceput să cânte muzica cla­sică. Așa își amintește Alexan­dru lunile de carantină petre­cute aici, în apartamentul de pe Calea Victoriei: cu bucuria de a fi chiar în inima capitalei, suprapusă peste cealaltă, de a nu fi singur. Trei luni mai târ­ziu, când soarele verii încin­gea deja asfaltul și lumea ie­șise din izolare, Calea Victo­riei se transformase într-un adevărat festival. Un festival la el acasă, cea mai hype și mai colorată adunătură de oameni pe care Alexan­dru, toropit uneori de căldură, o privea chiar de la înălțimea etajului trei. Pentru el, Calea Victoriei e și azi cartierul în care toată lumea știe pe toată lumea și toată lumea salută pe toată lumea: pe barmanul din A1, pe dom­nișoara care vinde înghe­țată la Velocita, pe domnul din Orient, care vinde cos­tume la magazinul din colț, pe băiatul care îl tun­de la frizeria de lângă. Și, mai ales, pe doamna care vinde lalele peste stradă, de la care, de-atâtea ori, a cumpărat ca să-și pună-n balcon. De când locuiește aici, Alexandru și-a fă­cut locurile lui. Așa a simțit el, venit din Botoșani, că poate face să-i aparțină orașul, da­că el în­suși n-a sim­țit ni­cio­dată că-i apar­ține. Ale­xandru e actor. De pe Calea Victoriei, tea­trele sunt la o aruncătură de băț. Și tot la o arun­că­tură de băț e și Ate­neul, cu scă­rile lui de marmură bej, unde cafeaua are alt gust și timpul curge cu altă vi­teză.

Stofe, lână și mătăsuri

Nu știu cine e AmiAmalia, dar eu nu am văzut niciodată haine de lână mai frumoase ca cele lucrate de brandul ăsta. Tricotaje de lux, spun ei, pe eti­chetele lor, iar lux, dați-mi voie să vă confirm, chiar asta înseamnă în cazul lor: forme ample și struc­turate, tăieturi moderne, atenție la detalii, un cașmir moale și-un merino care îți mângâie sufletul. Un brand românesc cu care să te mândrești oriunde în lume. Dacă n-aș fi aflat că frumusețile astea de rochii și cardigane sunt lucrate la noi în țară, aș fi putut jura că au venit direct din Milano. Prețurile, nu vă iluzionați, sunt de podium. Dar AmiAmalia, ca și maga­zinul Ototo de pe Calea Vic­toriei în care le-am desco­perit, se mai laudă cu ceva. Cu faptul că trench-urile și rochiile lor sunt o afacere sus­tenabilă, sunt produse etic și responsabil chiar în inima Tran­silvaniei.

La Casa Frumoasă, s-au aglomerat în vitrină mărci obraznic de scumpe, la COS am văzut șosete din cașmir și rochii capot. La Max Mara, pulovere largi de lână m-au dus în zbor pe pistele de ski din Courchevel. La Mengotti, prețurile erau dezgustă­toare, iar hainele stridente țipau în vitrine.

Înghesuită între ele, cu intrare din lateral, Casa de Modă Venus mai supraviețuiește și azi. Înăuntru, stofele stau teanc, foarfecile de croitorie sunt mari cât Calea Victoriei și un croitor în vârstă, cu mâinile încercate de ani, mai face încă costume după teh­nica veche. O tehnică veche și bună, care nu dă greș de 50 de ani. Din mâinile lui ies cele mai bune sa­couri. Mi-a șoptit asta chiar un bărbat.

Cea mai votată cafea a lumii

L-am văzut de cum am intrat. Nici n-avea cum să nu-ți sară în ochi: purta o șapcă plată de culoare bej, cămașă albă de poplin, pantaloni de stofă și bretele negre. Dacă sfârâitul espressorului și tatua­jele nu l-ar fi dat de gol, aș fi putut jura că luminile calde din cafeneaua de la nr. 143 mi-au jucat, pur și simplu, o festă. Nu, nu mă teleportasem în inter­belic și nici în Jurnalul lui Sebastian. Eram în Boiler x Guido, locul în care Andrei pregătește cafeaua. De când a început să lucreze aici, nu are decât două ambiții, două pasiuni: să readucă la viață eleganța masculină de altădată și să ajungă cel mai bun barista din țară. Cămașa lui cu bretele, aveam să aflu ceva mai târziu, e doar una din ținutele în care îl poți întâlni. Ar putea fi la fel de bine vesta de stofă maro, cu papion, sau cealaltă, neagră, cu cravată impecabil legată. Asta, dacă nu-l găsești în hanorac, îmbrăcat pur și simplu în miros de cafea.

„După un espresso bun, nu simți nevoia să bei apă”, mi-a spus Andrei și i-am dat dreptate. L-am lăsat să-mi povestească despre boabele columbiene, des­pre filtrele speciale cu care purifică apa și despre cum nu se dă niciodată cu parfum când lucrează, ca să nu strice mirosul cafelei. Anul trecut, pentru cafegiii curioși, în Boiler s-a pu­tut gusta și cea mai votată cafea din lume. Sortimentul pe care în 2021 adevărații connaisseuri în cafele ai lumii l-au votat nr. 1 mondial: Eugenoides, cu incredi­bila lui dul­cea­ță naturală. 30 de mililitri bruni de fericire cofei­nizată, pentru nici mai mult, nici mai puțin, de 100 de ron ceșcuța.

Niciodată nu există destulă cafea pentru câtă frumusețe exis­tă pe lume, mi-am zis și am lăsat Boiler-ul în urma mea, cu lumina lui caldă, feres­trele până jos la stradă și swing-jazzul care urcă până-n tavan.

Era ora albastră afară. Ceața cobora pe haine, iar respirația se transforma încet în aburi. Am res­pirat adânc și am plecat mai departe, la întâlnire cu seara. Când se întunecă, oamenii și întâmplările își pierd ușor conturul, Bucureștiul întreg se face parcă mai frumos. Iar clădirile vechi, scorojite, lu­mi­­nează palid, fosforescent. Femeile sunt mai fru­moase, chiar și așa ascunse-n fulare, bărbații poartă lumi­nițe în ochi. Da, e ora albastră, strada, cu totul, e un covor plutitor. Sprijiniți de-un felinar și îm­brăcați în lumină, un el și o ea țin Calea Victoriei în brațele lor.

Maiestatea Sa, Tom

Mi-au plăcut întotdeauna oamenii frânți pe dinăuntru, oamenii pe care viața i-a încercat, care au pierdut totul, până când n-au mai avut nimic de pierdut. În ochii lor, am găsit mereu licărirea stranie a libertății. Pe Tom l-am vă­zut prima oară în clubul Con­trol, într-o noapte în care dansa de parcă lumea întrea­gă era a lui. Mic de înălțime, cu o eșarfă roșie prinsă pe spate ca o mantie regală, se lăsa purtat de beat-uri și de fasciculele de lumi­nă, într-un univers știut numai de el. L-am regăsit la ieșire pe Ca­lea Victo­riei, obosit și spriji­nit de-un zid. Avea unghii vop­site violet, umor fără li­mi­te, sarcasm cât să pipereze un pic con­versația și privirea celui care știe totul și-a înțe­les. S-a prezentat simplu, „His Majesty”. Am râs mult în seara aia cu el, așezati pe caldarâm, sprjiniți de zid și ascunși în jachete. L-am sim­țit ca pe un frate mai mic, în­depărtat și totuși apropiat. Ve­nea din Bristol și mai avea câteva zile la Bucu­rești, orașul pe care-l alesese, punând, pur și simplu, un deget pe hartă. Ora­șul care l-a izbit nu cu fru­musețea lui, ci a oa­me­nilor pe care i-a întâlnit. „O să mă-ntorc și într-o zi o să ne întâlnim întâmplător pe stradă”, mi-a zis râzând și nu l-am întrebat cât a băut, nici n-avea sens. Mergeam pe Calea Victoriei, felinarele lumi­nau slab, și Tom se oprea la fiecare clă­dire să o asculte. Îi mângâia zidurile, își lipea urechea de ea, făcea o plecăciune și îmi dădea verdictul: „Aici s-a su­ferit mult”, „În casa asta cine­va face dragoste chiar acum”, „Să nu te încrezi niciodată în cei care stau la etaj”, „De ce nu le spune nimeni că trăiesc o minciună?”. Am râs, și la intersecție ne-am îmbră­țișat lung. Din taxiul în care m-am suit, l-am mai urmărit o vreme despicând aerul, cu mantia lui roșie, ireve­rențioasă.

Laudă simigeriei

Ce ar fi zilele de iarnă fără mirosul înnebunitor al unui covrig, fără fierbințeala lui care dezmorțește degetele în timp ce alergi grăbit dintr-un loc în altul? Ce ar fi Calea Victoriei fără Simigeria lui Nea Mărin, fără mirosul dulce al miezului cald, care ajunge până departe, în Amzei? Un covrig fierbinte e un ochean aburit. Ia-l în mână, privește prin el. Prin rotundul lui, o să vezi rostogolindu-se în­tâm­plările istoriei de-a val­ma. Caleașca suflată cu argint a lui Vodă Ma­vrogheni, trasă de cerbii lui cu coar­nele poleite cu aur. Trăsurile albe ale mus­calilor și vocea răgu­șită a Ma­riei Tănase. Me­se­le de la Herdan, tri­um­fând de caviar și șam­panie. Și for­fota boie­rilor bucu­reș­teni, care își tri­miteau că­mășile la apretat la Londra, cu Orient Ex­press-ul. Lustragiii, așe­zați la fiecare colț de stra­dă. Schimbarea găr­zii în fiecare dimi­neață, la Palatul Re­gal. Solda­ții cu coi­furile lor de ala­mă, îm­podobite cu coa­dă de cal, cu tu­nici albastre, cu poale răs­frânte și sabie dreaptă lipită de piept. Ține bine co­vri­gul-o­chean. Pri­vește mai departe. Iar dacă ai să vezi o negresă splen­didă, tăind strada în două într-o șaretă trasă de-un struț, să nu te spe­rii, că nu visezi. E Jose­phine Baker, perla neagră a dansului. În 1928, la invitația lui Constantin Tă­nase, „cea mai senzațională femeie pe care a văzut-o cineva vreodată”, cum scria când­va Hemingway, a dansat aici, pe Calea Victoriei, în București. Ce a rămas azi din toată sclipirea de-atunci? Amintiri, povești, pagini risipite în vreun jurnal. Sau, poate, câteva fotografii, păstrate cu grijă într-un album.

Cu cele două lentile gemene ale aparatului Rollei­flex, Kauffman, legendarul fotograf născut la Brașov, în 1923, a fotografiat Bucureștiul, veșnic îndrăgostit de parcurile lui. A fotografiat neobosit și Calea Victoriei, în tot mai sumbrii ani 50, când pălăriile de altădată ale doamnelor erau înlocuite, treptat, de căciuli, când grimasele suspicioase luau locul zâmbetelor, când griul de cenușă și-a făcut loc printre clădiri și întâmplări, până a pus stăpânire pe viață, cu totul. Azi, Calea Victoriei e puțin din toate, ca o femeie îmbrăcată în mai multe rânduri de fuste. Unele sunt din catifea, altele din mătase. Unele din diftină, altele din pânză de sac. Cele mai multe poartă însă în pliurile lor culorile șterse ale oricărui decembrie lipsit de zăpadă.

Privește cerul!

Uneori, seara, în spatele impunătoarei statui ec­vestre a Regelui Carol I, care-și privește de la înăl­țimea celor 13 metri de marmură și bronz fostul Pa­lat Regal, se așază un domn elegant. Cu manșe­tele cămășii puțin suflecate, scoate din geanta căptu­șită cu catifea un saxofon. Dacă ai norocul să treci la orele potrivite pe acolo, Bucureștiul o să ți se pară dintr-o dată iubibil. Aerul o să se aranjeze în jurul tău în stranii geografii nevăzute. Iar muzica lui o să te ridice de la pământ și-o să se topească apoi în pasta albă a ceții.

„Privește cerul” scrie pe o trecere de pietoni, „privește cerul” scrie pe zidul unei clădiri. Doar că, în decembrie, de pe Calea Victoriei cerul Bucureș­tiului pare foarte departe. Cândva, în Muzeul de Artă găzduit de fostul Palat Regal, am admirat înde­lung un tablou de Dărăscu: o aglomerare superbă de tonuri albastre și gri, o dezordine fericită de trăsuri și galoși. Se numea chiar așa: „Calea Victoriei pe timp de ploaie”. L-am privit mult, cu ochii mijiți, la câțiva pași distanță de el. L-am privit până ce liniile aspre s-au înmuiat și albul vopselei și-a făcut loc mai în față. Printre tente și semitente, printre tonuri și semitonuri, am văzut cu adevărat lumina lui. Am văzut-o strălucind pe clădirile ude, șiroind pe um­brele și pe trăsuri. Am văzut-o coborâtă în stradă, la fel de misterioasă și albastră ca cerul.

E frig și burnițează în București. E decembrie, caldarâmul e ud și plin de lumină. În ochiul bălților, felinarele sunt aprinse, casele și norii sclipesc răs­turnați. Deschide ochii și privește strada! Calea Vic­toriei e un cer în oglindă.

Autoarea mulțumește lui Adrian Buga, istoric și critic de artă, pentru scurtul și folositorul ghidaj cultural.

Foto: Shutterstock (2), CIMEC (1)