Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Eminescu avea doar 16 ani când a pornit, pe jos, din Bucovina spre Ardeal. Dar intrarea în Blaj seamănă cu o apariție meteorică. S-a ivit pe neașteptate, a strălucit ca un astru, apoi a dispărut, lăsând în urmă o enigmă nedezlegată până în ziua de azi. Despre plecarea din Bucovina povestește chiar el: „Într-o zi fru­moasă, de vară, îmi făcui legăturica, o pusei în vârful bățului și o luai pe dru­mul cel mare, împărătesc”. Despre prezența în Blaj au depus mărturie cei care au avut norocul să-l întâlnească: studenții de la Se­minarul teologic greco-catolic, siderați de inteligența triumfală a bucovinea­nu­lui, cu mult mai puțin școlit decât ei. Dar în plină „solaritate”, Eminescu dis­pare din Blaj, așa cum a și apărut: brusc și misterios. Într-o după-amiază de vară târzie, e zărit pe malul Mureșului, așteptând să treacă apa, cu un pod plutitor. Unde pleca? Ce urmează este o „pată neagră” în biografia lui Mihai Eminescu: BUCERDEA GR­NOASĂ, ultima etapă necercetată a călătoriei sale în Transilvania. Un „mister” pe care ne-am propus să-l elucidăm „în direct”, în preajma ani­versării zilei de naștere a poetului nostru național.

De ce a plecat Eminescu la Blaj? 

„Domnilor, eu sunt poet!”

Eminescu la 19 ani, la scurt timp după perioada Blaj

„Domnilor, eu sunt poet și vreau să-mi adun material!”. Tinerii seminariști ardeleni, în sacourile lor negre, frumos ciclăzuite de mamele lor, se uită lung unii la alții. În mersul tărăgănat al căruței, Ioan Cotta și Teodor Cojocariu îl scrutaseră îndeajuns, în arșița verii, pe tăcutul lor „frate” moldovean cules de pe drum. Junele ars de soare, în haine colbăite, cu două surtuce negre, trase unul peste altul, unul mai scurt, de vară, și unul mai lung, de iarnă, apăruse întocmai ca un „poet” în viața lor: trântise ușa „otelului” „La calul alb”, la Mureș-Oșorhei, unde-și aveau cvartirul în drum spre Blaj, și se așezase la masa lor, prezentându-se, direct: „Sunt Eminescu!”. I-a cucerit de îndată cu povestea drumului său aventuros dinspre Cernăuți, din Imperiu, în Moldova, apoi peste altă graniță, în Transilvania, i-a impresionat prin limba limpede pe care o vorbea, dar mai ales prin patima cu care vorbea despre Blaj – „de unde a răsărit soarele românismului”. Blajul pentru care, la doar 16 ani, se pusese, de unul singur, pe drumuri, ca să-l vadă cu ochii lui și să-i simtă vibrația înaltă cu inima lui de încă-copil!

Cei doi seminariști înțeleg imediat că băietul e altfel decât ei: după ce se înzdrăveni cu un pahar de vin, Eminescu își scosese carnețelul și nota de zor tot ce i se părea mai deosebit în vorbirea celor din jur. Seminariștii hotărăsc pe loc să-l ia cu ei. „Tinerii poftiră pe Eminescu în trăsură și-i făgăduiră, după ce aflară starea economică în care se găsea, și de-ale mâncării. Ba, unul dintre ei, Cotta, generos, i-a oferit un florin”, sună mărturia francă, fără înflorituri biografice, a unuia dintre martori.

A doua zi, de cum se pun la drum, „domnul” Mihai Eminescu intră în transă. Băiatul plin de viață de seara trecută se închide în el. Privește tot ce mișcă în jur și își umple carnețelul cu însemnări. Într-un final, până să ajungă la Blaj, îi lămurește pe seminariști, fără dram de afectare: „Domnilor, eu sunt poet și vreau să-mi adun material!”.

Seminariștii din Blaj, însoțind un car alegoric

Orfanul

Adevărul e că Mihai căra argumentele „poetului” în trăistuța sărăcăcioasă cu care pornise din Cernăuți. Matricola sa n-arăta grozav pentru un june de 16 ani, dar Mihai avea la el ceva infinit mai prețios, dovada debutului literar, la începutul anului, în broșurica dedicată regretatului profesor Aron Pumnul. De acolo, de la Cernăuți, avem prima mărturie cu „privatistul” Eminoviciu scriind versuri: în biblioteca fostului său îndrumător în ale simțirii și scrierii românești, colegul Teodor Ștefanelli îl găsește plâns, aplecat asupra unei foi de hârtie, scriind la poezioara despre Pumnul.

Mai mult ca sigur, moartea lui Pumnul e impulsul drumului său spre Blaj. „Murind Pumnul, Eminescu își pierdea pe cel mai mare patron, într-un timp când tatăl său era foarte nemulțumit de el, pentru că nu învăța și umbla pribegind prin țară cu trupele de teatraliști. Era, deci, ca și orfan. Și acest orfan rămăsese orfan și de patronul său Pumnul, care venise în Cernăuți de la Blaj, condus de acel ideal mare al românismului, care începuse a emoționa și în inima tânărului pribeag”, scrie Elie Dăianu, cel care a refăcut, pe la 1900, traseul ardelean al poetului din amintirile seminariștilor blăjeni. Rămas fără nicio motivație la Cernăuți, Eminovici hotărăște, în primăvara lui 1866, să o ia pe urmele magistrului său, fost profesor la Blaj.

Va fi auzit multe de la Pumnul despre spiritul tinerimii române din Blaj, va fi auzit, poate, și de mijloacele ce stăteau, în Blaj, la dispoziția studenților săraci, pe la mitropolie și pe la seminar, va fi citit el însuși destule despre Blaj. În orice caz, tânărul Eminovici crescuse cu fascinația Blajului și-acum, când pornește să-l vadă, își pune în straiță toate atuurile sale, inclusiv corespondența cu Iosif Vulcan, pasionatul șef al „Familiei” de la Pesta, și ediția de revistă a adevăratului său debut literar, din martie 1866, sub numele de botez, Eminescu. Când li se prezintă – „Sunt Eminescu!” – seminariștilor blăjeni, „privatistul” de la Cernăuți li se prezintă, pe bună dreptate, cu numele său de poet!

Triumful –

„Te salut din inimă, Roma-mică!”

Blajul în vremea lui Eminescu

Cei doi seminariști, Cotta și Cojocariu, sunt mărturisitorii fastuoasei intrări în Blaj a tânărului poet: „Ajunserăm, în cele din urmă, în vârful Hulei, de unde se vede orașul. Eminescu, ridicându-se, strigă atunci emfatic, cu carnetul într-o mână și cu pălăria într-alta: <<Te salut din inimă, Roma-mică! Îți mulțumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!>>”.

Sunt în vârful Hulei, lângă maiestuosul tei al lui Eminescu, martor și el al emoționantului moment. Sub ceața joasă ce acoperă ca un văl Ardealul, de-abia poți bănui Blajul în vale, iar asta sporește, parcă, fiorul căutărilor mele. Jos, în Centru, lângă bustul poetului, mă întâmpină eruditul meu ghid Ciprian Veștemean, fost seminarist blăjean, la fel ca prietenii tânărului Mihai. În dimineața câinioasă de mijloc de noiembrie, facem un scurt ocol al locurilor prin care a stat Eminescu la Blaj. Casa lui Bugner, unde a tras prima oară poetul, nu mai există. Există, însă, cvartirul bătrânei Mânfoaia, la doi pași de seminarul teologic. „Cum povestesc toți, Eminescu nu avea cvartir stabil, dormea când la un prieten, când la altul; mai mult dormea chiar aici, la seminarul teologilor, care aveau și cu ce să-l omenescă”, îmi explică Ciprian. Rezemăm amândoi zidul clădirii în podul căruia își făcuse culcuș, în vreun sac umplut cu paie, bietul Eminescu, iar aburul cald al evocării fostului seminarist mi-l întrupează pe băiețandrul venit de la Cernăuți. Eminescu era el însăși abur pe la vârsta aceea, acum apărea, acum dispărea, îți ieșea din senin în cale, apoi nu-l aflaie cu săptămânile! Parcă-l văd plimbându-se prin piața largă, în zilele de târg, cu clopul plin de poame, parcă-l văd ascultând predicile sacerdoților din catedrală, cu vorba lor prețioasă, parcă-l văd sporovăind câte lună și-n stele cu seminariștii – „care-i mai mare poet, ardeleanul Murășanu sau moldoveanul Alecsandri? – parcă-l văd pe treptele bisericii, la doi pași de noi, absorbit de cărțile pe care școlerii i le „împrumută” din bibliotecile popilor…

Stradă principală din Blaj

Marele maestru al lecturilor publice

Apariția sa boemă, în primăvara lui 1866, în Blajul cazon al școlii teologice, nu putea trece neobservată: „<<A venit un student de la Cernăuți!>> – așa se lăți vestea despre sosirea lui Eminescu. Și vestea despre el era bună, deși <<studentul>>, în sens scolastic, nu era <<student bun>>. Că n-avea răbdare la carte băiatul care se îndulcise de dulcele venin al gloriei, care publicase în <<Familia>> și gustase din plăcerile amare ale teatrului ambulant”, îl judecă, cu mintea tinereții, unul dintre seminariștii care l-au cunoscut atunci. „L-am văzut cu manualele de fizică și matematică. Zicea că-i sunt grele și nu se putea împăca cu ele”, își amintește un altul. Când seminariștii mai mari îl îndeamnă, cu vorba bună, să învețe, Mihai are una și-aceeași replică: „Pas’ până îmi vine paciență, c-apoi fac minuni!”.

Dar ce făcea „minuni” făcea Eminescu la Blaj cât aștepta – luni la rând! – să-i vină răbdarea pentru buchisit? „Ce făcea? Cetia! El, despre care s-a lățit vestea că a citit în 2 ani toată biblioteca, cetia tot ce-i pica în mână. Citea nu doar pentru sine, citea și în public, pentru alții. Calitatea asta l-a făcut cunoscut și simpatic înaintea teologilor”. Un coleg și-l amintește în grădina seminarului, citind din „Familia”: „Cetia foarte bine, cu deosebire poeziile, teologii se opreau muți și ascultau în jurul lui. Odată și-a citit o poezie proprie, publicată în <<Familia>>: <<De-aș avea și eu o floare / Mândră dulce răpitoare…>>”, iar viitorii popi blăjeni se vor fi îmbujorat, de bună seamă, la auzul curajoaselor versuri eminesciene. „De multe ori și cu multă gravitate recita poezii de Alexandri. Parcă aud și cum și cu ce intonare recita: <<Andreiu, popa cel vestit…>>”.

Dispariția   

Singur pe promenadă

Mitropolia greco-catolică din Blaj

Pe cât de simpatic le era seminariștilor, pe atât de indiferent le era rigizilor profesori în fața cărora Eminescu spera să își recupereze, prin examene, anii pierduți la Cernăuți. De fapt, intenția de a absolvi încă două clase era bună de spus, în scrisori, celor de acasă, în speranța primirii unor cât de mici stipendii: în realitate, plăcerea lui e să bată Ardealul, în lung și-n lat, în căutare de povești și de inspirație pentru scris. În loc să stea să învețe, preferă să participe la întrunirile patrioților din Asociațiunea ASTRA, chiar dacă asta însemna să dispară din Blaj și să bată pe jos sute de kilometri. La o astfel de întâlnire dau peste el, la final de august, „frații” blăjeni. Asista, absolut captivat, într-o biserică, la dezbateri. „Seara, cum mergeam cătră casă, îl găsesc pe Eminescu singur, pe o bancă, în promenadă.

– Unde ești în cvartir, domnule Eminescu? Unde vei dormi?

– Ia aci, în promenadă.

– D-apoi te vor închide la poliție!

– De-abia mă voi odihni mai bine!

Atunci îl chiem să vie cu mine, și a venit. L-am dus la <<Cocoana>>, care mi-a fost dat o chiliuță, și l-am prezentat. A mai întins rogojină pe jos și i-a dat o perină de s-a culcat și el acolo…

După adunare, venind de la Alba Iulia, la Murăș, lângă Mihalț, pe unde se trece cu brudina, pe cine găsim? Pe Eminescu! Aștepta să treacă cu podul umblător și se juca cu niște copii de țăran. L-am chiemat cu noi, am trecut Murășul și ne-am dus toți trii la noi acasă, în Bucerdea Grânoasă”, povestestea, mai târziu, părintele Ion Oargă, fostul seminarist în casa căruia a tras Eminescu.

Școala de fete – Seminarul teologic – Biserica Catedrală – Gimnaziul

La Bucerdea Grânoasă, pe urmele lui Eminescu

Prezența lui Eminescu la Bucerdea Grânoasă e un episod, pe cât de puțin cunoscut și pe cât de enigmatic, pe atât de luminos. Pentru asta am venit, de fapt, în inima Ardealului, să caut lumina acelei zile. Am făcut ocolul prin Blaj doar ca să încerc să-l pot înțelege mai bine – mai bine decât l-au înțeles pe-atunci tinerii seminariști – pe tânărul Eminescu. În stranietatea ei, vizita la Bucerdea Grânoasă ni-l arată pe tânărul Eminescu întocmai cum era el în „perioada ardeleană”. Ce l-o fi împins să accepte invitația la Bucerdea, în loc s-o ia direct spre Blaj? Unde a tras în sat? Cum și-o fi petrecut seara aceea? Ce-o fi mâncat, ce-o fi „vorovit” cu cei ai casei? Și-apoi, încotro a luat-o a doua zi? Toate întrebările acestea îmi trec prin minte cât mă plimb la pas, pe malul Mureșului, printre mănoasele câmpuri ale Transilvaniei, înspre Bucerdea. Fix pe aici a trecut Eminescu – rândurile din romanul „Geniu pustiu”, confirmă, mai târziu, documentarea serioasă făcută de poet prin Ardeal: „O moară se legăna liniștit pe Mureș, cu roțile ei asurzitoare ce se rostogoleau ca doi balauri negri, scăldându-și oasele de lemn mucegăit în apa albită de spume a râului…”. 

Sfarm în mână un bulgăr de pământ de pe-o arătură, cum o fi făcut și Eminescu, pe drumul său cu „frații” teologi, și nu-mi mai trebuie explicații pentru renumele atât de fălos al Bucerdei – „Grânoasă”! De la Mihalț la Bucerdea, pe jos, n-ai cum să faci mai mult de 3 ore. Copii fiind, Oargă, Eminescu și Mărculeț s-or mai fi hârjonit prin colbul drumului, s-or fi răcorit prin vreo bulboană mai liniștită a Mureșului, or fi dat iama prin poamele vreunei curți. Abia la lăsarea întunericului au ajuns în Bucerdea. „Era seara, când am sosit; mama ne-a dat de cină. După cină, eu cu Mărculeț ne-am dus în priveghi, că murise o femee de frunte în sat. Eminescu a rămas acasă. Noi ne-am întors înspre ziuă, el dormia”, sună mărturia târzie, lacunară, a popii Oargă.

Întâlnire cu destinul: satul Maioreștilor

Aron Pumnul

Cu carnetul de notițe la subțioară, ca tânărul Eminescu acum un veac și jumătate, bat la pas Bucerdea alături de primarul Ioan Aldea, încercând să punem cap la cap detaliile vizitei poetului în sat. „Sută-n sută Eminescu știa de satul nostru de la profesorul Pumnul. Aici, la noi din sat, s-a născut Ioan Maiorescu, tatăl marelui Titu Maiorescu. E imposibil ca tânărul Eminescu să nu-i fi citit pe cei doi! Cred că de-asta a venit, să vadă locul de obârșie al Maioreștilor, cu sonoritatea aceasta, care, pe el, care iubea atât de mult cuvintele, nu avea cum să nu-l atragă”, îmi spune Ioan Aldea. Îi recunosc ghidului meu că și pe mine tot sonoritatea aceasta magnetică m-a adus în sat…

„Ioan Maiorescu se născuse din familia Trifeștilor, dar, fiind rudă cu Petru Maior, și-a zis Maiorescu. Aici, în zona asta, într-una din fostele case ale Trifeștilor, a tras Mihai Eminescu. Din păcate, din ramura aceea a familiei Oargă, care l-a găzduit pe poet, n-a mai rămas nimeni în sat”, îmi spune gazda. Nici casa în care a stat poetul peste noapte nu mai există. Într-o carte veche, într-o poză în care apar niște urmași ai Trifeștilor, se întrevede târnațul cu stâlpi înalți ai casei vechi. „Asta trebuie să fie casa, aici a tras Eminescu. Oamenii ăștia din poză chiar seamănă cu Ioan Maiorescu, se vede că erau rude”, mă convinge Ioan Aldea.

În 1866, când Eminescu ajunge la Bucerdea Grânoasă, Ioan Maiorescu, marele profesor și patriot care a bătut Europa întreagă în căutare de vechi urme românești – am ajuns de atâtea ori în ultimii ani pe urmele sale cu „Formula AS”! – era mort de 2 ani. Fiul său, Titu – născut la Craiova, dar care a trecut și el prin Blaj și Bucerdea, în copilărie – era deja profesor la Universitatea din Iași, ținea prelegeri importante și înființase, de 2 ani deja, Societatea „Junimea”, un reper esențial în viitoarea carieră literară a lui Eminescu.

„Ce potrivire a destinului: tânărul Eminescu să ajungă, prin periplul său ardelean, tocmai în satul de obârșie a unuia dintre marii săi sprijinitori de mai târziu, Titu Maiorescu!”, îmi spun în gând. De fapt, urma să simt asta cu fiecare detaliu peste care am dat în cursul documentării mele, Mihai Eminescu își făcea destinul – cel de poet, desigur, nu cel de „studios” – cu mâna lui. Iar desele și aparent inexplicabilele „dispariții” ale sale din peisajul blăjean, cum s-a dovedit cu prilejul marii reuniuni ASTRA de la Alba Iulia, aveau, toate, rostul și tâlcul lor, chiar dacă el scăpa, inevitabil, cuminților seminariști de vârsta lui…

La masă cu „domnul Eminescu”

Fântână, pe locul casei în care a tras Mihai Eminescu la Bucerdea

În timp ce ne plimbăm prin satul modern, cu iz occidental, de azi – cu parc, cu casă de cultură și cu școală mai ceva ca la oraș, – primarul Aldea se întoarce mereu cu evocările sale la rânduiala veche a Bucerdei Grânoase. Îmi povestește, cu lacrimi în ochi, despre viața grea a țăranului în vremea imperiului și despre sacrificiile pe care fiecare familie le-a făcut ca să mai strângă un ar de pământ pe lângă casă. Suntem chiar în centrul satului: „Ia, aci, se strângea lumea duminica la joc. Obligatoriu era joc în sat după slujbă! Veneau scripțarii și cântau. Oamenii erau năcăjți, dar se băgau la joc, jocul le alina inima”, îmi spune primarul.

Ioan Aldea e un om bun ca pâinea caldă. Dacă și Eminescu a dat peste astfel de gazde, atunci cu siguranță ziua de la Bucerdea a fost cea mai bună și mai liniștită din lungul său periplu ardelean. „Cu ce l-or fi omenit oamenii din Bucerdea Grânoasă pe Eminescu, domnule Aldea?”, îl întreb. „Io vă zâc ce ne punea nouă buna pă masă când veneam sara acasă de pă coclauri: o zamă, în casa bucerdenilor, tot timpul era pregătită. Zama era baza! Pă lângă zamă, un lapte covăsât era, caș era, că fiecare familie țânea o văcuță. Vara, cum era când o venit Eminescu, o tocăniță de pui, iară, era lege dacă aveai un oaspete în casă. O mămăligă îndată se îmburda pe masă! Dacă nimereai duminica, era supă de tăieței sau de găluște. Vinișorul și carnea friptă de porc, abia din toamnă încolo, nu le-a mai prins Eminescu… Pe la noi, nici nunțile nu se țineau decât din octombrie încolo, când puteau oamenii să pună vinul și țuica pe masă! Dar, un lucru e sigur: n-o mâncat bietul Eminescu ceva mai bun și n-o dormit mai bine nicăieri ca aici, la noi, la Bucerdea”, îmi pune Ioan Aldea, pe un ton drăgăstos, de parcă Eminescu ar fi tras ieri seară la casa lui.

Ardealul din carnețel

Primarul Ioan Aldea

Ascult cu drag vorba molcomă a lui Ioan Aldea și mă gândesc ce fascinant trebuie să fi fost pentru tânărul Eminescu să asculte graiul curat al ardelenilor de acum 150 de ani. Câte cuvinte noi își va fi notat în carnețel, câte nuanțe noi de limbă va fi descoperit, ce povești nemaiauzite va fi ascultat, ce școală de viață trebuie să fost Ardealul, cu contrastele lui – rigid, pe de o parte, pentru un adolescent zvăpăiat, cald și omenos, atent la nevoile unui copil amărât, pe de altă parte! Mi-l imaginez în seara aceea, la lumina lămpii, pe târnațul casei, în fața bunătăților pregătite de mama lui Ion Oargă. Nu mai trecuse pe-acasă, prin Ipotești, poate și de 1 an, a fost pribeag cu lunile, a schimbat un cvartir cu altul, a mâncat pe apucate, fructe din târg și de pe dealuri, câte-un blid cald de la seminar, câte ciozvârtă de la mesele prelaților. Nu o dată l-au găsit flămând „frații” seminariști și-au împărțit cu el ce amar mai aveau de pe acasă… Și iată-l acum în fața unei mese îndestulate, c-o zamă caldă în față și cu niște oameni curați lângă el, bucuroși să cerceteze despre viața și despre visurile lui. Și încă bucuroși, de bună seamă, să afle despre pasiunea sa pentru vorba și pentru obiceiurile de pe Valea Mureșului, bucuroși să-i împărtășească basmele și doinele rămase din bătrâni. Mare lucru să nu fi trimis Oargă-tatăl după vreo bătrână mai sfătoasă din sat ca să le țină isonul la povești! Curiosul bucovinean ce le-a călcat pragul, adus de „Oănucu ăl mic”, notează atent totul în carnețel, oprindu-i când nu înțelege vreo vorbă a locului, pe care apoi o trece, separat, la finalul tomului de care e nedespărțit. Mult s-o fi lungit în noapte cu poveștile micul Eminescu, spre mirarea gazdelor lui. Spre dimineață, când se întorc de la priveghi, Oargă și Mărculeț îl găsesc dormind buștean, cu carnețelul sub pernă…

Drumul fără întoarcere

Pe Mureș și pe Târnave… (vedere asupra Bucerdei)

Pe cât de intrigant, finalul poveștii din Bucerdea Grânoasă e în perfect acord cu felul de a fi al adolescentului Eminescu: „După ce ne-am sculat și noi, am prânzit, cum se prânzește pe sate. După prânz, el a dispărut fără să zică ceva… Am auzit mai târziu, că a umblat cu copiii prin sat, dar apoi s-a dus. Unde s-a dus, nu știu; când am venit la Blaj nu l-am mai văzut…”, sună povestea celui care l-a găzduit în casa părintească pe „fratele” Eminescu. Sunt în fața primăriei din Bucerdea după un periplu de câteva ore prin Bucerdea Grânoasă. Ioan Aldea îmi arată pe unde merge drumul spre Blaj: „Drumul e drept și scurt, numai vreo 8 kilometri, într-o oră și ceva ești la Blaj! Pe vremea lui Eminescu era foarte circulat. Am fost și eu cu carul o dată, l-am bătut și la pas, pe drum e o hulă cu niște salcâmi…”.

Mă pornesc pe „drumul lui Eminescu”, niște copii mă însoțesc alergând după o minge, cum l-au însoțit și pe poet la plecare sa precipitată din Bucerdea Grânoasă.

– Încolo-i Blajul, măi copii?

Un „Ieeee!” lung, curat ardelenesc, răsună în urma mea. Mă amuz la gândul că Eminescu își va fi umplut încă niște file de carnet cu niște copii așa sfătoși ca cei din jurul meu.

După o vreme, mingea alunecă spre vale și rămân de unul singur, cum va fi rămas și Eminescu. Ce gânduri l-or fi împins să o țină înainte spre Blaj? Ce frământări i-au întunecat după-amiaza senină din Bucerdea? „Prima Septemvrie era ca aci. Va fi gândit el Eminescu că acuș se adună studenții ca să înceapă un nou an scolastic, iară el încă tot nu e decât un student pribeag, benevol, nici măcar privatist…”. Să fi mers cu gândul să-și dea, în sfârșit, examenele? Greu de zis: mai strâmtorat și mai îndatorat celor din jur pe zi ce trecea, Eminescu trebuie să fi luat tot mai serios ideea să încheie aventura blăjeană. Matricola îi rămăsese la fel de goală, în schimb „carnetul de poet” era, de-acum, doldora de cuvinte, de însemnări, de idei noi…

*

Deci, ce să facă? Să se întoarcă la Bucerdea? Să meargă spre Blaj și-apoi, de-acolo, într-o vreme spre Sibiu, când o fi următoarea întrunire a Asociațiunii ASTRA? Nici el nu știe… În arșița după-amiezii de sfârșit de august, în timp ce în depărtare se mai aud larma satului și chiotele copiilor, se pune la umbra unor salcâmi și-și scoate carnetul. Avea o datorie la „fratele” Gregoriu și se gândise să-i dea cadou de despărțire cartea cea mai de preț ce-o avea asupră-i, un tom în germană adus de la Cernăuți, și să aștearnă niște versuri de-aducere aminte pentru vremurile când, în adolescență, la Blaj, și-au plâns pe umăr unul altuia, în zilele grele. „Spre suvenire fratelui Gregoriu Dragosiu: <<Dacă vreodată în lunga-ți cale, / Te-i simți, frate, nenorocit, / Pieptul în chinuri, inima’n jale, / Viața-ți lacremi o tristă vale / Ochiu-ți în plângeri de dor răpit; / Când fără soarte, fără de nume, / Te’i vedea singur… desprețuit, / Un singur suflet nu-i avea’n lume, / Luptând cu-a vieții valuri în spume, / Un suflet care te-ar fi iubit; / Când fug amici de lângă tine, / Când plângi de soarte-ți trist, părăsit: / Gândește atuncea și tu la mine, / Nici eu în lume n-o duc mai bine, / Și eu sunt, frate, nenorocit”.

Se iscălește pe pagina albă a cărții „- M. Eminescu din Ipotești” – și-apoi se ridică, își scutură surtucul de paie, își trece mâna prin părul sârmos, trage traista peste umăr și pornește din nou, ridicând colbul drumului în alergarea sa, copilărească, după clopul pe care-l înalță spre cer, ca pe-un zmeu…

***

EMINESCU LA BLAJ

Teiul lui Eminescu

Superbul Tei al lui Eminescu

Teiul din vârful Hulei, un deal aflat la intrarea în Blaj, este cel mai important reper al trecerii lui Mihai Eminescu prin Ardeal. Cuprins de nerăbdare și de entuziasm, înainte să ajungă la capătul lungii sale călătorii, poetul vrea să vadă sus, „din cer”, orașul visurilor sale de adolescent. „Te salut din inimă, Romă-mică!”. Tânărul învățăcel împli­nise promisiunea făcută profesorului său de la Cernăuți, Aron Pumnul. Supraviețuitor eroic prin timp, falnicul tei care i-a ținut umbră lui Emi­nescu e un reper istoric, la care trebuie să meargă tot românul care ajunge în inima Ardealului.

Printre seminariști

Internatul seminariștilor din Blaj

Pe la 1860, la seminarul teologic greco-catolic din Blaj studiau 50-60 de tineri, cei mai vrednici din ei ajungând să învețe apoi la Roma, la celebrul „Instituto de propaganda fide”. O comunitate de adolescenți inteligenți și edu­cați, care se întrunea la mese cu profesorii lor, cu care discutau chestiuni de știință, literatură și artă, dar și chestiunile zilei. „Ce miș­care, ce învârtire, ce viață era prin curtea și grădina semina­rului! Aici era întâlnirea inte­lec­tualilor, aici era centrul de viață al tinerimii. Pentru un tânăr ca Eminescu, expert în multe, cetit și fantast, ca un adevărat poet, nu se poate închipui un loc mai potrivit”.

„Om frumos și simpatic”

Mulți dintre seminariștii blăjeni au lăsat por­trete memorabile ale adolescentului Emi­nescu, în periplul său din istorica așezare transilvă­neană. „Era copil chipeș. Era inteli­gent, avea ochi fru­moși, deștepți și era peste tot simpatic. Vorbea îndrăzneț, ca și când te-ai fi cunoscut cu el cine știe de când”, îl descrie Ion Oargă, cel care l-a găzduit la Bucerdea. „Era de sta­tură mij­locie, avea fața su­râzătoa­re, ochi negri scân­teitori, sprâncene groase și păr negru des; era om frumos și simpatic. Peste tot mi-a făcut bună impresiune”. Deși, cu timpul, apare tot mai neîngrijit ca înfățișare, rămâne extrem de aprig în spirit. „Pline de praf și de paie, hainele se destrămară, părul îi era mai încâlcit, iar picioa­rele goale – căci ghetele i se rupsese. Continua să se plimbe în piață și se aprindea în vreo discuție istorică cu Gorun, care, deși elev într-a șaptea, se da bătut”.

Clopul cu cireșe

„Studenții vorbeau că Eminescu mânca mul­tă pâine și poame”… „Ieșea din odăița semi­narului în piață. Acolo se aflau precupețe cari vindeau stru­guri; Eminescu cum­păra struguri, îi punea în pălă­rie, apoi, ținând pălă­ria în mâna dreaptă, pășea încet prin piața Blajului, mâncând struguri. Aceas­ta o făcea mai în toată ziua”. Alții și-l aduc aminte vara, mâncând ci­reșe: „Îl vedeam la țărmul lacului Chereteu, pârlindu-se gol-goluț la soa­re, mâncând cireșe și aruncând sâmburi în apă, delectându-se în undele ce le făcea pe oglinda liniș­tită a apei. Apoi se scălda. Aceste două par a fi fost deliciile lui: să mănânce poame și să se scalde”.

„Se distingea cu frumosul limbaj”

Blajul văzut de sus

Eminescu își făcuse prieteni în Blaj, printre stu­denții de vârsta lui. „Aceia îl pri­­meau cu drag, ca pe un stră­in din Bucovi­na, și cu ad­mi­rație, ca pe un băiat cuminte și poet. Printre atâți alții, se pu­tea vârî și el ușor, și pe la masă, când avea lipsă. Nu-i trebuia decât ni­țică îndrăzneală, și îndrăz­neala nu-i lipsea. Nu e deci mirare că în curând s-a făcut cunoscut la seminar, și între studenți, și între teologi, chiar. Mai ales că știa ceti așa de frumos, elocventul băiat! Printre greoii la limbă de ardeleni, el se dis­tin­gea așa de mult cu frumosul limbaj de dincolo”, ni-l prezintă pe Emi­nes­cu o altă evocare de epocă.

„Cum de știe băiețandrul ăsta atâtea lucruri?”

„Un singur lucru mi-a rămas în aminte, reflecsiunea ce-mi făceam ori de câte ori petreceam mai mult în societatea lui. Îmi ziceam adesea și cu oarecare indignare: cum se poate de băiețandrul acesta, care n-a umblat la școală, n-a absolvit decât câteva clase, știe, totuși, atâtea lucruri, știe multe ca și noi și multe mai bine decât noi? Cum se poate ca el, care n-a învățat încă poetica, e în stare să facă poezii, și noi, care știam atâtea reguli și cunoșteam toate genurile poetice, nu eram în stare să alcătuim două versuri?”, scrie, invidios și uimit, unul din norocoșii seminariști care i-au stat în preajmă poetului.

Cel mai bun prieten al măgărarului

Serbări naționale la Blaj

Ca și la Ipotești, Eminescu își căuta prietenii printre oameni bătrâni și sfătoși, care știau povești din trecut, printre oamenii sim­pli, ca țăranii din Bu­cer­dea Grâ­noasă, de pe urma cărora își putea îmbogăți „materialul” adunat în car­ne­țel. Într-o vreme, „se li­pise”, la Blaj, de un măgă­rar, care căra apa din afara orașului cu ajutorul unui asin: un țăran isteț, deși fără știință de carte, poreclit Chen­­deri, care, bun poves­taș, le spunea teologilor, sea­­ra, în dormitor, basme și snoave, până ce ador­meau toți. Eminescu își aduce aminte de el, și după plecarea din Blaj.

– Ce zici de Blaj? Cum ți-a plăcut?, îl întreabă un coleg de generație după mai mulți ani.

– Mi-a plăcut de măgărarul de la seminar.

– Și de ce tocmai de măgărar?

– Spunea povești minunate și-l ascultam cu multă plăcere!

Eminescu și cuptorul de pâine

Strâmtorat tot timpul cu banii și adesea flă­mând, Eminescu e personajul unui episod care a rămas în memoria elevilor din Blaj. Se pare că, la un moment dat, ar fi primit de acasă 5 galbeni. „Se vorbea că și-ar fi cumpărat atunci un sac de grâu, pe care l-a dus la moară, la măcinat, și a lăsat vorbă să-i facă un cuptor în­treg de pâine”, își aminteau foștii lui prieteni.

Ciprian Rus

Jurnalist, trainer şi analist media. A debutat în 1997 şi a activat în presa studenţească până în 2001, după care şi-a continuat activitatea la „Monitorul de Cluj”, unde a fost, pe rând, reporter, editor şi redactor-şef. În 2008, a fost recrutat în cadrul trustului Ringier, ca redactor-şef al publicaţiei „Compact”, apoi ca online content manager al site-ului capital.ro şi ca redactor-şef adjunct al săptămânalului „Capital”. Din 2010 este reporter la săptămânalul „Formula AS”.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian
ro_RORomanian