IOV, sfântul român al ucrainenilor

– S-a născut în Iza, un sat din Maramureşul istoric, astăzi parte a Ucrainei. A îndurat chinurile a trei regimuri tiranice – habsburgic, fascist şi sovietic, dar a biruit prin răbdare şi iubire, ajungând un mare făcător de minuni. Astăzi, Sfântul IOV CODREA este cinstit în toată Ucraina, o țară prigonită de ruși, în care trăiesc o jumătate de milion de români –

O să vă istorisesc în aceste rânduri viaţa unui român născut şi crescut într-un ţinut răstig­nit: Ţara Maramureşului. O ştiţi cu toţii din cântecele ei repezite, cu chiote şi ţâpurituri, din straiele populare bogate şi din turlele bisericilor avântate spre cer. Din nefericire, doar o parte din acest tărâm magic este acum între graniţele noastre. Mare parte din el nu a fost alipită odată cu unirea cu Transilvania, ci a rămas dincolo de Tisa, în Ce­ho­slovacia şi mai apoi a fost cedat Ucrainei.

În această parte de lume s-a născut viitorul Sfânt Iov, Multpătimitorul. A văzut lumina zilei în satul Iza, în anul 1902, în vremuri negre şi învolburate. Mara­mu­reşenii erau pe atunci, la fel ca toată Tran­sil­vania, sub stă­pânirea habsburgilor, răi şi nemiloşi cu credinţa orto­doxă, pe care o prigoneau în fel şi chip. Ţăranii din Iza îşi ţineau legea aşa cum puteau, fără biserici, botezân­du-şi copiii în case, pe furiş, cununându-se cum apucau. Dacă erau întrebaţi în ce cred, răspundeau însă curajos. Aşa au murit mulţi dintre ei, îngropaţi apoi de-a valma, în gropi săpate la marginea satului. Unii erau purtaţi în judecăţi şi închişi, alţii erau bătuţi în văzul tuturor. Sol­daţii Vienei nu se sfiiseră să omoare chiar şi fete ti­nere, despre care au aflat că vor să intre într-o mânăs­tire orto­doxă. Le-au luat de acasă noaptea, răpindu-le ca lupii, în plină iarnă, când afară erau minus 30 de grade, şi le-au silit să intre în apele îngheţate ale unui torent de mun­te. Apoi, dis-de-dimineaţă, mai mult moarte decât vii, le-au alergat pe ulițele satului, rupând de pe ele hai­nele ude şi chiuind bucuroși, atunci când bietele fete că­­deau degerate. În mânăstire nu a mai ajuns niciuna.

Viitorul sfânt Iov s-a născut în familia Co­drea, în care tatăl era român, iar mama ruteancă. Cum nu aveau preot, l-au botezat târziu, punân­du-i numele de Ioan.

Crucea ţarului

La familia Codrea poposise de câteva zile un părinte cu chip de sfânt, desprins parcă din icoane. Le vorbea oamenilor de Hristos şi orto­doxie, dar pe as­cuns, căci cătanele austriece îi pedepseau aspru pe cei care propovăduiau cre­din­ţa creştină a Răsăritului. Aşa că oamenii se temeau pentru părintele acesta nou şi încercau, pe cât se poate, să-l ocrotească. De cre­dinţa lui, atât de prigonită de autorităţi, nu se fereau, însă, defel. Îşi trimiteau copiii să-i vestească pe vecini când avea să fie săvârşită următoarea sfântă litur­ghie şi tot ei, copiii, stăteau apoi de pa­ză, ca să le dea de veste dacă vin căta­nele.

Aşa a ajuns să-l cunoască şi micul Ioan pe părintele Amfilohie Kemin. Pă­rinţii săi l-au ascuns pe călugăr în şură, într-o claie de fân, iar Ioan, împreună cu fratele său, Vasile, îi duceau acolo de-ale gurii. Prin sat, copiii vorbeau des de crucea părintelui – o cruce de aur mare și minunată, pe care o purta la gât. Fusese a ţarului martir Nicolae al II-lea, cel ucis de comunişti, împreună cu în­trea­ga familie. Ioan a văzut odată un crâmpei din ea. Fusese în şură, la părin­tele Amfilohie, şi când o parte a rasei sale vechi s-a răsfrânt, a putut zări pe piep­tul său o lucire care l-a vră­jit. În semiîn­tunericul acela, părea că aurul crucii luminează de la sine. De atunci, inima i-a fost arsă de dorinţa de a o vedea. Să o vadă deplin şi să o să­rute, aşa cum faci cu orice lucru plin de sfinţenie. Se temea să-i ceară asta părin­telui, dar până la urmă şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus, ducându-se în șură, îm­preună cu fratele său, Vasile. Ieromo­nahul Amfilohie a tăcut şi a zâmbit uşor. Nu era lucru sim­plu, pentru că nu era o cruce oare­care. Era crucea unui ţar martir, care-i fusese încredin­ţată lui doar pentru a o duce unui alt sfânt – Alexie Carpa­tinul, un mare mărturisitor al ortodoxiei. Dacă băieţii vor, el le-o poate arăta, dar dacă vor să o sărute, atunci tre­buie să se făgăduiască lui Dumne­zeu că se vor face călugări. Căci numai monahilor le fusese dată spre sărutare. Cuvintele ieromona­hului Amfilohie i-au lăsat pe copii în cum­pănă. Toată noaptea s-au foit în aşternut, gândin­du-se ce să-i spună a doua zi părintelui. Spre dimi­neaţă s-au hotărât – se vor face călugări şi vor săruta crucea ţarului! Zis şi fă­cut! În inima sa de copil de 12 ani, Ioan nu ştia că-şi pecetluise destinul. Până la moarte.

Călugăr maramureşean

Ioan nu era singurul tânăr din Iza care dorea să apuce calea mânăstirii. În fiecare familie existau doi-trei co­pii care ar fi vrut să-şi jertfească via­ţa lui Hristos. După căderea Impe­riului Habs­burgic, în­ce­pând cu anul 1918, Maramu­reşul a fost împărţit în două – o parte a rămas în Transilvania şi s-a unit cu Ro­mâ­nia, iar o altă parte, cea de dincolo de Tisa, a ajuns în Cehoslovacia. Pen­tru români era dureros să fie în afara patriei-mamă, dar noua lor ţară le garanta, totuşi, libertatea credinţei. Liberi fiind, fără să mai aibă grija autorităţilor habs­bur­gice, tinerii din Iza s-au gândit să ridice o mâ­năstire aproa­pe de satul natal. Au ales pentru asta Macoviţa – un vârf de munte îm­pădurit şi greu accesibil, pe care l-au cumpărat cu banii lor. Ioan a dăruit tinerei mânăstiri tot ceea ce strânsese pentru un drum pe care visa să-l facă la Muntele Athos. A fost nevoie însă de multă su­doare pentru a ridica chiliile şi biserica. Locul ales era prielnic rugăciunii, în linişte şi însingurare, dar până la el nu urca niciun drum, iar pe culme nu se afla niciun izvor. Fiecare strop de apă tre­buia cărat în spate, de la jumătate de kilometru, şi la fel aveau să facă şi cu piatra şi nisipul pe care le-au folosit la temeliile nou­lui lăcaş. Erau însă tineri, oţeliţi în încercări şi prigoane, suflete dâr­ze şi bucuroase că pot, în sfâr­şit, să facă ceva pentru credința lor. Bise­rica au ridi­cat-o doar într-un an şi au închinat-o Sfintei Treimi. Curând, Ioan a fost tuns în monahism, pri­mind numele de Iov. Dorea acum să se li­niş­tească, adân­cindu-se în rugă­ciu­ne. Dar viitorul nu avea să-i îngăduie visul.

Fuga în Ucraina

Era anul 1938, când Ungaria reintra în posesia Ma­ra­mureşului. Cehoslo­vacia, statul în care ţăra­nii din Iza s-au putut ruga liberi, nu mai exis­ta. Fusese în­ghiţită de Germania lui Hitler. Pentru călugării de la Schi­tul Sfânta Treime a fost o lovitură de moarte. Nu trecuseră decât trei decenii de la prigoanele pe care habsburgii le dezlănţuiseră asupra ortodocşilor maramu­re­şeni, iar acum trupele horthyste îi puteau ma­sa­cra din nou. Ca să scape, băr­baţii erau siliţi să se înroleze în armata ungară. Zeci de mii de ma­ra­mureşeni îngroziţi au luat atunci calea Ucrainei. Oameni năpăstuiţi, care în că­ruţe, care pe jos, pur­tân­du-şi în boccele puţi­nele lucruri pe care le puteau căra cu ei. Se gân­deau că acolo trăiesc fraţii lor întru orto­doxie, care-i puteau ocroti. În anul 1940, pe drumul pribegiei a apucat şi tânărul monah Iov – „Am luat o trais­tă în care am pus Evan­ghelia, pâine, sare şi o cană. Am luat binecu­vântare de la duhovnic şi am plecat”.

Ajunşi în Ucraina Sovietică, mara­mu­re­şenii vor afla curând că stăpânirea co­munistă nu numai că nu-i ocro­teşte pe „fraţii” orto­docşi, ba chiar îi soco­teşte spioni. Zeci de mii de refugiaţi mara­mureşeni au fost arestaţi şi tri­mişi în lagărele din apropierea Cer­cului Polar. De acolo aveau să se întoarcă foarte puţini. Pă­rintele Iov a fost şi el prins. L-au luat drept spion, deşi spusese de la început că este mo­nah ortodox şi a venit să-şi afle scă­parea la fraţii săi. În zadar. L-au bătut zile în şir, ca să spună ce dorea să spioneze – „Şapte zile şi şapte nopţi fără somn şi fără mâncare. Nu mă lăsau să mă aşez, mă băteau foarte crunt. Gura mi se uscase, bu­zele mi se sfă­râmaseră, limba era ca o răză­toa­re. Ancheta­to­rul mi-a pus pistolul în faţă – «Recu­noaşte, anima­lule, îţi spun pentru ultima oară. Te împuşc ca pe un câine! Număr până la trei: unu, doi, trei!» şi m-a lo­vit cu arma în cap!”.

Primele minuni

Mergeau rebegiţi prin Siberia, în drumul lor de la barăci spre mină, agă­ţându-se de o funie groasă, pe ju­măta­te înghețați. De departe ai fi zis că sunt niște zdrenţe întinse la uscat în bătaia vântului. Dacă nu se ţineau strâns de frânghie, crivăţul îi mătura ca pe frun­ze. Odată luați pe sus, nu stă­tea nimeni să-i aducă îna­poi. Mu­reau în câteva minute. Lagărul era în apro­pierea Cercului Polar, iar gerul năpraznic, de minus 50 de grade, era întețit de vântul care-ţi pătrundea prin fiecare ungher al zeghei. Mân­care aproape că nu pri­meau de­loc. Foamea şi frigul îi făceau pe unii să-şi iasă din minţi. Erau amestecaţi – cri­minali de drept comun cu deţinuţi poli­tici. Nu conta decât puterea braţelor. „Am fost duşi în lagăr pentru a fi ex­terminaţi. Să omori un om acolo era floare la ureche. Dacă un alt de­ţinut voia să-ţi ia pulo­ve­rul sau cizmele, nu ţi le cerea, ci te lo­vea în cap cu ciocanul ca să-şi prelungească propria viaţă”.

Părintele Iov a pri­mit această nouă în­cer­care ca şi cum ar fi fost trimisă din mâi­nile lui Dumnezeu. Se simţea una cu şirul acesta rebegit de oa­meni, amestecat în du­rerile lor. Îi mângâia cum putea – cu rugă­ciunea şi fapta, încer­când să le aline chinul trupului şi al inimii. Nu reuşea cu toţi. Pe unii, pu­terile întunericului îi înghiţiseră mai înain­te.

Aşa s-a întâmplat cu un deţinut de drept comun, un criminal, care s-a repezit odată la el cu cuţitul. Voia să-l omoare, ceea ce în lagăr se mai întâmpla, dar a înţepe­nit aşa, cu cuţitul în aer, nemişcat ca o statuie. Şi-a revenit în câteva minute şi apoi a început să urle la pă­rintele Iov – „Ce-ai făcut, popo? Cu ce m-ai ars? Am fost pârlit ca de un foc!”. Rugăciunea sfântului îl îm­pie­trise.

În 1943, părintele a fost eliberat şi înrolat în armata sovietică. Când a ieşit pe poarta lagărului, vrednicul călugăr cântărea 45 de kilo­grame, deşi era un om înalt. Din lagăr, a fost trimis direct pe front, să lupte alături de Armata Roşie „eliberatoare”. Dar inima sa blândă refuza să lupte. Le-a spus ofiţerilor că el nu poate să tragă cu arma în niciun om. Aşa că l-au pus să care obuze. Dar şi aici îl mustra con­ştiinţa, aşa că demonta focoasele acestora ca ele să nu explodeze. Ani de zile mai târziu, părintele Iov avea să le spună ucenicilor săi că nu era singurul care făcuse așa. S-a întâmplat ca peste bateria lui să cadă obuze ale nemţilor care nu au explodat. Cerce­tân­du-le, au găsit în focoasele lor bileţele cu mesaje de încurajare de la soldaţii germani, în care aceştia le scriau că îl urau pe Hitler… Tot acolo, pe front, Domnul avea să facă multe minuni cu el. Odată, un obuz a căzut chiar pe tunul deservit de părinte. Explozia i-a ucis pe toţi, doar Ioan a căzut cu faţa în jos şi a simţit că peste el curge ceva asemănător cu o grindină. Erau schije, care i-au ciuruit mantaua şi i-au perforat casca soldă­țeas­că, dar Hristos l-a ocrotit, şi niciuna dintre aceste schije nu i-a trecut în carne, ca şi cum mantaua ar fi fost din oţel.

După terminarea războiului s-a putut întoarce acasă întreg şi pe deplin sănătos. La finalul bătă­liilor, a făcut şi o prorocire. Camarazilor săi li se ordonase să sape nişte tranşee, dar părintele Ioan a venit la ei şi le-a spus: „Fraţilor, nu mai săpaţi! Opriţi-vă şi mulţumiţi-I Dom­nului! Până dimineaţă războiul se va sfârşi!”. Nu l-a cre­zut nimeni, poate că l-au luat drept nebun, şi au con­ti­nuat să lucreze, dar cuvintele părintelui s-au adeverit întocmai – di­mineaţa li s-a spus că Germania capitu­lase. Răz­boiul luase sfârşit, iar părintele se putea în­toarce acasă.

Starețul alungat

Fu­sese plecat timp de şapte ani. Şapte ani de încercări su­praomeneşti, din care scăpase cu viaţă în chip mira­culos, şapte ani în care făcuse un salt duhovnicesc pe care alţi călugări îl fac într-o viaţă. În doar doi ani de zile, a urcat trep­tele slujirii bi­sericeşti, ajun­gând preot călugăr şi stareţ al mâ­năstirii Sfânta Treime de pe Muntele Macovița. Haris­mele sale au început să se manifeste. Avea deja darul înaintevederii. Ochiul său lăuntric, lu­minat de har, putea străpunge fruntariile timpului pen­tru a cunoaşte viitorul.

Primii ani de după război au fost rodnici pentru mânăstirile din Maramureşul de peste Tisa, care acum ajunsese în componenţa Ucrainei. În pofida conducerii comuniste, s-au deschis noi schituri, care în curând s-au umplut de vieţuitori. Dar pacea aceasta nu avea să dureze decât trei­spre­zece ani. Odată cu venirea la putere a lui Hrus­ciov, un plan sălbatic, de nimicire a monahis­mului, avea să fie aplicat. Mânăstirile şi schi­turile au fost pe rând închise, iar monahii au fost alun­gaţi. Pentru părin­tele Iov începea o nouă prigoa­nă. Din Mânăstirea Sfânta Treime, unde era stareţ, mânăstire pe care o reclădise după un incendiu devastator, nu a putut lua decât un cear­şaf. Atât. A plecat doar cu o traistă, fără să ştie în­cotro va merge. Cu toate aces­tea, şi-a păstrat me­reu se­ni­­nătatea. Continua să le spună oamenilor că va fi bine. Fraţilor îndure­raţi le-a spus chiar că în cu­rând tot Maramureşul se va um­ple de mânăstiri. Din nou vorbele sale pă­reau nebu­neşti.

Pasărea de pe sicriu

În satul căruia stră­bu­nii români i-au spus Mâ­năs­tirea și care acum se nu­meşte Uglea Mică, se află două bisericuţe. Sunt co­coţate pe o culme aco­pe­rită de copaci, pe care nu a fost loc decât pen­tru ele şi pentru o casă cu­minte, cu cerdac şi două camere. Într-una din aces­tea a lo­cuit pă­rintele Iov restul ani­lor pe care i-a petrecut pe pământ. În apropierea lui, în sat, au început să se strângă măi­cuţe alun­gate din mânăs­tiri. Ca­se­le de mireni erau lo­cuite de câte două, trei că­lugăriţe, care puteau ast­fel să-şi ducă mai de­par­te rânduiala mo­na­ha­lă. Rânduiala asta tai­nică s-a răspândit în în­treg ţi­nutul, împlinind profeţia părintelui Iov, care le-a spus fraţilor la începutul prigoanei – „Maramu­re­şul se va um­ple de mâ­năs­tiri.”

Odată aşezat în satul Uglea Mică, părintele s-a dăruit total slujirii. Ardea să-şi ajute seme­nii prin rugăciune. A ofi­ciat în­trea­­ga viaţă Sfânta Litur­ghie în fie­care zi, cu doar trei ex­cepţii, când a fost silit să se in­terneze pentru a se ope­ra. Şi chiar şi atunci, de îndată ce se trezea după operaţie, pleca din spital imediat, în pofida medi­cilor care protes­tau, doar ca să poată sluji a doua zi Liturghia. Şi fă­cea asta în ciuda vârstei şi a oboselii. Iar în acest timp, avea în grijă sute, poate mii de fii duhov­niceşti, care veneau uneori chiar şi de la Moscova sau Kiev, doar ca să-i ceară un sfat. Darul clarvi­ziunii sale se manifesta şi în cele mai banale lu­cruri. De pildă, adesea sătenii din Uglea veneau la el să-l întrebe unde să-şi sape fântâna şi, ori de câte ori îl ascultau, dădeau de apă.

În anii din urmă, părintele dobândise o mare putere şi asupra diavolilor. Ucenicii povestesc des­pre o fetiţă vrăjită de o femeie pizmaşă, care-i dă­duse să bea ceva în timpul unei petreceri. De atunci, copila căzuse la pat, iar părinţii au umblat cu ea ani la rând pe la mai mulţi doctori, fără rezultat. Nimeni nu ştia de ce suferă. În cele din urmă, un medic credincios le-a spus părinţilor să meargă la părintele Iov din Uglea. Când s-a apropiat de biserica sfân­tului, fe­tiţa a scos un urlet lung, neomenesc, atât de pu­ter­nic, încât a întrerupt slujba. Părintele Iov s-a rugat atunci îndelung pen­tru ea şi i-a citit ru­gă­ciu­nile de dezlegare. Când le-a terminat, fata a încetat să urle şi s-a în­sănătoşit deplin.

Puterea părintelui Iov nu-i venea de la trup. Un uce­nic a încercat să stea lângă el să vadă când mănâncă. A trecut o zi, dar părintele Iov nu a pus nimic în gură. A doua zi, ucenicul a vă­zut cum a luat o bu­că­ţică de pâine şi puţină apă. Sfântul a văzut că e mirat şi i-a spus: „Vasi­le, eu am o lege: dacă mă simt rău, beau apă şi fac trei sute de meta­nii până la pă­mânt. Tre­buie să îmi ţin pravila până la sfâr­şit”.

Harul lui Dumnezeu care clocotea în inima sa în­râurea nu numai oame­nii, ci şi animale­le. Când ieşea din chilia sa, veve­ri­ţele coborau din copaci ca să-i mă­nânce din pal­mă, iar pă­sările sălbatice zburau spre el, de depar­te. La în­mormântarea sa, pe 31 iulie 1985, în bi­seri­că a intrat o pasăre ma­re, albă, care a zburat dea­su­pra tuturor şi apoi s-a aşezat de trei ori pe sicriul sfântu­lui. Când au ieşit din biserică, un stol de păsări a venit ci­ripind spre coşciug. Îşi luau ră­mas bun de la binefăcă­torul lor.

Poate că dacă ar fi fost doar aceste întâm­plări minu­nate, peste nu­mele şi viaţa Sfântului Iov s-ar fi aşternut praful uită­rii. Dar el a continuat să lucreze şi dincolo de mormânt. A săvârşit mi­nuni, iar în anul 2007, când tru­pul i-a fost dezgropat în vederea canonizării, a fost găsit neputre­zit, deşi groapa sa era plină de apă. Un an mai târziu, pe 18 sep­tem­brie 2008, Bise­rica Orto­doxă a Ucrai­nei, subor­donată Patri­ar­hiei Mos­covei, l-a ca­no­nizat pe Sfân­tul Iov Codrea din Uglea Mică, românul care a trăit şi pătimit într-un Mara­mu­reş de care noi am uitat… Ar fi bine ca măcar acum, când se află în pericol de moarte, să ne aducem aminte de fraţii noştri care trăiesc acolo şi să-i pome­nim în rugă­ciunile noastre, rostind şi numele Sfântului Iov, Mult­­pă­timitorul.