Războiul frunzelor

În parcul meu de cartier bucureștean, anul 2022 a început și s-a încheiat la fel: cu sute de saci din plastic plini de frunze strânse de pe spațiul verde în timpul iernii, așa cum se în­tâm­plase în toate anotimpurile. În multe din parcurile României, se desfășoară cu îndârjire acest demers nociv atât asupra biodiversității, cât și asupra sănă­tă­ții oamenilor. Fie ele galbene, cărămizii, roșia­ti­ce, în­ghețate, ruginii, frunzele au devenit dușmanul nu­­mărul unu al administrațiilor publice, care alocă ar­mate întregi de lucrători înarmați cu greble, su­flan­te, aspiratoare, dube, remorci, camioane, pentru a lup­ta cu ele. Zeci de mii de saci negri, din plastic, de­corează aleile parcurilor. În multe locuri, pămân­tul arată sterp, precum asfaltul unui aeroport. În timp ce capitalele europene fac eforturi serioase de a reduce risipa, costurile, poluarea, de a respecta na­tura urbană, Bucureștiul duce o luptă costisi­toare, toxică și fără sens cu frunzele. Ideea de a te plimba printre ele, toamna, ca să le auzi foșnetul și să le simți aroma amăruie va deveni un lux.

O bombă poluantă: SUFLANTA

Parcul era oaza mea de liniște și de aer cu­rat. Acum, merg cu inima strânsă și îmi fac sânge rău când văd remorcile ce dau tură după tură, pentru a mai ridica un sac, când simt mirosul de benzină și-mi zgârie ure­chile utilajele    folosite pentru îndepărtarea rapidă a frunzelor. Dintre toate, cea mai rea e su­flanta, o bombă poluantă într-un oraș care și așa se sufocă în poluare. În diminețile de vară, în parc vin mămici cu bebeluși în că­rucior, oameni care fac exerciții fizice, aleargă, își plimbă câinii, dau o tură pe răcorică, înainte să apară canicula. La ora 7 fix, liniștea e spartă de un vuiet motorizat, ce nu se opreș­te timp de o oră. Se dă cu suflanta de frunze pe alei, pe iarbă, ridicând în aerul pe care îl res­pirăm fum, noxe, praf, pesticide, materii fe­cale, spori de ciuperci, agenți patogeni, mi­croplastice, alergeni, formaldehide, benzen. Se dă chiar și la locul de joacă, printre copiii ce deja sunt în lea­găne. Se dă în fiece ano­timp, la diferite ore ale zilei. Cei ce dau sunt oameni simpli, fac o muncă cinstită, „șeful” le-a pus suflanta în mâini și ei fac ce li se zice. Nu mă aștept ca ei să fi citit raportul Universității din Califor­nia, care spune că mânuitorii de suflante res­piră un aer de zece ori mai toxic decât dacă ar sta pe marginea unei șosele ultraaglo­me­rate; sau să știe de actul normativ c125/2013, ce prevede că în parcuri și spații de recreere nivelul maxim de zgomot admis este de 65 de decibeli, adică cu cel puțin 20 mai puțin decât urlă suflanta; că elimină monoxid de carbon și alte gaze toxice, așa încât în 30 de minute de folosire, su­flanta produce aceleași emisii ca o camio­netă, ce parcurge 6000 de km; că expunerea la acest nivel de zgomot duce la probleme se­rioase de sănătate; că, folosită în jurul arbo­rilor, produce un efect de deșertificare eco­logică, întrerupe un cir­cuit natural al bio­diversității cu consecințe ne­gative pe ter­men lung; că suflanta este atât de poluantă, încât a fost interzisă cu desă­vâr­șire în multe state ale lumii, fiind consi­derată cea mai nocivă unealtă de grădinărit inventată vreo­dată. La noi, ea este folosită din banii pu­blici, la liber, chiar printre oa­menii care au venit în parc pentru un pic de aer curat. Ad­ministrațiile Domeniului Public dau bani primiți de la primării unor firme, fără să le impună nicio regulă, nici măcar cea a bu­nului simț. Aceeași abordare ca în cazul „toaletării” copacilor: tăiem niș­te facturi umflate, să se vadă că s-a mun­cit, iar după noi, potopul. „De ce trebuie să dea cu su­flanta în rondul acela mic de tran­da­firi?”, l-am întrebat, în parc, pe ins­pec­torul ADP1, care-mi promisese la începutul lui 2022 că nu se vor mai folosi suflante. „Ca să fie fru­mos, au căzut câteva frunze în­tre flori.” „Și ce rău fac frunzele alea pen­tru a jus­tifica zgomotul și fu­mul scos?” „Hai­deți, nu pu­teți răbda și dum­nea­voastră două mi­nute?”. Am în­cercat să merg în au­diență la ADP1, însă progra­ma­re nu se poate face prin telefon sau e-mail, ci doar pe platforma online. Ca­re nu func­ționează. „Nu se știe când se va re­para”, a fost răs­punsul pri­mit după două săp­tămâni.

Ce spun specialiștii

Vlad Cioflec, biolog: „Covorul de frun­ze us­cate este esențial pentru biodiversitate, el fiind în același timp sursă de hrană, refugiu și chiar adă­post pe timpul iernii pentru populații de insecte, pă­sări sedentare, arici, broaște, șopârle. Suflantele omoară insectele și provoacă disconfort păsărilor sau micilor animale. Zgomotului i se adaugă și noxele generate inutil în spații verzi înguste, aflate de multe ori sub ferestrele oamenilor, cum este la mine în cartier. Lăsarea frunzelor pe sol, favori­zarea vegetației spontane și neînlocuirea ei cu ga­zon, plantarea de arbori nativi, nu de specii exotice, în ghivece, ar fi benefice pentru faună și pentru comunitate. Dar nu și pentru buzunarele unora care se îmbogățesc din banii publici, tăind la propriu frunze la câini”.

Bogdan Mihalache, peisagist: „Se în­depărtează un îngrășământ optim de la baza ar­bo­rilor, în favoarea aspectului de «gazon curat». Frun­zele fiecărui arbore aduc hrana necesară spe­ciei respective și mențin umezeala în sol, fiind benefice astfel și pentru rădăcini, și pentru miceliul din sol care menține comunicarea între arbori. Este util să se strângă anumite frunze, cum ar fi cele de platan, care se descompun foarte greu și conțin perișori care pot genera alergii; să se strângă frun­zele de pe trotuar pentru circulația pietonală.      Însă strângerea tuturor frunzelor, de peste tot, înseamnă o operațiune dăunătoare mediului. Consumă multă resursă umană, costuri cu transportul acestora la gropile de gunoi deja supraaglomerate, mai multă poluare generată de camioane. Și asta se întâmplă    săptămânal, nu la finalul sezonului de toamnă, când au căzut toate frunzele.”

Silviu Gurlui, profesor universitar doc­tor, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași: „Suflantele nu au ce căuta în mediile popu­late, deoarece sporesc gradul de poluare. Aceste utilaje aduc un grav prejudiciu sănătății celor din jur. Este un fapt evident, de necontestat. Ele suflă în aer acel praf care înglobează în compoziția sa varii compuși chimici, inclusiv poluanții din at­mos­feră degajați de trafic, de activitățile indus­tria­le, care, angrenați din nou în atmosferă, fac foarte mult rău”.

Luchiian Alexandru, cercetător, fon­dator al rețelei de monitorizare a calității aerului „Strop de Aer”: „Am montat senzori în parcul lângă care locuiesc și, atunci când aud suflantele, mă uit la datele oferite de ei. Se observă o dublare a particulelor PM 2.5 și PM 10, practic, o poluare la pătrat cauzată de praful ridicat de ele și de fumul emanat.”

Bogdan Lazarovici, inginer acus­ti­cian: „Nu înțeleg rostul suflantelor, care sunt fo­losite intens în București. Fac mult zgomot și pre­supun costuri nejustificate, multe orașe au renunțat la ele. Pe cine deranjează frunzele din parcuri? În parcuri trebuie să fie liniște, o spune și legea. Zgomotul crește nivelul stresului, cu toată suita de boli asociate acestuia. Renun­țarea la suflante este unul din cele mai simple moduri prin care administrația locală    poate reduce poluarea fonică într-o localitate”.

Nu cumva să ne cadă o frunză în cap

În ciuda demersurilor făcute, nu am reușit să obținem o explicație coerentă din partea administrațiilor publice cu privire la motivul folosirii suflantelor, a bugetului alocat pentru operațiunea masivă de strângere a frunzelor, însă ADP1 ne-a răspuns următoarele: „În cazul în care frunzele nu sunt înlăturate de pe alei, se pot transforma în capcane peri­cu­loase pentru cetățeni, îngreunându-le de­plasarea sau provocând accidentări. Este necesar să fie îndepărtate frunzele așezate pe flori și gazon, deoarece, ude fiind, acestea se lipesc și formează mucegai, deteriorând plantele. În zonele acoperite de frunze, lipsa luminii du­ce la formarea de pete inestetice de cu­loa­re maro”. Victorie! În sfârșit, am aflat țelul războiului cu frunzele: împie­di­catul în ele și faptul că formează pete maro. Mă aștept ca în anii următori echipaje vigi­len­te să pân­deas­că fiecare frunză ce dă sem­ne de slă­bi­ciune și să o rupă, înainte de că­derea ei din copac, pentru a nu lovi vreun tre­că­tor sau a lă­sa, așa cum natura are prostul obi­cei, de mi­lioane de ani, pete inestetice, maronii. Ade­vărul e simplu: tot acest heirup, această hăr­mălaie zgomotoasă de apărători ai „es­teticii” urbane, are în spate teancuri de fac­turi imposibil de verificat, o vacă grasă de muls, pe banii și pe sănătatea bucureștenilor.