Îngerii din poiana Popicăriei

Acul de siguranță

S-a ridicat de pe scaun. Oamenii continuau să râdă. Nu i-a privit. A trecut printre ei, a ieșit din sala de mese. În penumbra holului, și-a descălțat bocan­cii. Apoi și-a scos și șosetele de lână. A deschis ușa cabanei și a ieșit desculț în zăpadă. A tras aer în piept, cioburile de sticlă ale unei nopți geroase. Pieptul i s-a umplut de gheață și de stele, de tot albastrul încremenit al zăpezii. Și-a lăsat tăl­pi­le să zvâcnească, până când a simțit înăuntrul lor căldura aceea ciuda­tă care îmblânzește fri­gul. A mai pri­vit o dată cerul, spinarea de piatră ascunsă de întuneric a muntelui Bătrâna. A scos din buzunarul hai­nei pachetul de țigări și cutia de chibrituri. O fla­cără mică, roșiatică, a scăpărat o clipă înă­un­trul pal­melor sale uria­șe. Preț de o țigară, li­niș­tea a fost totuna cu sfârâitul jarului în noap­te. Abia după ce jarul s-a stins, și-a dus mâna la gulerul cămășii. A pi­păit cu degetele: acul de siguranță era acolo. L-a deschis, cât să-i sim­tă vârful în podul pal­mei. Apoi l-a închis la loc. A oftat, s-a aple­cat, a spart crusta de gheață, și-a um­plut palmele cu zăpadă și și-a spălat fața și gâtul. A mai privit o dată cerul și a intrat în cabană. Și-a tras la loc ciorapii de lână, și-a încălțat bocancii. A intrat în sala de mese, le-a spus oamenilor noapte bună. A doua zi de dimi­neață, pe pârtia de concurs, Mihai Bucur devenea pentru a șasea oară campion național la schi.

*

Sinaia, 22 ianuarie 2023. De zile bune, orașul a fost înghițit de ploaie. Potecile au devenit pâraie, munții au dispărut, acoperiți de o pâclă grea, poso­morâtă. Lumea în care trăim se schimbă, se schimbă și anotimpurile. Însă unele lucruri nu se vor schimba niciodată. La fel cum nu trebuie să vezi munții ca să știi că sunt acolo, unii oameni rămân cu noi, chiar și după ce s-au dus.

„N-am întâlnit om mai calm și mai liniștit ca nea Mișu”, îmi spune Gabriel Oancea și zâmbește. Au trecut 50 de ani de când copiii car­tie­rului sinăian Furnica se strângeau lângă Mihai Bucur, ca să învețe să schieze. O amintire veche de jumătate de veac, mai limpede decât ziua ploioasă de ieri. „N-am cum să uit vreodată: eu pe un ge­nunchi al lui, Mihai, fratele meu geamăn, pe celălalt. Nu ne pupa, nu ne alinta, nu era genul ăla de om. Doar ne lua pe genunchii lui și îi simțeam dra­gostea și blândețea. Copiii simt lucrurile astea. Copiii simt…”. Gabriel în­cear­că să și-l amintească su­părat. Nu reu­șeș­te. „Nu, nu cred că l-am văzut așa vreodată, dar știam, toa­tă Sinaia știa asta, că nu e bine să-l su­peri…”.

Lucrurile se află repede în­tr-un oraș mic. La uzina MEFIN, acolo unde lucrau ma­joritatea sinăienilor, se găseau suficient de mulți oameni care să depună mărturie că, nu o dată, băr­batul ăsta micuț, de nici un metru 60 înăl­țime, renunța la polizor sau la alte unelte când avea de îndreptat vreo bară metalică. E pierdere de vre­me, spunea, cu zâmbetul pe buze. Iar țeava de metal se îndoia în palmele sale uriașe, ca o bucată de plas­tilină. Nu, nu era deloc bine să-l vezi su­părat.

Sinăian vechi, bote­zat în 1935 Mihai, după nu­mele prințului moș­tenitor, nea Mișu a fost vreme de două decenii, între 1950 și 1970, unul dintre cei mai mari schiori pe care i-a avut țara noastră. Ani grei, mai ales când tatăl său a avut onoarea, iar după 1947 (odată cu sfârșitul monarhiei), ne­șansa, să fi fost ofițer în garda regală. Dar și a­tunci, și mai târziu, și în orice împrejurare, su­pă­rarea și greul au rămas în el, înăuntru, neștiute. Ga­briel Oan­cea a aflat târ­ziu secretul pe care Mi­hai Bucur l-a purtat o viață la gulerul cămășii: acul de sigu­ranță. „Era de ajuns să ducă de­ge­te­le la rever, să deschi­dă acul, să apese în po­dul pal­mei cu vârful lui, să simtă înțepătura și să-l închidă la loc. Pen­tru el, asta însemna că supărarea o să ră­mâ­nă înăuntru, închisă, exact ca acul de siguranță”.

„Supărarea e bună. Doar să n-o lași de ca­pul ei. Tu o conduci pe ea, nu ea pe tine. Dacă o stă­pânești tu, supărarea devine forță. Cum crezi că am câștigat atâtea și atâtea concur­suri?”, spunea nea Mișu.

Copiii din Popicărie

În actele orașului Sinaia, Bucur Mihai apare trecut ca instalator. U­nul dintre miile de muncitori care au lucrat la Uzina de Mecanică Fină. Pentru că regulile noii orân­duiri socialiste erau clare: să fii schior, fie chiar multiplu campion național, nu în­semna să ai o mese­rie. Mulți ani însă, după ce și-a agă­țat schiurile de lemn pe peretele plin de medalii al casei, îl puteai vedea pe omul ăsta mi­cuț, în fiecare du­pă-amiază, după ce termina lucrul la uzi­nă, urcând li­niștit până în ma­rea poiană de la bu­za pădurii de brazi. Acolo, în lo­cul ăsta pe care sină­ie­nii îl numesc Popicărie, nea Mișu și-a aștep­tat, indi­ferent de ano­timp, co­piii. Vara, aler­gau printre ja­loa­ne, fă­ceau ge­nu­fle­xiuni, fugeau la vale după o min­ge de fotbal doar ca să o aducă înapoi, urcând la loc un deal. Învățau să muncească fără să știe. Fă din mun­că o joacă, ăsta era se­cretul lui. La sfâr­­șit, când se în­sera, copiii se strân­geau lângă antrenor ca puii pe lângă cloș­că. Învățau, fără să știe, rețeta secretă prin care oboseala se preschim­bă în bu­curie. Iar bucuria era simplă. „Știi ce simplă era?! Pri­meam câte o napo­litană, ne ciufulea părul și ne spu­nea bravo. Atât. Un cuvânt. Dar cuvântul ăsta ne umplea sufletul!”. Gabriel Oancea tace și își aprinde o țigară. Uneori, fumul are darul să înso­țească amin­tirile și dragostea pentru un om.

Iarna, când începea să ningă, pleca cu ei sus, pe munte, pe pârtia de sub Vârful cu Dor. „Trezirea!”, spu­nea. Nici măcar nu era lumină când ieșeau des­culți în fața cabanei. Copiii își simțeau tălpile zvâc­nind, până când, dinăuntru, o căldură ciudată îm­blân­zea frigul. Se spălau cu zăpadă, luau micul dejun și plecau să schieze. „Încă o dată și încă o dată și încă o dată!”, se auzea vocea lui Mihai Bucur. Schiu­rile erau de lemn, clăparii erau doar niște bo­canci cu șireturi. Nu existau telecabina, nici tele­schiul de azi. Copiii trebuiau să urce cu schiurile în pi­cioare tot versantul pe care îl coborâseră. Bătăto­reau pârtia o dată, încă o dată și încă o dată, până când tălpile lor uitau că poartă schiuri, până când schiurile deveneau prelungirea firească a picioa­relor. Cu Mihai Bucur profesor, copiii au învățat că schiul e mai mult decât un sport. Era un fel de a fi. O îmblânzire a muntelui, felul ciudat prin care cel mai cumplit frig, tăișul de gheață înfipt în tălpile goale, se preschimbă într-o căldură ciudată. Iar odată cu căldura aceea, muntele devenea doar un alt nume pentru dragoste.

Când, spre sfârșitul anilor ’70, lui Mihai Bucur i s-a interzis să mai antreneze, pentru ca profesorii calificați, absolvenții facultăților de sport din țară, să se ocupe de pregătirea elevilor, copiii au plecat de la club unul după altul. „Nu mai aveam ce în­văța. Tehnica schiului? O stăpâneam de mult… Dar omul ăsta, nea Mișu, ne învățase altceva, mult mai impor­tant. Ce înseamnă să fii om de munte. Nicio diplo­mă de pe lumea asta nu se acordă pentru așa ceva!”. Gabriel Oancea a tăcut iar.

Îl rog să-mi ex­plice ce înțelege prin „om de munte”. Zâm­bește. „„Sunt mulți oameni care merg pe munte, dar sunt puțini care îl iubesc cu adevărat. Nea Mișu asta ne-a trans­mis: dragostea lui pentru munte. Asta nu aveau noii pro­fesori! Pentru că nu cunoștințele sau cuvintele pe care le spui te fac un bun profesor, ci felul în care le spui, felul în care le arăți. Nea Mișu nu ne vorbea mult, dimpotrivă. Dar fiecare cuvânt al lui vibra… El ne-a făcut să simțim că muntele e casa noastră”.

În ziua în care a primit vestea că nu mai are drep­tul să antreneze, Mihai Bucur a dus, cu sigu­ranță, mâna la gulerul cămășii. O dată, încă o dată și încă o dată și-a tot înțepat palma cu vârfului acu­lui. Apoi, acul de siguranță a rămas închis. În ace­eași zi, spre seară, palma lui grea s-a odihnit pe umă­rul celui mai bun elev al său. „Tu, Cristi, tre­buie să mergi mai departe”. Cristi a tăcut și a încli­nat, ușor, din cap. Nea Mihai era tatăl său.

Cristi, zburătorul

Florin Voinea poate să spună oricând, cu mâna pe inimă, care a fost cea mai luminoasă imagine a copilăriei lui. „Aveam 7 ani. Tocmai mă întorsesem de la școală. Am lăsat ghiozdanul și am luat schiu­rile în spate. Schiurile erau lungi, grele, de lemn, abia am urcat cu ele pe Calea Codrului. Am trecut de casa lui Nicolae Iorga și m-am îndreptat spre sere. Aveam emoții. Oare aveam să ajung și eu să schiez ca băieții ăia mari, care zburau pe lângă fe­reas­tra casei mele? Con­tinuam să urc. Era așa de liniște că îmi simțeam răsuflarea și auzeam cum scârțâiau bocancii în ză­padă. Apoi, din spate, am mai auzit ceva. Un fluie­rat. O dată, încă o dată și încă o dată. M-am oprit. Din josul poienii urca un alt băiat cu schiurile de lemn în spate. Era mai mare decât mine cu vreo doi ani, un puști înalt, zvelt, bronzat. S-a apro­piat de mine, mi-a zâmbit cu tot sufletul, mi-a întins mâna. „Cristi”, mi-a spus, „Florin”, i-am răspuns. Am plecat mai departe îm­preună, spre Popicărie, unde ne aștepta antreno­rul nostru, Mihai Bucur… Asta e tot. Știu, nu e mult. Dar nu pot să uit ziua aia, n-am cum. A fost prima mea lecție de schi și ziua în care am legat o prie­tenie pentru o viață”.

Gabriel Oancea și-l amintește bine pe Cristi, din anii Popicăriei. „El era băiatul care se cățăra ca un păianjen în podul casei lui nea Mișu și de acolo, prin che­peng, ne dădea fiecăruia echipamentul de schi. Și tot el era cel care ne aduna pe toți copiii, 30, câți eram pe atunci, la roata mare din vârful poienii, ca să tra­gem de cablu și să pornim tele­schiul. Simțeam în el același lucru ca la nea Mișu: vibra pe dinăuntru, te făcea să-l asculți…”. Cristi nu era doar cel mai mare dintre copiii din Popicărie, era și cel mai bun. „Toți ajun­seserăm să schiem bine, dar el era singu­rul care putea să zboare. Deve­nea una cu pârtia, prindea o viteză fantastică și dis­pă­rea printre jaloane, într-un nor de ză­padă…”.

Dintre toți elevii antrenați de Mihai Bucur, doi au mers mai departe cu schiul de performanță: Cristi și Florin. La fa­cul­tate, au împărțit aceeași cameră de cămin studențesc din Brașov și au conti­nuat să concureze împotriva celor mai buni spor­tivi din țară. Atunci, la înce­putul anilor ’80, competiția era uriașă. Erau mereu acolo, printre cei mai buni, dar nicio­dată primii. Nici măcar pe podium. Ceva se întâm­pla mereu în ziua concursului: fă­ceau o primă man­șă slabă și nu mai aveau cum să recupe­reze în cea de-a doua. „De multe ori”, îmi poves­tește Flo­rin, „aș fi vrut să-l îmbărbătez pe Cristi, să-i spun ca data viitoare va fi sigur mai bine. Dar el dispărea după finiș, nici în ziua de azi nu știu prea bine unde”.

Mult mai târziu, într-o noapte când rămăse­seră flăcările răzlețe ale unui foc aproape stins, Cris­ti a răsco­lit cu o crean­gă jarul și a mărturisit ce se întâmpla atunci. Imediat după con­curs, își scotea schiu­rile, iar apoi, fără să-l vadă nimeni, clă­parii, și, desculț, intra tot mai adânc în inima pădurii. Frigul era totuna cu supă­rarea, zvâc­nea înăuntrul lui, până când o căldură ciudată punea stă­pânire pe el și-l fă­cea să strige. Iar supărarea rămâ­nea acolo: un țipăt în­chis în pădure. Încă nu învă­ța­se cum s-o stăpâ­nească și s-o facă să devină forță, așa cum îi spusese tatăl său cu mulți, mulți ani în urmă.

Campion național

Era spre sfârșitul facul­tății când a înțeles ce se în­tâmplă. Că schiul nu este doar tehnică, muncă, forță, viteză, echilibru sau talent. Avea toate lucru­rile astea. Avea și ambiție, avea și con­cen­trare. Ceva îi lipsea, însă, ca să fie cel mai bun, cum fusese cândva profesorul lui, Mihai Bucur. Abia când an­trenorul lui de atunci, Paul Ivănescu, a venit furios să-i spună că „nu se poate așa ceva, ziaristul de la „Sportul” a trimis deja clasamentul fără să mai aștepte să se termine concursul”, Cristi a simțit. Supărarea începuse să-i zbârnâie în tot corpul ca un fir de înaltă tensiune. Știa că făcuse o manșă proastă, știa că, pe undeva, jurnalistul avea dreptate. Era aproape impo­sibil ca de pe locul lui 15, cu toată zăpada stricată de ceilalți concu­renți, să recupereze atâtea poziții cât să schimbe clasamentul trimis deja în redacție. Dar ziaristul era dator să stea până la sfâr­șit: orice com­petiție se încheie cu ultimul sportiv din cursă. A lăsat unda aceea elec­trică să-i străbată fiecare mușchi în parte. Și-a imaginat încă o dată pârtia, traseul, jaloa­nele, a împins cu forță cu bețele în zăpadă și a închis ochii. Pentru un minut și câteva zeci de secunde, Cristi n-a mai simțit că schiază, ci că zboară. Când a deschis ochii, timpul lui din cea de-a doua manșă era uluitor. Recuperase poziție după poziție, iar acum era pe podium. Primul lui po­dium. Oamenii l-au înconjurat să-l felicite, nimeni nu mai văzuse așa ceva. Două zile mai târziu, „Sportul” introducea o erată: pe locul 3 al competiției de la Poiana Brașov figura sportivul Cristinel Du­mitru Bucur. La 25 de ani, Cristi înțelesese secretul de o viață al tatălui său, Mihai.

De atunci, etapă de etapă, nu a mai ieșit de pe po­dium. A terminat facultatea, a primit o ofertă să treacă de la Clubul Spor­tiv Universitar Brașov la Dinamo. Altă infrastruc­tură, alte fonduri, alt nivel de performanță. „M-a întrebat ce să facă”, îmi po­vestește Florin. „Să ră­mână mai departe schior de per­formanță sau să se concentreze pe cariera lui de inginer. O spun cu mâna pe inimă: Cristi era la fel de bun inginer cum era și schior. I-am spus să facă la fel ca mine și să-și vadă de meserie. Se căsătorise deja cu Denisa, așteptau primul copil. Schiul din Ro­mânia, chiar și la Dinamo sau la Armata, nu se putea compara cu cel din Elveția sau Austria. „Cum să trăiești din asta, cum să întreții o familie?”, i-am spus. Îl țin minte și acum: a încuviințat din cap și a tăcut. Și nu m-a ascultat… Dragostea lui pentru schi era mai mare decât a oricărui om pe care îl cunosc!”.

În 1990, când s-a făcut lotul României pentru Mondialele din acel an din Franța, Cristi Bucur nu s-a aflat printre cei selecționați. Era o nedreptate: nu câștigase niciun titlu de campion națio­nal, dar, de câțiva ani, era mereu pe po­dium, în primii 3 din țară. În ziua în care a aflat vestea, s-a dus în pădure. Nu și-a mai strigat supărarea, a lăsat-o înăuntru. A strâns un snop de nuiele de alun și, de sus, din vârful Popi­căriei, până jos, la drum, le-a înfipt în pământ. Apoi a în­ceput să alerge tare, din ce în ce mai tare, printre ele. O dată, încă o dată și încă o dată. Zi după zi din vara aceea, Cristi a trecut în viteză printre jaloanele de alun, așteptând ninsoarea. În noiem­brie, poia­na Popicăriei era deja acoperită cu zăpa­dă. Cristi era tot acolo, pe schiuri însă, trecând printre fanioanele lui de alun. Verifica traseul din zăpadă, vedea unde a greșit și o lua de capăt, de unul sin­gur, până la epuizare. În același an, în decembrie, la primul concurs, Cristi ter­mi­na pe primul loc, la o diferență uriașă de toți ceilalți sportivi. A câștigat apoi și cel de-al doilea concurs, și pe al treilea și pe al patrulea… Învățase, în sfârșit, să stă­pâ­nească supărarea, s-o facă să devină for­ță. La 28 de ani, Cristi Bucur devenea, pentru prima oară, campion național la schi.

Zăpada de acasă

Avea să mai câștige de două ori titlul național. Doar că vremurile se schim­baseră. Sportul nu mai era o prioritate în­tr-o țară prinsă acum în haosul tran­zi­ției. Clubul Dinamo i-a încheiat contrac­tul de sportiv. I s-a propus, ca alternativă, un loc de muncă în cadrul Ministerului de Inter­ne. O vreme, a fost căpitan de poliție la Sfântu Gheor­ghe. Fusese repar­tizat la de­partamentul de crimă organizată. Pentru un om ca el, a fost ca și cum ar fi coborât din vârful muntelui, fără viraje, ca să se izbească, jos, într-un bloc uriaș de gheață. Nu avea echipament pentru realitatea aceea, nu putea s-o ducă. Și a plecat, cu o tristețe grea în suflet. Apoi, o vreme, a ajuns inginer la Giurgiu, doar ca să asiste, neputincios, la falimen­tul fabricii în care lucra. Când a înțeles că viața de atunci juca după niș­te reguli pe care nu le putea pricepe, s-a întors acasă, cu soția și cei doi copii, la Sinaia. Singur, doar îm­pre­ună cu tatăl său, Mihai (nea Mișu, așa cum îl știa un oraș întreg), a înălțat cu un etaj casa de lemn în care s-a născut. În Sinaia nu-și avea doar părinții. Îl așteptau și munții, care, iarna, se umpleau de o zăpadă uriașă, nesfârșită. Zăpada de acasă. Nicio clipă, însă, în toți anii aceia grei de locuri de muncă înșirate prin țară, Cristi Bucur nu a abandonat schiul de performanță.

„Îmi spunea doar: «Gabi, mâine nu vin. Am con­curs. Termini tu de finisat aici». Se întorcea mereu cu un zâmbet luminos pe față. «Cum a mers, Cristi?», îl întrebam. «A mers bine. Podium», îmi zicea. A concurat împotriva celor mai buni schiori din țară până la 39 de ani! Era mereu acolo, printre cei mai buni! De antrenat, în ultima vre­me, se an­trena cu mine, la muncă, la șlefuit podele cu rin­deaua și bătut lambriuri cu ciocanul!”.

Gabriel Oancea tace și își mai aprinde o țigară. Toți anii în care au lucrat împreună pe cont propriu, în diverse locuri din Sinaia, l-au legat de Cristi ca de un frate. „Am văzut asta și la tatăl lui, la nea Mișu, după ce n-a mai fost lăsat să antreneze și ajun­sese insta­lator la pârtia de bob din Sinaia. Con­tinua să zâmbească liniștit, ca și când nimic nu l-ar fi atins. Așa era și Cristi. Mereu calm, cu zâmbetul pe buze. Știi, oamenii ăștia aveau o dragoste în ei mai puternică decât orice fel de supărare. Întreabă pe orice copil antrenat de ei și asta îți va spune: oamenii ăștia au lăsat în urmă dragoste!”. Dragostea lor pentru munte: o urmă de schiuri printre jaloanele vieții, printr-o zăpadă veșnică, neprihănită, care nu se poate topi vreodată. Sunt oameni, ca Mihai și Cristi Bucur, cărora viața, cu tot greul ei, nu le-a putut strivi dragostea asta. Oricâte înfrângeri ar fi avut, au luat-o mereu de la capăt. O dată, încă o dată și încă o dată.

Domn Profesor

În 2005, în Sinaia s-a reînființat clubul de schi. De atunci, în fiecare după-amiază, după ce termina de șlefuit podele sau de bătut lambriuri, un bărbat sub­țire, ațos, bine legat, urca spre poiana Popică­riei. Aranja fanioane din bețe de alun și își aștepta copiii. La început au fost 5, apoi încă 5 și încă 5… Se dusese vestea în oraș că omul ăsta avea ceva ce nu mai găseai la niciun alt antrenor. „O să reușiți, o să fiți campioni! Dar dacă ați venit aici, munciți! Nu vreți să munciți, vă întoarceți acasă!”. A fost prima lecție pe care Alina a primit-o de la Cristi Bucur. „Mă uitam la mine și la colegii mei: eram niște copii care abia ne țineam pe schiuri. „Omul ăsta visează”, m-am gândit. Dar nu neapă­rat cuvintele, ci felul în care le-a spus m-a făcut să-l cred. Avea ceva pe dinăuntru, o căldură, un foc. Simțeai că arde când îți vorbește! Și l-am crezut, l-am crezut cu tot sufletul meu!”. În foarte scurt timp, își amintește Alina, cu Cristi Bucur an­trenor, copiii aceia care abia stăteau în clăpari au progresat enorm. „Domn Profesor gândea perfect exercițiile. De fiecare dată venea cu ceva nou, să nu cumva să ne plictisim. Iar fiecărui copil în parte îi explica exact lucrul de care avea nevoie ca să fie mai bun. Dar cel mai mult ne-au legat de el plimbările pe munte. Azi doar urcăm, zicea, și ne lua cu el pe Piatra Arsă, pe Dichiu sau pe Jepi, până sus, sus, sus… Ne învăța ce e muntele, ne făcea să ne îndrăgostim de el. Pentru fiecare râu, pădure sau stâncă în parte avea o poveste de spus. Seara, puneam cor­tu­rile în vreo poiană, întin­deam mân­carea în iarbă, o împărțeam frățește, iar el făcea un foc uriaș și începea să ne cânte. Știa toate cântecele de mun­te, toată muzica aia veche pe care noi, copii, n-o mai auziserăm nicio­dată. Închid ochii și-l aud cântând: „Cine trece valea seacă, cu hangerul fără teacă”… Cânta cu atâta dragoste, că nici nu știu cine ardea mai tare: focul sau el? Domn Profesor mi-a deschis o lume, m-a învățat că tre­buie să fac ordi­ne în ea, dacă vreau să reușesc, m-a fă­cut să văd, să simt muntele în mine! Fără el, sunt sigură de asta, n-aș fi omul care sunt astăzi!”. „Știi ce-ți lipsește ca să câș­tigi?”, a întrebat-o Cristi Bucur pe Alina. Fetița de 11 ani a ridicat din u­meri. „Ești prea cuminte când schiezi! Când intri pe pârtie, trebuie să fii rea! Supără-te! Supăra­rea e o forță, dacă știi s-o stăpâ­nești…”.

Când Alina a câștigat primul ei concurs, Domn Profesor a alergat la ea și a luat-o în brațe. A strâns-o atât de tare, că fata a simțit că-i sare ini­ma din piept. „Ai câști­gat, înțe­legi?! Ai câști­gat!”. A înce­put s-o în­vârtă în aer, acolo, pe pârtie și să-i cânte: „O schioriță mică, plină de curaj,/ ce se avântă-n jos pe Sulinar,/ acum zâm­bește-n zbor, acuma-i pe un picior…”. „Bucuria lui”, îmi spune Alina, „era mai mare decât bucuria mea. Iar bucuria mea cea mai mare, chiar și acum, la atâția ani de atunci, nu e că am câști­gat, ci că l-am făcut mân­dru pe el, pe Domn Pro­fesor…”. În doar câțiva ani, clubul de schi din Sinaia ajunsese primul din țară la numărul de medalii la concursurile de juniori. Din 5 copii, Cristi Bucur antrena acum 90. O singură elevă, însă, avea ceva să-i reproșeze. O chema Smaranda Bucur.

Antrenorul îngerilor

„De bunicul îmi amintesc cât de calm și de liniștit era. Nu era vorbăreț, nu, nu. Dar când ne lua în brațe, pe fratele meu și pe mine, ne topeam de iubirea lui… Nu ne-a certat niciodată, nu era nevoie. Când făceam prea multe prostii, punea doar mâna la curea și ne întreba, calm, cu zâmbetul pe buze, ce alegem: cureaua sau trăsnetul zeilor? „Trăsnetul zeilor” era pumnul lui uriaș. Ni-l arăta zâmbind și, brusc, deveneam cei mai cuminți copii…”. Smaranda zâmbește și ea. Zâmbetul acela luminos, cum numai amintirile venite de departe, de pe tărâmul nepri­hănit al copilăriei, îl pot aduce pe chip. Și își mai amintește Smaranda cum, seara, bunicul și tatăl ei vorbeau încet, în șoaptă, la gura sobei. Nu-și amin­tește ce-și spu­neau. Pentru ea, atunci, de mult, trosnetul vreas­cu­rilor în sobă era totuna cu vorbele lor. Și își mai amintește Sma­randa cum, atunci când bunicul s-a îm­bolnăvit, câi­ne­le lui credincios, care nu putea fi atins de nimeni în afară de el, a sărit gardul mare al casei și nu s-a mai mișcat de pe trep­te, până la sfârșit. „Când buni­cul a închis ochii, a murit și câi­nele cu el…”.

Și își mai amintește Smaranda o ninsoare blândă, albă, care nu se poate opri vreodată, pentru că e și acum la fel de vie în sufletul ei. Smaranda e mică, fulgii îi ating fața, i se lipesc de pleoape, de o­braji. Simte cum atingerea lor rece se topește într-o bucurie fierbinte, uria­șă. S-a co­coțat pe spatele tatălui ei, îl ține strâns cu mânu­țele după gât. „Diii, tati, diii”, spune fetița, iar tatăl ei alear­gă, aleargă cu ea în cârcă, prin ninsoarea aceea blândă, fără de sfârșit. „De asta”, îmi spune Smaranda, „atunci când tati a devenit Domn Profe­sor, n-am putut să înțeleg. Dintr-odată, cel mai blând, cel mai bun, cel mai iubi­tor om din lume devenise serios, mă trezea la 6 dimi­neața, ca să mă duc în Popicărie, iar acolo, de față cu toți cei­lalți copii, îmi spunea că nu e bine ce fac, că trebuie să mai fac totul o dată, încă o dată și încă o dată…”. Smaranda a înțe­les însă mai târziu că, și pentru asta, tatăl ei trebuie iubit. „Când, după ce am ajuns la București, la facultate, m-am izbit de fe­lul în care e făcută lumea, când am început să cu­nosc tot felul de oameni, am înțeles ce om minunat era tata, chiar și atunci când era Domn Profesor! Corectitudinea, devotamentul și seriozi­ta­tea lui sunt lucruri atât de rare pe lumea asta! Iar el mai punea și dragoste acolo! Abia la București am putut, în sfârșit, să văd, să înțeleg cine era tata… Un om care, toată viața lui, indiferent de obstacole, a mers pe un drum drept, de la care nu s-a abătut niciodată! Dru­mul inimii lui! Pentru că tata, mereu, în orice discu­ție, în orice supărare, în orice a făcut și-a pus inima înainte! Avea o inimă uriașă, care, uite, s-a dovedit prea mare pentru cor­pul lui… Când veneam acasă și mă îmbrățișa, toate supără­rile mele se opreau la pieptul lui. ”O să fie bine, fetița lui tata, o să fie bine”… Spunea cu tot su­fletul asta. Și îl credeam de fiecare dată. Pentru că, de fiecare dată, avea dreptate. Țin minte: mun­ca pe care o făcea îi intrase în piele. Mi­rosea a rume­guș și a lac de lemn. Și as­tăzi, când el nu mai e, când vreau să mă liniștesc, e de ajuns să simt rumeguș și lac de lemn, ca să-l simt pe tata lângă mine, ca să simt că totul o să fie bine…”.

Smaranda tace. Caută ceva. Vine spre mine cu o cutie de lemn. „Asta a lă­sat tata în urmă! Inima lui! Inima lui în fiecare om, în fiecare copil pe care l-a antrenat vreodată!”. Deschid cutia. În ea se află zeci și zeci de scrisori, pe care Domn Profesor le-a primit de la elevii lui, într-o zi de octombrie, 2021, când bărbatul ăsta care nu împlinise încă 60 de ani, Bucur Dumitru Cristinel, pleca mai departe, sus, cel mai sus, într-un loc alb, cu zăpadă neîncepută și pârtii fără de sfârșit. Bucăți dintr-o inimă uriașă, risipite și zvâcnind printre rândurile unor scrisori de dra­goste. În ultimul său mesaj, înainte să plece în marea călătorie, Domn Profesor își lua la reve­dere de la toți oamenii pe care i-a cunoscut în viața asta: „În­gerii nu prea știu să schieze, aveau nevoie de un antre­nor și n-am putut să-i refuz, cum n-am putut nici în viață să refuz pe cineva. Vă las, căci avem mult de muncă. Pe curând, prieteni dragi!”.

Cristi Bucur a urcat pe ultimul său munte. Ini­ma lui și a tatălui său au rămas, însă, aici, cu noi. Ur­mele albe, luminoase, pline de dra­goste, ale unor oa­meni ce nu vor dis­părea vreo­dată.

(Sinaia, 26 ianuarie 2023. Ceața s-a ridicat de peste munți și a început să ningă.)