Oamenii străzii în fotografii – ALEXANDRU PALAS (Sociolog): „Sper ca expoziția să deschidă inimi”

Ce simt, cum trăiesc cu adevărat, ce au de spus oamenii străzii? Cine vrea răs­pun­sul îl poate afla într-o expoziție de fotografii deschisă în ianuarie la Facultatea de Sociologie din București. Sub un nume pro­vocator, „În deciziile care ne privesc, avem ne­voie să fim auziți!”, expoziția cu­prinde fotografii făcute chiar de îm­pricinați, oameni aflați în situația dramatică a traiului fără adăpost. Eve­nimentul este organizat de Cen­trul de Resurse pentru participare publică (CeRe), fondat în anul 2006, cu scopul de a oferi asistență cetă­țe­nilor, grupurilor civice și comu­ni­tă­ților ce luptă pentru un oraș mai prie­tenos cu oamenii săi și pentru decizii publice drepte. Am stat de vorbă cu Alexandru Palas, coordonatorul pro­iectului.

Povești de groază din adăposturi

– În termeni moderni, ex­po­ziția dvs. se cheamă PHOTO­VOICE. Vă rog să explicați cu­vântul pe înțelesul tuturor.

– Photovoice este un instrument care documentează temele alese atât din perspectivă vizuală (foto­grafii), cât și prin intermediul unor frag­mente de text însoțitoare, care au rolul de a transmite mesaje cât mai convingătoare pentru cei care trebuie să le audă. Ex­poziția este rezultatul unei munci de cercetare, care durează de patru ani. Din discuțiile cu oameni fără adăpost, am aflat că există o mare diferență între drepturile pe care le-ar avea, conform legislației, și rea­litatea de pe stradă. Instituțiile ce ar trebui să îi protejeze nu își fac treaba. Asta, și pentru că oamenii, publicul larg, nu par inte­resați de subiect, și nu pun presiune pe autorități. Majo­ritatea lor ignoră cu totul subiectul, ca și cum cei ajunși în stradă merită ce li s-a întâm­plat, o situație care pe ei nu-i privește. Or, noi am aflat că, în ultimii ani, crizele economice suc­cesive au făcut ca mulți oameni cu slujbe sigure, profesori, pro­gramatori, să ajungă în stradă. Impresia generală e că oamenilor străzii li se oferă varianta oficială a adăposturilor, dar prea puțini știu că ele sunt neigienice, cu insta­lații sanitare precare, cu spații suprapopulate, în care au loc adesea manifestări violente. Reali­tatea de pe teren nu seamănă cu cea din hârtiile autorităților. Toți cei cu care am vorbit s-au plâns de condițiile din adă­pos­turi, fiecare are câteva povești de groază din nopțile petrecute acolo, motiv pentru care preferă să-și petreacă nop­țile în ger.

– Cum a încercat CeRe să îi ajute?

– Am făcut un raport despre condițiile lor de viață. Occidentul, care se confruntă de mult cu această problemă, a luat lu­crurile în serios, a întoc­mit studii econo­mice și a aflat că pentru societate este mai scump să nu faci nimic pentru oa­menii străzii (cum se întâmplă în România), decât să le oferi locuințe, să-i integrezi în diferite programe și să le oferi consultanța psihologică de care au nevoie. Să lucrezi la programe de prevenție, astfel ca cei ce prezintă vulnerabilități de a ajunge în stradă să aibă o șansă de a-și păstra casa. Aștep­tăm un răspuns mai ferm din par­tea primăriilor, mai ales a Primăriei Ge­ne­rale. Au rămas promi­siuni electorale neonorate. La sectoarele 2 și 6, am găsit deschidere la dia­log și chiar măsuri concrete, adăposturi decente, însă sectorul 4 încă ține închis adăpostul pentru persoanele în izolare, de pe vremea măsurilor de restricție din pandemie.

„Motivația de a fotografia s-a dovedit a fi foarte puternică”

– Cum i-ați convins pe oamenii străzii să facă fotografii?

– Am făcut un anunț prin partenerii noștri de la organizația caritabilă „Carusel”, care au experiență vastă în domeniu, apoi am început o serie de ateliere, alături de    participanți volun­tari. După o lună, le-am oferit telefoane mobile cu cameră, pen­tru a fotografia temele alese de ei înainte. Unii au plecat, alții au ră­mas, sim­țindu-se motivați în a-și spune punctul de vedere prin fotografii. Motivația s-a dovedit a fi foarte importantă, pen­tru că viața pe stra­dă e destul de isto­vi­toare. Să-și găsească tim­pul și energia pentru fotografii înseamnă că au avut o dorință puter­nică. Poate că mulți se întreabă ce fac toată ziua oamenii străzii. Să-ți găsești de mâncare, adă­post de noapte, să te lupți cu frigul, cu nea­junsurile, cu traume din trecut nu-i deloc ușor. Am simțit că, pentru cei opt care au rămas în proiect, timpul și energia investite le-au fost recompensate.

– În ce fel?

– La nivel personal, am văzut cum, în timp, acest mijloc de exprimare artistică le-a sporit încre­derea în sine. Faptul că au fost ascultați, că și-au putut expri­ma emoțiile prin fotografii i-a făcut mai puternici. Unii dintre ei m-au impresionat de la bun în­ceput prin inteligență, prin modul concis în care-și ex­pu­neau punc­tele de vedere, alții se exprimau greoi, nu își stăpâneau emoțiile atunci când vor­beau în fața ce­lorlați, dar după începerea ate­lie­re­lor,    au putut vorbi cursiv, răs­pi­cat despre ce sim­țeau, despre mo­ti­vațiile lor și chiar au propus soluții mai inspirate decât cele ce vin din birouri. Acesta a fost unul din scopurile proiectului, pe lângă realizarea propriu-zisă a foto­gra­fiilor și a textelor însoțitoare, do­rința de a-i face responsabili pen­tru viața lor, de a deveni ei între ei solidari.    Am observat chiar și cre­area unui spirit de comunitate, du­pă ce, la început, au existat diver­gențe, mici conflicte, așa cum se întâmplă în orice grup nou creat. A fost vorba de un grup foarte ete­rogen, format din oa­meni cu vârste între 30 și 70 de ani, unii proveniți din medii instituțio­na­lizate, centre de plasament, aflați pe stradă din anii ‘90, alții care avuseseră un trai normal, cu slujbe, case, până ce o serie de întâmplări nefericite i-au aruncat în stradă.

– Cum s-a făcut selecția foto­grafiilor?

– Eu am participat doar la procesul de pre­dare a unor noțiuni legate strict de realizarea foto­gra­fiilor, în rest, selecția au făcut-o ei. Unii au venit cu sute de imagini, altele doar cu câte­va, reprezen­tative pentru expoziție. Fotografiile vorbesc despre traiul văzut din perspective di­verse, nu doar din cel al lipsurilor și nemulțu­mi­rilor. Există și multă frumusețe în ele. Expo­ziția va arăta asta. Sper ca ea să îi impresioneze și pe privitori, să-i facă să empatizeze cu oa­menii străzii, să dorească să îi poată ajuta în vreun fel, iar fotografiile să deschidă atât inimi, cât și punți de comunicare.