Jurnal de călătorie – Brațul Borcea și Ostroavele Dunării

ROMÂNIA NECUNOSCUTĂ

–    Sinuoasă, brăzdată de lungi ostroave, când domolită ca un animal îmblânzit, când agitată, gata să dea în clocot și să rupă zăgazuri, Dunărea își află liniștea mult dorită în magnifica Deltă a Brațului Borcea, aflat în apropiere de Călărași. Un loc prea puțin cunoscut, în care natura și istoria își dau mâna în chip magic. Un imperiu al apelor, în căutarea căruia am pornit, la capăt de Martie, în grupul de reporteri ai revistei „Formula AS”. România e plină de miracole ale naturii. Trebuie doar să ai răbdare să le găsești. Răsplata e maximă –

O plimbare pe dig

O ploaie sâcâitoare și-un vânt tă­ios, care-ți biciuie fața, amână călăto­ria cu barca pe Dunăre, programată la prima oră a dimineții, în Călărași. Ce­rul greu apasă tot mai tare peste luciul apei, nici păsările nu ies din ascun­zișurile lor. Amân ieșirea pe apă pentru a doua zi și mă încumet să fac o plim­bare pe dig, digul din Călărași, știați că există? Un parc curat, dichisit, pre­gătit de primăvară, învese­lește ziua moro­cănoasă de sfârșit de martie. Co­pacii sunt în floare, petalele albe și roz, bă­tute de vânt, aștern covoare pe alei. Terase cochete, așezate pe malul apei, s-ar încadra perfect în orice localitate occidentală străbătută de Dunăre, în lungul ei drum către Marea Neagră. Ambarca­țiuni ușoare cu motor sparg, din timp în timp, liniștea după-amie­zii ploioase, iar barje grele, pline de ce­reale și de produse metalice „made in Călărași” sunt confir­marea că Brațul Borcea e una dintre arterele care pom­pează viață în orașul dunărean. Vara, malul Dunării se transformă într-un mic Litoral. Lumea vine la plajă, la un cocktail pe șezlong, sub umbrela de stuf sau la terasă. Acum, nisipul e ud, dar simt sub tălpi cât de fină e plaja de la marginea Călărașiului. Multe mi-am imaginat că aș putea găsi în deplasarea pe Dunăre, dar o mică „Vamă Veche”, precum cea de pe malul mării, nu!

Catalogul cu plopi și viță sălbatică

Dimineață cu cer senin. Marian Râm­niceanu, expert pentru arii prote­jate, e călăuza mea, bine­voitoare și atot­știutoare, în călătoria spre ostroa­vele Dunării. Sărim în barcă și cobo­râm spre vama Chiciu. Imediat ce Du­nărea cotește la stânga, în depăr­tare apar siluetele blocurilor Silistrei bulgă­rești, ultimul indiciu de așezări ome­nești întâlnit pe drum. O pădure subțire și zveltă, ca un voal de mătase, flan­chează Dunărea în drumul ei spre Del­tă, în vreme ce ostroavele lungi, cu vegetația lor sălba­tică, te atrag într-un labirint plin de meandre. Sălcii bătrâ­ne, arse de vânturile aspre și iuți se țin cu dis­perare de mal, cu rădăcini ca ghearele păsă­rilor răpitoare. „Aici e un habitat de zăvoaie, cu sălcii și plopi albi. Avem și plop negru, o specie care poate ajunge și la 80 de ani”, îmi explică Marian Râm­niceanu. Pădurile înal­te, aliniate soldățește pe mar­gine, sunt ale Romsilva, care plantează în zonă niște plopi hibrizi, ce cresc foarte repede, pot fi tăiați înainte de 30 de ani, iar în locul lor se sădesc noi „batalioane” de copaci zvelți, aliniați ca la raport. „Sunt și zone în care natura se re­generează singură, cu speciile locale de sălcii și plopi, și tendința este să con­servăm acele zone”. Dar catalogul natu­rii e abia la început. „Aici e Ostrovul Pi­sica. Dacă mergem pe canalul ăsta, dăm de viță de vie săl­bati­că! Bobul e mic, strugurii sunt acri­șori, dar foarte buni! Vin de viață lun­gă!”.

Chirele și Vânturelul de seară

Soarele a devenit generos și Dunărea strălucește la fiecare clipocit al apei. Stru­­nită de barca­giul Mihai, un tânăr de-al locului, barca zboară pe apă. Două egrete se iau la în­trecere cu noi și apoi se înalță în văz­duh, alergându-se una pe cealaltă. E vre­­mea împe­recherii. Malurile canalelor for­fotesc. Peste tot, prin copaci, sunt egrete, pescăruși și cor­morani care înnegresc coroanele copacilor. Oriunde întorci privirea e un spectacol neștiut al naturii, pre­miere absolute, iar    barcagiul, care știe locurile mai bine ca oricine, lasă barca să curgă pe apă, de câte ori urmează câte o nouă atracție. Trecem pe lângă un lung șir de ostroave – Șoimul, Pisica, Tiul, Cia­nul, Păcuiul lui Soare, Fermecatul. Dacă pădurea de plopi hibrizi face parte din fondul forestier, os­troavele sunt protejate strict de legislația de mediu. „Iată Ostrovul Șoimul! E rezervație naturală de interes național: aici, în zonă, poți să ai suprapuse 2-3 categorii de arii protejate. Legislația siturilor de interes național este mult mai dură, iar legislația cea mai aspră e cea care primează. În zonele de interes național nu poți face mai nimic!”. Când vorbește despre arii protejate, Marian Râmni­cea­nu e în ele­mentul lui. Cu șapca trasă bine pe ochi și urechi, ca să înfrunte frigul de pe apă, scru­tează cerul mai ceva ca un con­trolor de trafic aerian. „Uitați-vă, acolo sunt cormorani! Acolo e un stârc! Acum e vre­mea stârci­lor, găsești rață mare, rață mică… Lăstunii de mal încă nu au venit, dar li se văd cui­burile, săpate în dig. În păduri, cum e cea de aici, își fac cuiburi rațele. Acum așteptăm chirele, chiri­chițele, vânturelul de seară. E un continuu du-te vino de păsăret pe Ostroavele Dunării!”. Sunt pes­te 100 de specii de păsări în ariile protejate din Că­lărași, iar Marian Râmniceanu ți-ar putea vorbi câte o zi întreagă despre fiecare în parte…

Plajele secrete ale Dunării

„Aici, la noi, pe Dunăre și pe brațele din jur, nu doar fiecare anotimp, ci și fiecare săptămână e alt­fel, nicio ieșire cu barca nu seamănă cu cealaltă. Acum, Dunărea e mare și învolburată, la vară sunt multe locuri, precum cel prin care trecem acum, unde bărcile dau de fund și se împotmolesc. Peste câteva luni, aici o să găsim o plajă minunată, foarte apre­ciată de cunoscători. Nu trebuie decât să cauți o barcă pescărească în satele din apropiere și să plă­tești un om să te aducă într-un loc secret, ca acesta. Stai ca-n rai, 3-4 zile, faci plajă fără să îți sune mu­zica de la terase în cap, dai la pește, dacă ești pasionat, ce poate fi mai frumos?! Nu mai zic că ieși mai ieftin de zece ori decât pe Litoral…”.

Încerc să-mi imaginez micul paradis despre care povestesc însoțitorii mei. O plajă lată, după retrage­rea apelor, cu nisip auriu, din cel mai fin, în jur numai săl­băticie, locuri prin care nu calcă picior de om cu anii, larma păsăretului care-și face veacul vara pe Dunăre și-apoi, seara, la lu­mina focului, curgerea liniștitoare a Du­nării… Sunt destui aven­turieri care merg până la capătul lumii pentru o experiență pe care o pot trăi, an de an, la o oră dis­tanță, cu barca, de Călă­rași!

Păcuiul lui Soare

Turăm din nou motorul: în spatele bărcii, valu­rile Dunării se sparg în două, până se lovesc de mal. Aerul ră­coros din largul apei îți ascute, parcă, sim­țurile. Sclipirile de pirită ale flu­viu­lui aruncă o lumină magică peste lucruri. Verdele co­pa­cilor deja înfrun­ziți e orbitor, penajul păsărilor strălu­cește ca diamantul, mirosul de apă e amețitor. E cea mai caldă zi de până acum, și simți, din viteza bărcii, cum natu­ra întreagă explodează de viață. Ener­gia pe care o răspândește este cuceritoare, trece prin tine ca un curent. Brusc, moto­rul se oprește și curentul ne trage spre mal. În limpezimea apei, văd urmele unor vechi ziduri. „Am ajuns la Cetate!”, anun­ță bar­ca­giul și înțeleg că e vorba despre legen­dara cetate de la Păcuiul lui Soare. Sun­tem în peri­oada din an când Dunărea e la nivelul ei cel mai de sus, și afară n-a rămas decât o fărâmă din vechea istorie a locu­lui. Prin anul 1000, cetatea înăl­ța­tă de bizantini la Pă­cuiul lui Soare (nume ma­gic, la fel ca și locul), tre­buie să fi fost o minunăție, cu zidurile și turlele ei. Epis­copie creștină, glasul clopotelor va fi curs pe Du­năre în jos, plutind, apoi, pe apele mării. Mi­nu­nată, Românie necunoscută!

Brațul „cel Rău” al Dunării: Bala

Marian Râmniceanu are, însă, pe listă, și puțină aventură: urmează cea mai spectaculoasă zonă a tra­seului, Brațul Bala. „«Răul», așa i se mai spune Brațului Bala, din cauza curenților de apă care fac circulația bărcilor foarte grea”, îmi explică Marian. Mă uit fascinat la clocotul Dunării. Vârtejuri tot mai mari ne dau târcoale, ca și cum un duh rău ar vrea să ne absoarbă în­spre străfunduri. Nu mul­­tă lume se încumetă să facă scurtătura pe aici, Brațul Bala este cel mai săl­ba­tic loc de pe traseu. Nici măcar pes­carii bătrâni nu dau la pește în zona asta! În câți­va ani, Bra­țul Bala s-ar putea să nu mai ara­te deloc la fel. Auto­rită­țile încearcă, de mai mulți ani, să gă­seas­că o soluție de obturare, măcar parțială, a Bra­țu­lui Bala. „Vor să astu­pe gura asta, să facă un soi de dig, astfel ca doar apele mari să mai treacă peste el. Inițial, i-au fă­cut un prag de fund, dar de­geaba, tot aici împinge curentul apa…”.

Fiu de pescar, Mihai, barcagiul, a copilărit mai mult pe apa Dunării, decât pe malurile ei. Pândea când se odihnea tatăl lui, și imediat ieșea singur cu barca pe apă! Prin clasa a VI-a, a început să impro­vizeze niște motoare de barcă din diverse instalații de irigații. Între timp, a devenit mare maestru al bărcilor cu motor și e unul dintre puținii din Călă­rași care transportă turiști pe Dunăre și pe brațele din jur.

Oaspeți „de preț”

„Pe vremuri, până să se îndiguiască, tot ce se vede în jur era al comunității, lumea își aducea pe ostroa­ve porcii, vitele, caii. Îi lăsau liberi și îi mai luau toamna…”. De cum am intrat pe Brațul Borcea, pei­sa­jul e tot mai viu. Trei-patru bărci pescărești ne taie calea. „E vremea scrumbiei”. După localitatea Unirea, ne întoarcem spre Călărași, contra curen­tului, Brațul Borcea merge în paralel cu șoseaua. Grădinile sătenilor, întinse până pe malul apei, se termină, invariabil, cu un mic ponton de care e lega­tă o barcă. Pescarii care n-au avut norocul unei case pe malul Borcei și-au făcut, încă dinainte de vremea comunismului, mici refugii prin ostroave: unele arată a gospodării în toată regula, gata să primească turiști, altele sunt simple improvizații, cât să te ferești de ploaie ori de soare. De când cu seceta din ultima vreme, Brațul Borcea a început să cam secă­tuiască peste vară, totuși, zona rămâne un foarte important habitat natural, adă­pos­tind păsări în timpul sezonului de repro­ducere, dar și specii nor­dice, care apar în perioadele de pasaj sau pe timpul iernii. „Avem aici 34 de specii de păsări de interes protejate la nivel european. Situl este foarte impor­tant pentru unele specii periclitate, cum este rața roșie, 100-120 de perechi, sau extrem de rare, cum e gaia neagră, 3-4 perechi. Fiind situat pe traseul marelui drum de migrație estic, situl e folosit de foarte multe exemplare de barză neagră, barză albă, țigănuș, chiră de baltă, chirighiță cu obraz alb, chiră mică, chiri­ghiță neagră, piciorong, ciocîntors, fluie­rar de mlaștină, gârliță mare, până la 30.000 de exem­plare, și numeroase specii de rațe. În timpul iernii, atât zonele ume­de, cât și suprafețele agricole din jur sunt habitate extrem de importante pentru hrănirea și odihna unor efective de circa 7.000 de gâște cu gât roșu. De asemenea, zona este cartier de iernare pentru mulți cormorani mici, dar și pentru un număr im­presionant de gârlițe mari, până la 30.000”. Raiul păsărilor din Delta Borcei.

Scurt ocol prin trecut

De la o vreme, pe malul drept al apei, cum urcăm în amonte, locul caselor țără­nești e luat de fabricile de la periferia Călărașiului, care se înșiră și ele de-a lun­gul Brațului Borcea. Nave de trans­port își așteaptă rândul la încărcat și la descărcat, la cele câteva fabrici mai mari, care țin orașul dea­supra liniei de plutire, la 30 de ani de la căderea industriei comuniste. Ajungem la „Podul 4”. Mu­zica dată la maximum care se aude în difuzoare ne readuce în anul 2023. De 1 mai, totul va prinde viață aici: vor înflori salcâmii, va fi sezon de scrumbie, Du­nărea se va retrage, lăsând loc plajelor întinse și fine: oferte rare, de frumusețe și desfătare, care aș­teaptă „consumatori”. Poate se vor afla, printre dvs., cititorii revistei noastre, „degustători” de priveliști miraculoase, așa cum doar „România necunoscută” vă poate oferi. Duceți-vă la Călărași! Brațul Borcea și Ostroavele Dunării sunt rețete sigure pentru bucu­rii sufle­tești.