Copiii din grădina cerului

FORMULA AS ÎN ȚINUTUL SEBEȘULUI

– Cetatea săsească din Sebeș este un punct pe harta județului Alba. Dincolo de ea se întinde nesfârșirea satelor românești, care ocupă câm­pia și urcă, apoi, în munți. Acolo trăiesc ciobani. Urmași ai dacilor, pri­vesc de pe-aceleași culmi din Masivul Șureanu, cum lumea le curge jos, la picioare. Sunt pregătiți să reziste. Cio­bă­nia are moștenitori. Între timp, au ajuns la ei asfaltul și internetul –

Ana și Ioan

Am ajuns pentru prima oară în satul Pleși, din comuna Săsciori, la 7 km de Sebeș, în anul 2019. Căutam atunci pasărea-suflet, făptura cioplită din lemn care doar în locurile aces­tea, de sub Munții Șureanu, se mai așează pe crucile    feciorilor plecați la cer nenuntiți. Am găsit-o în cimitirul din Loman, un sat străvechi și înalt. De acolo, am mers mai departe, nu doar pentru că drumul continua să urce înspre munte, ci pentru că, acolo, la marginea ceru­lui, se vedea fumul îndepărtat al unor case, viață as­cunsă pe culmi. Satul Pleși. Singurii oameni pe care i-am întâlnit atunci au fost Ana și Ioan Stancu. M-au poftit în casa lor, m-au așezat la masă, și-au povestit viața în vârf de munte, în care lupii apăreau mai des decât oamenii de jos, din orașe. Au vorbit despre zăpezile uriașe, despre muncă și animale, despre laptele și cenușa cu care își hrănesc pomii din livadă și legumele din grădină. Apoi au tăcut, cât să nu uit niciodată că liniștea din satul Pleși, comuna Săs­ciori, înseamnă doar ticăitul unui ceas de pe perete, trosnetul vreascurilor din vatră și lătratul îndepărtat al unui câine. Apoi Ioan a adus un măr și o ceapă roșie, mari cât pal­mele sale. „Uite cum cresc la noi roadele când pui dragoste-n pă­mânt”, a zis și a zâmbit. Era spre sea­ră. Când am plecat de la ei, du­ceam în palme niște mere uriașe, iar pe dinăuntru, o lumină fierbinte.

Elena Simioană

Sufletul e o arătare ciudată, indi­ferentă față de logica cu care ne trăim zilele. Poate comprima ani în­tregi, într-o singură amintire sau, dim­potrivă, poate preschimba câ­teva ore într-o poveste fără sfârșit. Timp de patru ani, lumina și cei doi oa­meni pe care i-am întâlnit în Pleși au rămas la fel de vii cum i-am văzut prima oară. Dar o amintire vie e și ea o ființă, care te va chema mereu și me­reu înapoi. Trebuia să mă întorc, cumva, acolo, să iau lu­mina și oame­nii de unde i-am lăsat. Trebuia să găsesc doar timpul și motivul pentru a mă întoarce la Pleși. Și le-am aflat: o știre mică, strecurată printre alte știri ale unui ziar local, spunea că șco­lile din satele de munte ale comu­nei Săs­ciori vor intra mai devreme în va­canță, pentru ca elevii să-și poată însoți părinții la stânele din munte. Pierdute prin maldărul nesfârșit de catastrofe umane sau naturale pe care le tot aflăm în presă, știrile aces­tea „mici” sunt adevăratele po­vești pentru care merită să străbați sute și sute de kilometri de țară. Și iată-mă ajuns în Săsciori, cu inimă bucuroasă. Am intrat în școa­lă exact când s-a sunat de intrare. Am ascultat mai întâi scârțâitul băncilor, vocile profesorilor, și am bătut la ușa secretariatului. Mi s-a spus să intru și am intrat. Am făcut cunoștință cu doamnele Elena Simioană și Tincuța Oancea. Le-am spus cine sunt, ce caut, am rostit întrebarea aceea egală cu o poveste: Se ia vacanță mai devreme în satele din munte? De puține ori un răspuns atât de simplu a însemnat atât de mult: „Sigur că da! Acum, pe 25 Mai. Ați ajuns în ultima săptămână de școală…” Cu jumătate de voce, așa cum se întâmplă când nu vrei ca un răspuns să-ți strice bucuria, am pus și cea de-a doua întrebare: „Dar mai există școală în Pleși…?” „Mai există, sigur că mai exis­tă…”, mi-a zâmbit Elena Simioană. „Pe învățătoare o găsiți chiar acolo, la școală”. Se uită la ceas: „E cam târziu să mai prindeți orele de clase, dar nu vă faceți griji, învățătoarea n-are unde să plece. Casa ei e chiar acolo, în sat. Locuiește în clădirea școlii, deși mai învață doar patru copii în Pleși. Trei dintre ei sunt frați, o să fie simplu să-i găsiți. Urmați drumul care urcă spre eoliene sau întrebați unde locuiește Du­mitru Lupu. El e tatăl copiilor. Vă spun drept: aș lăsa totul să vin cu dumneavoastră, doar ca să-i văd pe copii în strunga oilor! Pentru că, știți, așa am crescut și eu, exact ca ei! Singura diferență e că atunci când luam și eu vacanță mai devreme, ca să plec cu părinții spre stânele din Șureanu, plecam cu măgarii, caii și căruțele, nu cu mașini de teren. Dar bucuria aceea pe care o simțeam în copilărie a ră­mas și acum!”. Elena Simioană duce mâna la inimă. Nici măcar nu era nevoie să-mi ara­te. Inima are și ea felul ei de a se face văzută. E de ajuns să privești chipul unui om, felul în care i se luminează ochii, privirea aceea care pleacă departe, tot mai departe, dar nu în afară, ci înăuntru, ca să înțelegi că o amintire a rămas la fel de vie după zeci și zeci de ani de viață. Îmi iau rămas bun de la doam­nele se­cretare din Săsciori. Am un drum lung de urcat până în Pleși, la școală, apoi mai departe, în sus, spre eoliene, acolo unde locuiesc trei din cei patru copii care se pregătesc pentru vacanța la stână: Valentina, David și Matei Lupu.

O.M.

După patru ani, am ajuns din nou deasupra lumii, în Pleși. A fost ca și cum n-aș fi plecat niciodată, ca și cum acoperișul de nori albi și tot verdele înalt, cu case răsfirate, ascunse sub culmi, ar fi așteptat, în­cre­menite în frumusețe, să mă întorc. Orașele înde­părtate de la poale au devenit doar fâșii lungi, sub­țiri, de lumină albastră. Îmi iese un om în drum. „Dacă ați venit până aici, n-o să mai vreți să ple­cați”, spune. Îi zâmbesc, îi spun că știu. „Spre școa­lă, trebuie să urmați cărarea asta, cu stâlpi de lemn. Nu băgați mașina pe acolo, că n-o s-o mai scoa­teți…”. Urmez că­rarea cu stâlpi de lemn. Trec prin­tre grădini cu vaci, trec printre gră­dini cu oi, trec printre grădini cu oameni. Și mă opresc. „Matei Flo­rian”, îmi zice o femeie, „Ana Stan­cu”, îi răs­pund. „V-ați întors la noi”. „M-am întors”. Dacă s-ar inventa vreodată o materie care să se nu­meas­că gra­ma­te­matică română, enunțul unei probleme ar suna așa: „formați din propoziții simple un triunghi echi­la­teral, în care să de­monstrați ega­lita­tea perfectă dintre lumina ochi­lor ei, lumina ochilor lui și lumina lumii”. O problemă care, odată rezolvată, nu îți va aduce nota 10, ci doar bucurie. Dacă forurile abi­litate vor hotărî că așa ceva e posibil, voi fi primul care să depun mărturie. Pentru că bucurie am luat din întâlnirea cu Ana Stancu, și cu ea am mers mai departe, pe cărarea cu stâlpi de lemn care duce la școală.

Școala din Pleși e o clădire înaltă, de beton, un soi de relicvă a marilor orașe, teleportată misterios până într-o poiană înconjurată de păduri pline de păsări. Doar pe ele le mai aud și foșnetul unui izvor care traversează curtea. Un topor de lemn, înfipt într-un butuc, stră­juiește un maldăr uriaș de lemne crăpate. Sunt patru pupitre scoase în curte, dar niciun copil. Elena Simioană avea drep­tate, am ajuns prea târziu, orele s-au terminat. Mă uit după fum, e acolo. Un fir lung, alb, care se ridică încet, de pe hornul școlii. Strig, bat la ușă, nu pri­mesc niciun răspuns. Ușa e deschisă, intru. Focul încă mocnește în godinul din sala de clasă, dar liniștea e atât de adâncă, încât am sentimentul că mă aflu într-un muzeu pustiu, care doar imită felul în care ar trebui să arate o școală. Tabla pe care stă scrisă data, luna mai, ziua marți, o adunare și o scădere, o hartă a lumii așezată pe podea, câteva desene naive, cu soare, pomi, grădini, case, bufnițe, fluturi și oi, un citat din Eminescu și un altul din Platon: „Educația e cel mai frumos dar pe care îl poate primi omul”. Apoi, pictate pe un perete alb, patru nume: David, Vali, Matei, Dumitru. Toți copiii lomănarilor din Pleși care duc școala asta mai de­parte. Urc deasupra sălii de clasă, bat la o ușă închi­să. Ușa se deschide. O femeie cu privire speriată mă întreabă cine sunt și ce caut. Îi spun, dar ea continuă să mă cerceteze bănuitoare: nimeni, niciodată, nu a bătut drumul de la București la Pleși doar ca să ajungă la școală. „Sigur sunteți din București?”, mă mai întreabă o dată. „Sigur”, îi spun. „Unde a lo­cuit Nichita Stă­nescu?”, mă întreabă. Doamna învă­țătoare se liniș­tește, am trecut testul. Acum mulți ani a venit spe­cial în capitală, doar ca să vadă blocul acela celebru din Piața Amzei în care locuise poetul. În sfârșit, putem vorbi. Mă roagă să nu-i dau numele, „ini­țialele sunt de ajuns, O și M. Nu vreau ca fratele meu să afle că locuiesc aici, singură, mi-ar purta de grijă, s-ar speria”. O întreb dacă nu îi e teamă de singurătate. Nu îi e. Pentru asta a venit, pentru liniștea de aici și „pentru copiii ăștia minu­nați, cei mai buni copii din toată România. Nu sunt vorbe în vânt… Știți de ce? Copiii ăștia învață, se joacă și muncesc în fiecare zi! Fami­liile de aici nu pot răzbi fără ajutorul lor! Iar copiii ăștia chiar le fac pe toate, și le fac cu zâmbetul pe buze. Fără tablete, fără prostii, ca în alte părți. Și fără vacan­ță de primăvară, pen­tru că, vedeți dum­neavoastră, ei trebuie să plece acum pe munte, cu animalele. Școala lor se încheie cu trei săptămâni mai repede față de restul țării… Dar între­bați-i pe ei dacă le e greu. O să vă răspundă că nici nu știu ce e aia greul. Când te naști aici, sus, lucrurile astea sunt de la sine înțelese. Parte din tine, din viața ta. Credeți-mă, nu i-am auzit să se plângă vreodată! De asta vă spun că n-o să găsiți nicăieri la orașe copii ca ai mei!”. O întreb dacă nu îi e greu, mai ales că nu e născută în părțile astea. „Doar iar­na, când zăpada e prea mare să mai pot ajunge în Loman, la magazin. Mă mai ajută oamenii din sat cu mâncare… Atunci, da, e greu. Acum, și fără ma­ga­zin, am tot ce-mi tre­buie”. Îmi arată izvorul, lemnele și măcrișul pe care îl culege pentru ciorbă. „Vreți?”, mă în­treabă, „azi am gătit-o”. Îi mulțu­mesc, îi spun că nu. Am de urcat mai departe, spre eoliene, până la Vali, Da­vid și Ma­tei.

Matei

Se ia o bucată de rai și se coboară jos, pe pământ, aproape de cer, pe dealuri înalte. Se răzuiește cu raze, cu verdele de început de vară, până ce lumea aceasta devine perfectă. Și se așază acolo o turmă de oi și câini uriași și un copil pe bicicletă, care să se rotească în jurul lor. După aceea, se mai ridică două eoliene, pentru ca toți, dar absolut toți, să spună: „Ce lume perfectă ar fi fost aceasta fără eoliene!”. Colțul sfărâmat al unui paradis. Nici măcar nu funcțio­nează. Dacă rostul lor e să arate că există o lume nouă, inutilă, care a ajuns până aici, sus, atunci demonstrația e fără cusur. Îl strig pe copil să se apropie. Pedalează mai tare, ajunge la mine. E roșu în obraji, cu ochi mari, adânci, albaș­tri. Își ridică pălăria mică, de cioban, cât să-i văd șuvițele blonde, și mă salută. „Eu sunt Matei”, îmi spune, „eu sunt Matei”, îi spun. „Ha!”, zice, și îmi zâmbește cu toată minunăția aceea de gură de copil, din care dinții de lapte au început să dispară. E îmbrăcat ca la oraș, dar clopul acela mic pe care îl poartă pe cap îmi spune că băiatul ăsta face niște lucruri pe care copiii de jos nici nu le visează. Îmi arată oile: „stau de pază”, îmi zice, „până m-o striga tătuca să le mân în strungă, la muls”. Îmi des­chide drumul spre casă, cu bicicleta înainte. Potolește câinii care mă latră: „Nieee, măă, uaaa!”. Câinii tac, se așază în iarbă. Băiatul pe­dalează în jurul meu, apoi se oprește să mă pri­vească iar cu ochii lui mari, adânci, albaștri. Îl întreb dacă îi place acolo jos, la oraș. „Mi-a place, da’ mai mult aici, sus, că aici mă dau cu bicicleta pe unde vreau eu, ia uitați-vă la mine, un’ să te dai acolo, așa?”, și pleacă în viteză, trece de un șopron lung, de un tractor, de o gră­dină, deschide o poartă de lemn și îmi face cu mâna de acolo, de departe, să vin. Vin. Toată copi­lăria lumii, vie, neștirbită, se află în inima acestui băiat. „Tu, mamă…”, strigă, „a venit la noi un om, tot Matei!”

Valentina

O femeie încă tânără, cu părul acoperit de un batic, mă privește cu palma streașină la ochi. „Doamne ajută!”; „Doamne ajută!”. Îi spun și ei de ce am venit, dă din cap că înțelege. „Apăi, că om vorbi cu dumneavoastră, nu-i bai, da’ tră să vă învârtiți în jurul nostru, că noi n-om sta o clipă, începe mulsu’… Uite văcuțele, drăguțele, cum vin ele pâșa…”. Femeia fluieră lung spre vaci: ssșșiiiiiu… „Dă-le drumu’, tu, fată, Vali!!!” Nouă vaci urcă agale prin livada cu cireși în­floriți. În urma lor, mângâindu-le încet cu palma, o fată. „Vali, lasă vranița deschisă acolo!”. Vali lasă vranița deschisă, se apropie de mine și îmi zâm­bește. „Bună ziua”, îmi spune, „eu sunt Valentina”, și apleacă ochii spre pământ. Zâmbetul ei e la fel de senin ca cel al lui Matei, doar că ceva mai serios, mai matur. O întreb câți ani are. Nu vorbește doar despre ea, îmi enumeră toți frații: „Bogdan e cel mai mare dintre noi, are 17 ani. Florin are 15, eu, 10, David și Matei au 8. Dar eu sunt singura fată…”. Și zâmbește din nou, în felul acela senin, matur și înțelept. Acum înțeleg și de ce zâmbește în felul ăsta. Nu-i puțin lucru să fii singura fată, între atâția băieți. O întreb dacă are timp să-i fac o poză. Se uită la mama ei, îi cere din priviri permisiunea. O primește. Îl ia de mână pe Matei și urcăm încet spre marginea grădinii. Lumea întreagă se află acum la picioarele noastre. Mai întâi satul, casele lui înde­părtate, adăpostite sub culmi. Apoi drumul alb pe care am venit, o linie care se tot subțiază, până dis­pare în văile cu orașe. Apoi, și mai departe, munții, iar deasupra lor, cu mici spăr­turi albastre de senin, un ocean întreg de nori albi. Îi spun Valentinei că niciun copil din lumea asta nu mai are ce au ei. Mă ascultă tăcută, cu zâm­betul ei înțelept, îl ia după umeri pe Matei, ca o soră mai mare, și așa îi și fotografiez: doi co­pii frumoși, în gră­dina casei lor de deasupra lumii. O întreb și pe ea ce-i place cel mai mult acolo jos, la oraș. Nici măcar nu stă pe gânduri ca să-mi răspundă: „Că sunt foarte multe fete de vârsta mea, cu care aș putea să mă joc. Aici, în afară de frații mei, nu mai e decât Dumitru, dar și el e tot băiat…”. E rândul meu să tac. Mă gândesc că nu e deloc ușor să rămâi într-un loc, oricât ar fi el de frumos, când un lucru atât de simplu ca cel la care visează Valen­tina se află atât de departe. E ceva ce Matei n-a ajuns încă să simtă. La 8 ani, o bici­cletă, trei frați mai mari și un altul gea­măn îi sunt de ajuns. Și mă mai gândesc că trebuie să fie greu să mergi o oră și mai bine până la o școală, unde învață doar alți trei copii, din care doi îți sunt frați.    O mai privesc o dată, atent, pe fata din fața mea. Va­lentina continuă să zâm­bească, cu zâm­betul acela curat, care nu ascunde durere, întristare sau sus­pin. Așa că fac și eu ce fac oamenii mari, când vor să afle un răspuns complicat de la copii și o întreb pe Valentina ce visea­ză cel mai des. „Că zbor”, îmi spune imediat, iar chipul ei senin se luminea­ză și mai mult. „Zbor și zbor și zbor peste tot ce se vede! Sunt tot aici, acasă, și în vis se face dimineață, abia răsare soarele. Și doar cobor din pat și simt, așa, de la primul pas, că pot să plutesc. Deschid ușa, ies afară și, mai întâi, doar sar un pic, să văd dacă nu mi se pare… Și nu mi se pare! Cum sar, cum încep să zbor! Și, vvviiiiiu, îmi deschid mâinile și încep să plutesc! Și pe aici, și pe aici, și peste tot! După ce zbor bine-bine, mă duc la văcuțe, le dau apă, după, la oi, le dau și lor apă, și pe urmă le mân așa, de sus, din zbor, până în strun­gă. Oaaaa, ce frumos îi! Îi așa de frumos, că, la un moment dat, când chiar vine dimineața și știu că trebuie să mă trezesc de-adevăratelea, aș vrea să rămân tot acolo, în vis! Dar tot nu-mi pare rău când mă trezesc… Eu cred că e mare lucru să mergi ziua și să zbori noaptea! Uite cum…”, și Valentina în­cepe să alerge cu mâinile depărtate de corp, ca și cum și-ar lua zborul… „Dar acum nu pot, că e ziuă, dar la noapte, mă pun eu iar pe visat…”. Pe chipul ei e doar lumină. Lumina aceea pură, care alungă orice fel de tristețe. „Dar acum”, o    întreb, „ce-ți do­rești cel mai tare să se întâmple?”. „Să vină vacanța și să plecăm cu oile la stâna din Cruci!”. O întreb ce îi place atât de mult acolo. Se uită la mine scurt, uimită că nu pot să înțeleg ceva atât de simplu: „Păi, acolo, la Cruci, ne strângem toți copiii lomănari, toți, toți, toți! Cred că asta, de fapt, îmi place și mai mult decât să zbor…”. „Vaaaaali! Mateeeei! Haidați la strungă, la oi!”. Copiii alear­gă spre mama lor. Aproape că zboară.

Bogdan

Bogdan are 17 ani și e cel mai mare dintre cei cinci copii ai Mariei și ai lui Dumitru Lupu. Învață la colegiul din Sebeș și locuiește tot acolo, la internat. Însă ori de câte ori e nevoie de el, să-și ajute familia cu munca, primește învoire și se întoarce acasă, în Pleși. E și acum, aici. Un băiat serios, inteligent, cu un chip la fel de frumos și de senin ca al frați­lor lui mai mici. În sarcina lui se află porcii și vacile. Acum e în grajd, așe­zat pe vine, lipit de unul dintre anima­lele astea blânde și mari. Mâi­nile lui se mișcă repede și fac laptele să curgă. Nu mă aude când intru în grajd, e prea concentrat la ce face. Ră­mân în spatele lui și privesc. Ceva mai departe, în penumbră, un vițel suge din ugerul mamei. Tot ce se mai aude e foșnetul acela de lapte muls, tot ce mai simt e mi­rosul acela adânc și vechi, de pă­mânt și de viață: abur alb, lemn, bălegar și fân. „Aici erați?! Nu v-am auzit când ați intrat”. Bog­dan mă salută.

Îmi povestește de vremea când a învățat și el la școala din sat. Acum 10 ani, erau 14 elevi: cu 10 copii mai mult. Și ăsta e un motiv serios pentru care nu mai vrea să rămână. „Nu-i vorba că nu-mi place munca de aici. O fac de mic, o am în sânge. Da’ gân­diți-vă că toți prietenii mei îs acolo, jos. Un telefon să dau seara și suntem toți împreună. Ați avut și dumnea­voastră vârsta mea, știți cum e… Apoi, pe mai departe, iarăși nu-mi fac griji. Nu mai sunt vremurile de altădată, să n-ai unde găsi un loc de muncă. Se­beșu-i plin de locuri de muncă! Aici, la ferma noastră, trebuie să fii ca tata. Să-ți placă mult ceea ce faci. Odată ce te apuci de animale, nu te mai poți lăsa de ele. Să lipsești o zi, să-ți iei con­cediu, îi greu tare… Animalele trebuie adăpate, hrănite, mulse zi de zi. Eu îi ajut pe ai mei cât pot. Când mai pleacă și ei de acasă, eu cu Florin, frate-meu, ne ocupăm de toate. Dar, să fac asta o viață, nu e de mine…”. Bogdan s-a ridicat acum în pi­cioare. Se apropie de un alt animal, îl mângâie cu palma, „ho, hoo, fata”, îi spune, apoi se așază din nou pe vine, lipit de picioarele vacii și umple iar găleata, grajdul și lumea de aburul acela dulce și alb.   

Maria

Ies din grajd. Mă orbește lumina. Norii s-au răs­firat în tot răstimpul ăsta, cât Bogdan a muls vacile. Un avion trece încet peste lumea asta veche. În urma lui, pe sticla acum albastră a cerului, rămâne o dâră lungă, tremurată, albă ca laptele. Cântecul cucilor dezmiardă dealurile astea nesfârșite. S-a în­tors și David acasă, cu turma lui de oi. Aud vocea mamei care îi spune cum să adune animalele pentru muls. Mă îndrept spre strungă. „Tare bine ar fi dacă v-ați da un pica mai încolo. Nu vă știu oile și se sperie. Așa, numa’, acu’ îi bine”. Maria Lupu e o femeie pe cât de iute și aprigă în mișcări, pe atât de blândă și luminoasă la chip. Povestește repede, în timp ce mâinile ei nu se odihnesc o clipă. „Ați vor­bit cu Bogdan și v-o spus că el nu vrea să rămână. Io-s împăcată cu asta. Pentru mine, ca mamă, îi de ajuns să știu că am crescut un copil bun. Și cred că v-ați dat seama ce fel de om îi Bogdan. Apăi, eu nu pot să le spun copiilor mei să rămâie. Pe Vali iar o văd să plece, Mateuț parcă-i prea copil ca să știe ce și cum, David îi harnic, primul se trezește mereu, pe el parcă l-aș vedea să steie. Dar ei aleg! Aici ne trezim la 5 jumătate și toată ziua ne învârtim în jurul animalelor. Iar dragii de ei mai au și școală, mai au și teme de făcut… Joaca și munca la ei îi totuna! Dacă ești făcut pentru asta, îi simplu. Mie așa mi-or fost părinții, așa mi-or fost bunicii, asta-i viața pe care o știu, pe care o am în mine! Așa am crescut! Și-mi place! Drept îi că nici nu m-am dus ca Bogdan, la școală, la oraș, ca să am de unde alege… Lui de mic i-o plăcut să învețe! Eu, de când mama m-o făcut, n-am auzit decât «hai la oi, hai la vaci, hai la alea…». Dacă mi-era urât de muncă, puteam alege altceva, că nici acum, la 36 de ani ai mei, n-ar fi târziu… Dar eu nu vreau! Am bucurie mare când pun capul pe perină și zic «Doamne, mulțam Ție că totul o fo bine și azi!». Și iar o iau de la capăt a doua zi! Tăt cu bucurie! Îi simplu tare la noi: dacă vrei s-o iei că-i bine, îi bine! Dacă nu, nu și pace bună! Și de un singur lucru, de un singur mare lucru am nevoie în munca mea: de Dum­ne­zeu! Dacă mă duc duminica la biserica din Loman, la slujbă, tată săptămâna muncesc cu spor și mi-s liniștită pe dinăuntru… Dacă n-apuc să mă duc, n-am astâmpăr și toate-mi ies pe dos. Nu se așază lucrurile cum trebuie fără Dumnezeu! Dacă ar înțelege mai mulți oameni lucrul ăsta, tare bine ar fi pe lume!”. Lângă ea, în strungă, s-a așezat Dumi­tru. Mâinile lor au început să se miște împreună, repede, perfect sincronizate, într-un exercițiu de magie simplă: mulsul oilor.

Dumitru și David

„Trei sute de oi avem ale noastre. Ele ni-s mun­ca, ele ni-s salarul. Toate țurcane, că asta-i oaia din moși-strămoși, oaia de munte care ține la mers și la frigul iernii. Avem înțelegere cu un om din Jina, care ne cumpără toată brânza pe care o pro­du­cem. Dar pentru asta trebuie să tragem toți îm­pre­ună, familie! Îs bani buni, și merită, da’ nici atât de mulți cât să pui pe altul în locul tău să facă mun­ca. Iar munca făcută de altul nu-i ca aia pe care o faci tu! Și de asta avem nevoie de copii, de asta plecăm împreună în munte, de asta iau ei vacanță mai devreme. Toți laolaltă tră să fim! Ei mână oile, ei le bagă în saivan, ei le adapă! Mia mea face brânza, că la noi femeile-s băcițe, nu ca-n alte părți de țară! Vali o ajută pe mumă-sa-n toate! Poate să pară nu știu cum când vă zic că vacanța copiilor e pe munte, cu oile, dar ia numai să veniți să vedeți câtă bucurie e pe ei, când se găsesc toți cu toți la stânele din munte… Săptămâna viitoare, gata, ple­căm! Noi, lomănarii, avem munții noștri în Șurea­nu, din tată-n fiu ai noștri! La stâna din Bilele, se strâng la vreo o mie de sterpe, în Clăbucet, tot o mie de sterpe, în Cârpa, alea cu miei, și-n Aușel le ținem pe cele cu lapte. Apăi, că din toate satele lomănarilor, s-ar strânge la vreo 5 mii de oi. Și toți oamenii, și toți copiii lomă­narilor! De aia zic de bucurie, de aia zic că-i cea mai frumoasă vacanță! Se umple mun­tele de oameni și de copii! Și tră să vedeți și bucuria noastră, a oa­menilor mari, cum îi! Că și noi ducem dorul să ne vedem unul cu altul, om cu om, să povestim sara la foc și să zicem din fluieră și gură! Nu știu, nu știu cum îi în orașele celea, că mai plecăm și noi și îi lăsăm pe băieții mari, pe Bogdan și pe Florin, să se ocupe de toate, dar eu, unul, cât îs plecat, tot la oi mă gândesc, tot să vin mai repede la ele vreau!”.

Maria și Dumitru au terminat de muls oile. Bărbatul își aranjează pe cap pălăria mare și privește mulțumit în jurul său. În Pleși, e gata să se încheie o altă zi de muncă. Abia acum văd că doi ochi mari, adânci, albaștri mă cercetea­ză atent de ceva vreme. Dumitru zâm­bește: „Uite-l! El îi sprijinul meu ăl mai de nădejde, mereu primul în picioare, el numa’ fluieră o dată și animalul îl ur­mează oriunde! David, salută-l și tu pe domnul!” Un băiat tăcut, serios, de 8 ani, îmi strânge mâna. Îl întreb unde se imaginează ca va fi atunci când se va face mare. Continuă să mă privească adânc, atent, cu ochii lui albaștri. Apoi, încă tăcut, întinde o mână de jur împre­jurul său, cât să văd iar verdele nesfârșit al dealurilor înalte, fâșiile lungi, subțiri, de lumină albastră ale munților, aburul orașelor din depărtare, fuioarele de fum care se ridică din gră­dini, cireșii înfloriți din livadă, strunga cu oi și eolie­nele încre­menite, pe frații lui, venind în goană spre noi, mă mai privește o dată și îmi spune încet: aici!

S-au strâns toți la poză și-mi zâm­besc fericiți. Cea mai frumoasă mese­rie din lume s-ar putea să fie a lor.