Câmpia cu năluci

ROMÂNIA NECUNOSCUTĂ

– Călătorie prin tărâmul lunatic de la marginea Bărăganului –

Călărețul șchiop

Imaginați-vă o întindere copleșitoare. Atât de imen­să, încât privind împrejur te apucă frica. Norii iz­vo­răsc de undeva dinspre răsărit, acolo unde ar trebui să se afle Du­nărea, subțiri și diafani, ca o ceață a zânelor. Apoi iz­vorul no­rilor se îngroașă, se umflă, trece pe dea­su­pra în viteză, ca o mie de zmei alergând către apus. Acolo herghelia de nori se subțiază din nou, ca și cum ar fi sorbită de un vârtej.

În mijlocul întinderii nesfârșite răsar trei mo­vile uria­șe, aproape aliniate. Urc pe una din ele, cu har­ta în mâ­nă, cu aparatul de fotografiat agățat de gât. Un zum­zet continuu de gâze nevăzute, ca o vi­brație, îmi țiuie în urechi. Mă aflu în Bărăgan, în lun­ca Bor­du­șanilor, un­de­va între Fetești și Giur­geni. Un vân­ticel fierbinte tre­mură orizontul. Văd șar­pele de ar­gint al fluviului tăind câmpia în două. Dincolo de el se află Balta Ialomiței. Acolo ar trebui să ajung, din­colo de brațul Borcea, unde am auzit că există o altă movilă, cu mult mai înaltă decât cea de sub pi­cioarele mele, o piramidă de pământ și de iarbă, scor­­monită de arheologi. Îmi imaginez deja pădu­rea nebună de pe malul flu­viu­lui, cu ar­bori secu­lari, împiedicând norii să curgă spre apus, tăcerea fulgerată de zborul unor pă­sări ne­cunos­cute, șoap­tele animalelor săl­ba­tice pân­dind din tu­fi­șuri întu­necate, și pe mine, scor­monind printre cio­burile unei așezări din ne­gura preistoriei. Soa­rele arde. Mi se pare că aud tro­potul unui cal. Acolo, pe ma­lul fluviului, e Bor­du­șa­niul, satul în străfun­durile câmpiei, și acolo ar tre­bui să găsesc călăuze pentru drumul pe care îl caut.

Cu adevărat se aude galopul unui cal. Privesc îm­­pre­jur, tocmai atunci când din ierburile înalte și dintre mă­răcini se ivește capul rotund și negricios al unui băr­bat de vreo 50 de ani, apoi capul unui cal pe care aveam să aflu mai târziu că-l cheamă Dră­­gan. Omul mă pri­veș­te ca și cum m-ar cunoaș­te din­tot­deauna. Pesemne că m-a văzut de departe, urcat pe movila din mijlocul câmpiei. E solid. Poar­tă o șap­că albastră pe cap. „Bre!”, zice, în timp ce co­boară de pe cal dintr-o săritură sprin­tenă. Nu are șa, doar niște funii agățate de grumazul calu­lui. De funii atârnă niște bețe. Le-apucă, lasă calul liber și în­­cepe să urce movila. Nu-mi pot crede ochilor. Că­lă­­re­țului îi lipsește un picior. Bețele care atârnau legate cu funii de cal sunt de fapt niște cârje. Urcă pe movilă cu o agilitate uimitoare. Calul se ține după el. A­junge sus, își pune mâna la ochi, pri­vește în depărtare către dun­ga strălucitoare a Du­nării și zice fără să mă privească: „Zi, bre, n-ai o țigare?”.

Frumoasa Jinga

Nea Traian, căci așa îl cheamă pe călăre­țul șchiop, are 56 de ani. A fost un timp șofer pe un ca­mion, dar Dum­­­nezeu a vrut ca el să se întoar­că la cai, și atunci a avut un accident. Și-a pierdut piciorul și s-a întors acasă. Se spriji­nea cu mâi­nile de gard, se uita peste câmp și se gândea: ce fel de om e acela fără un picior? Nu mai poți călări, nu mai poți îno­ta, nu mai poți alerga, nu mai poți simți cu tăl­pile pă­mân­tul. Cum să mergi pe pământ cu o singură talpă? „Eram tânăr. Poate aveam vreo două­zeci și ceva de ani. Și cum stăteam așa, pe gard, odată apa­re unu’ din Fă­căieni, Bujgoi, și zice: «Băi, Traiane, nu vrei, mă, o iapă bună?». Mă uit la iapă, era fru­moasă, cu gleznă fină, cu nara largă, cu coama blondă. Am luat-o. Pfai de mine, ce iapă a fost aia!”, face Traian, răsucind țigara între degete, fără s-o fi aprins. „Bre! Mân­ca pă­mân­tul de bună ce era! O șuieram așa și venea la mine, își pu­nea botul pe umă­rul meu. Se uita numai în ochii mei. Pe ea am învățat să urc fără picior. Băteam de unul singur câm­pia, de la Fetești până la Piua Petrii și la Giurgeni, treceam apa la Hârșova, și înapoi la Țăn­dărei…” Nea Traian Gadei a iubit mult iapa aceea pe care o chema Jinga, „frumoasa Jinga”. Ajunsese să sim­tă pământul cu picioarele ei, să simtă furtunile cu nă­rile ei, și vara, când Jinga se ducea în Baltă cu cei­lalți cai din sat, dincolo de apă, rămânea iar fără pi­cioare. Tânjea după ea. Dar iapa lui se întorcea me­reu la el. Câteodată prindea mânz, și el a avut mereu nu­mai cai din neamul ei. „Uite, bre, la Drăgan, mândrețe de cal din neamul ei.” Pe urmă, nea Traian a ajuns să aibă grijă de caii satului. Îi plă­cea să bată câmpurile de pe malul Dunării, câteodată trecea din­colo cu ei, în sălbăticie, și străbătea Balta Ialo­miței, până hăt, departe, spre Călă­rași, până la Păcuiul lui Soare și îna­poi, peste măgura Pos­mocu­lui, trecea prin smârcurile Mo­roiului și mlaștinile Caia­fe­lor. Jinga trăgea vântul în piept și neche­za, fiindcă și ei îi plăcea mai mult în sălbăticie, și iar o luau la trap. Și-așa au trecut trei­zeci de ani, ca o clipă. Acum, nea Traian nu prea se mai duce în Insulă, stă mai mult pe-aici, pe ma­luri, bate râpele, știe păsările, simte vremea. „Nene Tra­iane”, zic, „știi Balta, dru­murile, locu­ri­le. Aș vrea să merg acolo unde-au să­pat arheo­logii după cioburi vechi, în Insulă.” El mă pri­vește o clipă, apoi continuă ca și cum nu m-ar fi auzit. „Trăim timpuri întoarse. Plouă prea mult, oamenii s-au fă­cut mai răi, s-au întors bâzgăunii și ne-au omorât o vacă. Erau cu miile pe ea. Asta n-a mai fost dinainte de război. Am văzut curcubeu’ vânăt și vâr­tejurile se țin lanț. Nu-i de bine.” Îl șuieră pe Drăgan și calul vine ime­­diat. „Ești cu mașina?”, în­trea­bă; apoi, fără să mai aștepte un răspuns, încalecă. Leagă cârjele cu fu­nia. „Țin-te după mine”, strigă. Și co­boară în goana ca­lu­lui de pe movilă.

Alerg la mașină. Nea Traian a luat-o pe dru­mul de praf ce traversează câmpia către Dunăre. Călă­rește fără să întoarcă privirile. Co­boa­­ră râpele ro­șii, fără să se oprească. Sunt păsări aco­lo de cu­loa­rea oțelului, care au cuiburi scobite în clisa spă­lată de ploi. Merge către apă, mereu către ră­să­rit, peste câmpuri ce par părăsite, printre smâr­curi ume­de, cotropite de păsări cu picioare lungi. Lângă dig se află un fel de căsuță din pia­tră, în­conjurată de o curte. În curte, câteva vaci. Nea Tra­ian descalecă fără să mă privească, sprijină câr­jele de o căruță. „Bre, omu­le”, zice, „o iei matale pe dig, în jos. Ai grijă la bâz­găuni. Mergi cale de trei târle. La a patra, care-i de oi, te oprești și întrebi de unu’ Ion Opres­cu, cio­ban. El o să-ți spună cum ajungi la movila mare, la Popina, peste apă. Doamne ajută!”, zice, se su­cește pe singurul lui picior și-mi întoarce spa­tele.

Soarele coboară spre asfințit, în timp ce luna e deja pe cer. Fac kilometri întregi pe dig. Apa e nămoloasă, uriașă, roșie. Dincolo de ea se vede o pădure săl­ba­tică. Sunt mulți cai de-o parte și de alta a digului. În sfârșit, oi. În mijlocul lor stă o momâie spri­ji­nită într-o bâtă ciobănească. Lu­mina a căzut. E aproa­pe albastră.

De veghe în câmpia lunii

Ion Oprescu are o mustață uria­șă și albă, arată ca un cioban din povești. Pe cap poartă un clop verde-negru, are chimir și o haină groasă, de lână, în ciuda căldurii. Lui lâna îi ține răcoare. Așa zice. Îl întreb cum pot ajunge la Po­pina, dincolo de apă, acolo unde este marea movilă veche, unde au săpat arheo­logii. Dă din cap. Bâta lui este din lemn de corn, care nu crește pe-aici, nu­mai la munte, acolo de unde se tra­ge neamul lui. Fiindcă el, Oprescu, nu e de-aici, noo, nici vorbă. Bate el câmpiile astea de 50 de ani, s-a însurat el c-o câm­peancă din lunca Bordușanilor, a făcut șase copii cu ea, din care fata cea mare a fost omorâtă, și-a mai rămas cu cinci, dar el totuși nu se simte ca fiind de-aici. Câm­pia asta nu poate pune mâna pe el așa, cu una, cu două. Îmi arată cu bâta din lemn de corn undeva, dincolo de apă. „Acolo-i Popina. Dar nu te duci acuma. Cade noap­tea. Mergem la bordei.”

N-am mai văzut niciodată ase­menea bordei din crengi, peste care moșul a lipit pământ clisos, iar pes­te pământ a pus iarbă. O căsuță acoperită cu iar­bă! Prin aco­perișul de iarbă iese un fel de horn, iar lângă horn stă un câine mare și alb care privește cerul. Nici măcar nu mă latră.

Moșul îmi arată cu bâta o piatră pe care să stau. El rămâne de veghe, în picioare, sprijinind cerul cu clopul. Oile și caprele stau aproape nemișcate în lu­mi­na asfințitului. Îmi dă o cană de tablă, în care e o um­bră de țuică slabă, cu miros de mlaștină. Cerul e roșu-vânăt. Luna prinde pu­teri dea­supra moșu­lui. „Alea-s locuri rele”, zice moșul. „Loc um­bros, nu pă­­trun­de lumina soarelui. Acolo cică se-ascun­dea alde Ghiță Ursu. Ăsta a fost hoț, haiduc fugit în baltă. Uite-așa avea barba și părul când s-a pre­dat. Dincolo (și-mi arată cu bâta peste apă) n-aveai curaj să mergi, așa erau hățișuri de adânci. Nu intra lumina în ele. Aveau sălaș mistreții și lupii. Îi ve­deai vara, înotând peste Bor­­cea și năpădind în câmpie. Iarna, peste po­dul de ghea­ță. Ei, acolo s-a as­cuns Ghiță Ursu fugarul, de nu l-au găsit. Când s-a pre­dat, râdea. Nimeni nu știe de ce s-a predat. Nu-i era frică de nimic. Cică erau lumini­șuri, de­par­te, în mlaș­tini, la care nu pu­teai ajunge de­cât în urma unui cal săl­­ba­tic sau a unui mis­treț. Ghiță mergea în urma lor, pe cărările anima­le­lor, și nimeni nu-l    putea ajun­ge. Mân­ca mie­re sălbatică.”

Moșul se tot învârte în jurul meu, sprijinit în bâta lui de corn. Când era copil, locuia pe dea­luri, unde­va, prin Praho­va, la Cerașu, și iarna, la gura so­bei, bunicu-său Iosif îi po­vestea despre întin­derile fără capăt ale câm­piei, despre caii pe care oamenii îi lăsau slobozi ca să se prăsească cu cai sălbatici, mai iuți și mai cu­rajoși. El, co­pi­lul, nu putea să-și închipuie cum vine asta. Apoi, în­tr-o bună zi, când se săltase „ciutan”, bătrâ­nii l-au luat cu ei. Când a vă­zut Du­nă­rea, a leșinat. Erau după șapte zile de drum. Câm­pia era nebună, din pământ ie­șeau aburi. Caii lor de munte, cu sa­ma­­rele în spinare, înne­bu­neau și ei. Simțeau miro­sul cailor săl­ba­tici din baltă, se smuceau, spăr­geau pă­mântul cu copitele, ca să se ducă după ei. „Am văzut cu ochii mei cum se băteau har­ma­sarii, se muș­­cau de moar­te, așa erau de săl­batici. O vară în­treagă am stat în câmpia Bor­dușanilor cu oile. Pe urmă m-am întors acasă, la Cerașu. În iarna ceea a murit Mo­șu-meu, Iosif, fă­ră să spună nici un cuvânt. I-a lă­sat lui tai­că-meu, Ion, ceasul de bu­zunar și am­na­rul ce-l ținea legat cu un lanț la buzunar. Bu­nă-mea, Eli­­sa­­veta, s-a pus pe o laviță lângă cup­tor, cu ochii în­chiși. Și s-a mai dat jos numai în pri­măvară. Când s-a dat jos, orbise. M-a che­mat pe mine și pe tata și ne-a zis așa. Către tata: «Tu, Ioane, când va fi să cobori cu oile în câmpie, să faci bine să dai ceasul moșului Iosif la băietan, și amnarul, că nu te-i mai întoarce». Către mine: «Tu, Io­ni­că, să iei ceasul și amnarul lui moșu-tău, că pe tine te trage câm­pia, și nici tu nu te-i mai în­toar­ce. O câmpeancă desculță se uită la tine». Și așa a fost. Ne-am coborât cu oile în câmpie. Tata mi-a dat cea­sul și amna­rul. Când a venit apa mare s-a îne­cat. A venit calul sin­gur la bordei și-am știut că nu se mai întoarce. L-a luat Borcea la vale. Am făcut slujbă de pomenire. Când am ieșit iară din sat, în câmpie la oi, văd o femeie des­culță, cu vaca pe drum. Se uită la mine și se uită la mine, cum a spus bună-mea Elisaveta din Cerașu. Era femeia mea, câmpean­ca.”

Când am plecat de la Moș Ion, negurile nopții cotropi­seră cerul. Despre ma­rea movilă de dincolo de ape n-am aflat decât că e un soi de nălucă îngropată în păduri, că ar trebui să merg acolo cu barca și că ar tre­bui să mă ducă un lipo­vean, pentru că în ziua de azi, numai ei mai știu potecile de apă din Baltă. Și încă ceva. Dacă mă duc, să fac mai întâi o rugăciune la bise­rica lipove­nească din Bor­dușani.

Tanti Lenuța și sfârșitul lumii

Biserica lipovenească din Bor­dușani este mică de tot, ca o că­suță că­reia cineva i-a adăugat o turlă din tablă. Turla are două ferestre oblo­nite, ca doi ochi închiși. Tanti Lenuța stă în adâncurile curții sale acoperită cu viță de vie, pe o băncuță din lemn vechi. Dincolo de băncuță, la numai un metru, se cască o râpă adân­că de vreo opt metri. În râpă curge apa cea mare, cea mâ­loasă, cea roșie. Dincolo de apă e Insula Ialomiței, a cai­lor săl­ba­tici, a cioburilor supraviețuitoare ale istoriei. Ea pri­vește la toate aces­­tea. După omul ei, care „a tre­cut din­colo acum trei ani”, o chea­mă Costandin. Când el s-a dus, sufletul lui a plecat din toate. Duba (adică bar­ca) s-a descleiat și a pu­tre­zit, rostovolul s-a ră­rit și s-a risipit în iarbă, malul unde el venea cu peștii cei mari s-a pră­­bușit în apă, cărarea a fost acoperită de ier­buri și căsuța lor s-a înclinat. Timpurile s-au schim­­bat cu totul. „Au venit oameni streini și au tăiat pădu­rile de dincolo. Au scău­nat sălciile din Insu­lă și plutele bătrâne care țineau pămân­tul. Am rămas sin­gură prin­tre lipoveni. Ce om bun am avut, Costandin al meu”, zice ea, ca și cum ar vorbi cu vântul. „Nu era el harnic ta­re, dar nici nu bea. Îi plăcea să stea în baltă. Stătea și nop­țile pe-acolo, așa de mult îi plă­cea. Pe urmă venea acasă cu câte-un pește și-mi povestea ce-a văzut. Vedea ste­le căzătoare și ani­male cum nu mai vedea nimeni. Numai el. După ce a murit, parcă s-a stricat lumea.”

Tanti Lenuța lui Costandin n-a fost ni­cio­dată din­co­lo de apă, în Insu­lă, dar crede că tot răul vine de-aco­lo. Ploile, vântul, înghețul. Soa­rele răsare de din­colo de Insu­­lă. Norii vin de-acolo. Oa­me­nii au stricat ceva acolo și mer­sul lumii s-a încurcat.     

„Aș vrea totuși să ajung în Insulă”, zic, „să văd cu ochii mei pustia, pădurea, mlaștinile, mo­vi­la cu săpă­turi.” A­tunci, tanti Lenuța m-a dus fără o vorbă pe ulița mare a satului, mi-a ară­tat cu degetul un lipo­vean bărbos care șe­dea tolănit pe un bolovan, între ierburi, îmbrăcat în cămașă albă, cu pă­lărie de pai pe cap.

Poveștile lui Larion lipoveanul

„Nu mai vede apa opăcinul, nici lipoveanul ba­bai­chi­nul.” Opăcin în­seamnă lotcă. Ba­baichin, rame. Adi­că lipovenii nu mai ies la pescuit, la vână­toare de pește, cum spun ei. Priva­ții le-au luat apa. El nu înțelege. Cum poate să fie apa a cui­va, când apa e de la Dum­ne­zeu, a tuturor? Lu­mea s-a întors pe dos. Când s-a mai po­menit așa ceva? Părinții lor au fost pescari, bunicii pes­cari, străbunicii pescari și ei… ce mai sunt ei acum? Nimic. Lipovenii nu mai sunt ni­mic. Larion e înalt și mândru. Chiar și așezat pe bo­lo­­vanul lui dintre ierburi, pare uriaș. Are ochii verzi și barba albă. „Cine a luat apa?”, întreb. „Uite, ăsta”, zice, și-mi arată din cap o casă ma­re, albă, care se află peste drum. Înțeleg că acolo locuiește duș­manul lor, cel din pricina că­ruia ei nu mai pot pes­cui. „Și știi dum­nea­ta ceva?”, șuieră La­rion. „E lipo­vean din­tre noi. Slugă la unu’ din Bu­curești care a luat ape­le. Ma­re sculă.”

*

Birtul satului. Pes­te drum, la bise­ri­cuța lipo­ve­nească, bate mai întâi o toa­că. Apoi clo­p­ote, pe trei voci. Pe drum trec femei îmbrăcate în fuste lungi, colorate în verde și roșu, cu cio­rapi albi în picioare, cu basmale pe cap, cu ciucuri atârnați într-o parte. Larion dă peste cap o vodcă. S-au mai strâns câțiva lipoveni tăcuți. Își amintesc de vremu­rile trecute. Îna­inte vânau la sturioni, la peș­tii cei ro­șii, la păstrugi și la mo­runi, pen­tru că peștii ve­neau din mare, ur­cau pe Dunăre și mergeau în sus, pe niște pietre verzi, unde se bă­teau și puneau icrele. Acum nu mai urcă niciun peș­te pe Dunăre. La ei nu mai ajunge nimic. „Apa e seacă.” „Și Insula?”, întreb. Larion dă din cap. Cei­lalți îl așteaptă să vor­beas­că. Nu se mai duce pe insulă. A fost în toată viața lui numai de câte­va ori. Orice lipo­vean poate să spună că locul acela nu e… curat. Înainte să mergi acolo, tre­buie să faci o ru­găciune. Când te întorci, la fel. Ei erau cu lot­cile pe apă, mer­geau să mai pună câte-o set­că la mal, și din hăți­șuri se auzeau zgo­mote ciu­date, se auzeau țipe­te de păsări care nu exis­tă la malul ces­tă­lalt. Vara se vedeau ro­ind pe deasupra viespi mari și bâzgăuni care pot omorî o vacă. „Aco­lo”, zice Larion confi­den­țial, aple­cân­du-se pu­țin deasupra vod­cii, „sunt morminte de pă­gâni. N-au odih­nă. Noi suntem creștini.” Își fa­ce cruce și dă apoi pa­ha­rul peste cap. A fost când­­va un om, Condrat îl chema, cu­rajos. Cică el de mult avea gân­dul să se ducă acolo, la movila pă­gână, să caute o co­­moa­ră care i se arăta în vis. Când a venit zăporul, adică apa mare, s-a dus cu lotca lui prin­tre copa­cii din pă­dure, până la movilă, cu o lopată și cu o icoa­nă din casă. Nu s-a mai întors. L-au găsit cu popa, după o săptă­mâ­nă. Era pe movilă, atârnat într-un co­pac, zece metri dea­supra pământului. „Ori că s-a suit sin­gur de frică, și apa a scăzut pe urmă, ori că ceva l-a ur­cat acolo, nu știm, dar de-atunci lipo­ve­nii nu mai calcă la movilă, nici cu popă, nici fără. Lotca lui nu s-a mai găsit. Nici icoa­na. Asta-i.” Li­povenii dau din bărbi, tăcuți. Apoi, la un semn al lui La­rion, trântesc pa­ha­rele pe masă și o iau spre bise­rică. Le spun că totuși aș vrea să merg la mo­vilă. „Ci­ne poate să mă ducă cu o barcă?” Lipo­venii n-aud.

Epilog

Niciunul dintre lipoveni nu s-a învoit să mă treacă apa cu lotca. Am ajuns în cele din urmă în Insulă sin­gur. Am mers pe diguri părăsite, am văzut cai adul­me­când nori și păsări plonjând în pădurea inundată. Am trecut, pe jos, apa ro­șie. Șoapte stranii se ameste­cau cu cețurile umede. Și apoi, am găsit-o. În adân­curile pădurii, aproape de ma­lul fluviului, îm­presu­rată, sufocată de arbori bătrâni care crescu­seră peste ea. Din movilă rămăsese doar vâr­ful. Am urcat pe că­ra­rea aproape în­ghi­țită de ier­buri, amețit de aerul ciu­dat al acelor locuri bântuite de duhurile oa­me­nilor de acum mii de ani. Am văzut su­te, mii de cio­buri ale unor vase stră­vechi, acoperite cu încrustații bar­bare, scoa­se de ploi din pământul clisos, oase de oameni ale unor tim­puri ime­moriale, cranii cu or­bite pe ju­mă­­tate ieșite din adâncurile mo­vilei. Și atunci am înțeles tulburarea cu care oa­menii acestor locuri pri­vesc peste fluviu. Colina aceasta afla­tă la mar­ginea lumii are puteri care vin din străfundurile tim­pului, amintirile ei pe care soarele și vân­turile le îm­prăștie peste lume. Am înțeles că oa­me­nii bălții sunt cumva prizonieri ai acestei lumi ireale și că biografiile lor, poveștile lor, își trag sevele din adânca is­to­rie cu care este îmbibat tărâmul acesta dintre ape și cer.

HORIA ȚURCANU

(Antologie AS)