Blestemul bisericilor din lemn

FORMULA AS ÎN ȚARA MOȚILOR

– Sunt unice în lume. Specific național românesc. Simple, dar de o frumusețe curată și limpede, care le-a făcut „alesele lui Dumnezeu”. Adevărate ca­te­drale ale neamului românesc, loc de botez, de cununie și moarte, bi­sericile de lemn sunt astăzi ucise – nu de tunurile lui Bukow, ci de in­diferența oficială și de lipsa patriotismului –

Ca să vizitezi bisericile de lemn ale Apu­se­nilor, îngropate în hățișuri și în uitare, ai nevoie de trei lucruri: în primul rând, ai nevoie de un ghid bun, om al locului, care să te ducă la ele. În al doilea rând, ai nevoie de o con­diție fizică bună, pen­tru a birui cos­tișele abrupte și potecile nesfârșite, care urcă în cer. Și nu în ultimul rând, al trei­lea lucru, și poate cel mai important, este ca înainte de a vedea aceste bisericuțe răstignite în uitare și indi­ferență, să-ți pui lacăt pe inimă. Ce vei vedea este sfâ­șie­tor. Ca român, vezi cum îți mor rădă­ci­nile; ca om credin­cios, vezi cum e bat­jocorit Dumnezeu; ca iubitor de frumos, te cutremuri în fața ge­niului țăranilor noștri, pe care indi­ferența celor ce-ar tre­bui să răspundă de patri­mo­niul național îl lasă pradă ploii și vân­tului. Reportajul care urmează vă pre­zintă trei „cazuri”. Trei dovezi du­reroase și umili­toare de sa­crilegiu spiri­tual. Trei biserici, mo­­numente istorice, lăsate să moară (ală­turi de alte zeci), în Ținutul mo­țesc, al jude­țului Hunedoara.

Biserica din Grohot

„Serpașul” meu, în ascensiune spre culmile honedorene ale Apusenilor, om al locului și fotograf peste măsură de talentat, este    Marius Turc din Brad. Am pornit la drum cu mașina. Peisajele sunt tot mai sălbatice și spectaculoase. Dar șoseaua s-a îngustat și a trebuit s-o luăm la picior, prin hă­țișul de ierburi săl­ba­tice care ne înghițea. Natura ocu­pă cu furie locurile din ca­re oame­nii au plecat. „Aici ar trebui să fie”, a spus Ma­rius. Prin pădurea cotropi­toare și tufele uriașe de mur sălbatic, am zărit vâr­ful de tablă al unei clopotnițe. Bi­serica din Gro­hot, monument istoric. Ne-am făcut cale cu greu prin mă­răcinișul de jun­glă și abia când am ajuns lângă ea am putut s-o vedem în toată tris­tețea ei: o bise­ricuță de lemn, tencuită cu pământ, dar ți­nându-și încă sus turla, cu dem­nitate. În jurul ei erau cruci de piatră șterse de vânt și morminte în­ghițite de bu­ru­ieni. Feres­trele aveau cer­cevele de ter­mopan. Semn că se mai slu­jește câteodată în ea. Ușița pridvorului era în­chisă cu un par de lemn, pus să o sprijine. Peste tot, mizerie și gunoaie. Pe peretele din față, de la intrare, tencuiala de pă­mânt începe să cadă, dar încă mai poți dis­tinge urmele șterse ale unei picturi: păcatele ju­decății de-apoi, înșelătoria, preacur­via și lăco­mia. Partea de jos a tencuielii e toată mâncată de ploi. Curge. Bârnele de lemn au coadă de rândunică la capete, tiparul bisericilor noastre țără­nești. În micul cimitir, printre scaieți și bălării cât omul, mai sunt cruci de piatră, pe care încă se mai dis­tinge anul: 1800… Ală­turi de ele sunt gropi fă­cute de mistreți.

Atestarea docu­men­tară a satului Grohot este la 1733. Aproa­pe 300 de ani de exis­tență, timp în care bise­rica de lemn a fost scânteia ce aprindea credința în aproape 600 de suflete de credincioși. La 1849, un­gurii au dat foc bisericii și au făcut masacru în sat. Le­genda spune că doi săteni au murit, încercând să o apere. Pavel Iacob și Balog Iacob, împre­ună cu preotul de atunci, Gheorghe Roman, s-au luptat cu arma în mână pen­tru credința moților. Tot moții au pus ban de la ban, și au muncit vo­luntar, ca să refacă biserica. În 1927, ea a fost tencuită, iar în 1984, a fost reparată com­plet, de la tencuială și până la pictura murală inte­rioară și exterioară, fă­cută de zugravul Mihai Gabor din Gura Humorului. Trei sute de ani în care Dum­nezeu a coborât, du­minică de duminică, între oa­menii din Grohot, să se bucure sau să se întristeze cu ei, să le dea nădejde și să îi întărească în fața vie­ții. Casa lui Dumnezeu, lăsată acum uitării, batjo­co­rită cu termopane, be­toane și tablă, lăsată pradă mistreților și pădurii.

Biserica din Străuți

Asfaltul s-a terminat de mult. Drumul a devenit când noroios, când prăfos, de-abia treceai prin șlea­uri, pe sub fagi enormi, pe coame de deal, de unde vedeai nesfârșita mare verde a pădurilor. Din loc în loc, se zărea câte o casă aninată de o coastă de deal, și ceva mai departe, un grup de case, as­cunse sub culmea muntelui. Și între ele, o bisericuță de lemn, cu o turlă ridicându-se către cer ca o rugăciune. Crucea din vârful bisericii ne-a și ghidat. Am pornit către ea, prin fos­tele grădini ale cătu­nului, acum sălbăticite și înghițite de buruieni ce îți vin până la piept. Părea că bisericuța ne aștepta fericită că, în sfârșit, cineva mișcă aerul singurătății din jurul ei. I-am dat ocolul și am strâns-o în brațe ca pe un om, i-am mângâiat pereții de lemn vechi și nobil. Simțeam că trec cu palma peste o făptură vie, bucuroasă că a venit cineva să-i alunge singurătatea, să o mângâie, în acest fel mărunt, omenesc. E acoperită cu tablă ruginită. Iedera și murii sălbatici, ca posedați de forțe malefice, i s-au înfășurat de stâlpii pridvorului, i s-au agățat de acoperiș, pătrund în valuri prin arcadele ondulate, de lemn. În partea de jos, ten­cu­iala e căzută și seamănă cu o rană vie. Obloanele încă rezistă pe ferestre, cu lemnul lor putrezit, și încă o mai apără, ca niște aripi strânse pe lângă trupul ei firav. Cimitirul, ca și la biserica din Grohot, e acoperit de spini și bu­ruieni. Din loc în loc, descoperi câte o cruce de lemn sau de piatră, scufundate pe jumătate în pământ. Numele sunt șterse. Sunt doar semne că cineva a trăit și a murit pe aceste pământuri, că vor fi curs lacrimi grele și se vor fi înălțat suspine de durere spre cer. Însă numele lor nu îl vom mai ști niciodată, au fost șterse de vânt, purtate spre cer. Biserica stă neclintită, cu fața către văile nesfârșite ale Apusenilor și către Muntele Găina. Pare blestemată să vadă cum oamenii celebrează viața, în timp ce ea e condamnată la moarte. Tocmai ea, temelia de credință a satului, locul în care au fost botezați, cununați, apoi duși pe ultimul drum și dați în grija lui Dumnezeu. Adevărata catedrală a neamului. Oare ce s-a întâmplat cu credința moților? Ei, care nu tăiau un brad fără rugăciune, ei, care au murit trași pe roată pentru credința lor….

Valeria și pustiul

De undeva, se aude un lătrat de câine. Mergem pe chemarea lui și ajungem în rai. O casă ca în povești, din lemn, acoperită cu paie, învelită de cer. În fața ei, înconjurată de flori, șade o bătrânică. Pare uitată din altă lume. Pare că istoria, plecată în treaba ei, a uitat pe un vârf de deal această femeie, încon­jurată de flori. O cheamă Valeria. Locuiește singură, cu un câine și o pisică galbenă. E ultimul locuitor al cătunului Străuți. Nu a vrut să plece devale, deși toată lumea din sat, inclusiv copiii ei, a coborât la oraș. Atât cât își amintește, ne spune povestea lo­cului și a vieții ei.

„D-apăi, domnule dragă, aici, cât vezi, au fost 32 de case. Locuite acum mai sunt doar două, dar în tot timpul, doar eu mai stau aici. Vară, iarnă, tăt aici stau, că dară n-am unde mere mai bine. Oaminii or tăt plecat – ba în Banat, ba pe la Baia de Criș. Eu n-am vrut să plec. Altfel, aici nu calcă picior de om. Nici preotul nu mai vine, că zice că n-are cu cine face slujba. Nu mai știu de când nu s-a mai slujit în besearică. În vremurile de dinainte, nu închepea lumea în ea. Pe-atunci, eram și eu tineră, purtam costum românesc și cântam cu tulnicele pe dealuri. Uuuuu, uite-așa răsunau tulnicele muierilor de pe tăte dealurile astea! Amu… nici tulnic nu mai am, o vinit într-un an valea mare și mi l-o luat. Și la vite când meream cântam cu el, că mi-era drag. Și răs­pundeau alte femei, de pe alte dealuri. Amu, dacă aș zice la el și n-ar răspunde nimeni, ar suna a pus­tiu… Eu aici am fost botezată, aici am fost cu­nunată, și părinții mi-s îngropați aici. Un’ să plec de lângă besearica noastră? Am avut preot bun, de la Dobroț vinea, om cumsecade. Înainte era besearica aco­pe­rită cu șindrilă, da mai încoa or pus tablă, și uite că și asta s-o mâncat și începe să pice. Se face pădure în jurul ei, de nu se mai cunosc nici morminții cum or fo. Am curățat eu, dar singură cu pădurea nu mă pot lupta. Și uite, că o dat piatră, de-o albit pământu cu gheață, și nu o fo nimeni să tragă cloapetele, că înainte le trăgeam și se risi­peau norii…

Cu ce trăiesc eu aici? Iaca, îmi fac de lucru cu grădina, acu gătai, că mai sap la mazăre, la cartofi. Îi liniște aici și îi aer curat, care face mult la om. Ajută la sănătate. Mă mai ajută băiatul, vin și fetele, una de la Ribița, poate vine săptămâna viitoare. Da știi dumneata? Pe mine, rugăciunea mă ține, îmi dă sănătate și mă vindecă de ce-i rău. Îs sângură cu Dumnezeu, îi bine așa. Că dară El ne-o lăsat pe pământ. Da oamenii uită și merg așe, cu capul pe sus, mândri tare, și de-as­ta se pustiesc locurile și bisericile. Eu mă țin de Dumnezeu cu putere, în fiecare dimineață mă rog, merg la lucru cu El, vin acasă cu El, în tăt timpu și în tăt ceasu. Și încă mai citesc Biblia și nu am nevoie de ochelari! Nu prea văd departe, da aproape văd bine. No, mai sunt năcazuri, că vine ursu, o fo mai ieri la izvor, și din gios de bisearică, îi urmă de ursoaică cu pui, acolo. Da la mine îi tătă grădina îngrădită și pace bună! Până în prizent, mă pot purta sângură, îi bine. Că mai am o grădină din sus de drum, și se miră lumea de mine, că la anii ăș­tia ai mei, am adus rude pen­tru mazăre, din pădure, de două ori, și le-am pus eu, cu ranga. Nu duc lipsă de nimic, ne dă Dom­nul Isus ce ne trăbă, nu ne lasă fără de ajutor. Doar la be­sea­rică, dar-ar Domnul, să mai bată clopotele o dată”. Am lă­sat-o pe Valeria în curtea casei vechi de două sute de ani, cu pisica galbenă în brațe. Când nu cară araci din pădure, își împar­te singurătatea cu ea.

Biserica din Tomnatec

Înainte de a merge la ultima biserică pe care am vrut să o vedem, cea din Tomnatec, am tot oprit, din loc în loc, în satul Bulzești, de care apar­ține, ca să aflăm vești despre ea. Însă nimeni nu a știut să ne spună ceva concret. Am aflat doar povești ale locului: că satul Tomnatec a fost când­va mare și prosper, cu 2000 de oameni, că aveau meșteri pricepuți, tâmplari, fierari și rotari. Că a avut două biserici, dintre care se spune că mai există doar una, însă totul pare o legendă, nimeni nu a fost să vadă concret ce mai este acolo și ni­meni nu a știut să ne spună ce drum să apucăm. Dez­legarea a venit în cele din urmă de la fostul învățător din Bulzești, Lucian Acxente, astăzi pen­sionar: „Satul Tomnatec, după cum știu și eu din­tr-o monografie veche, a avut cam la două mii de lo­cuitori. Dar viața acolo, în munte, era atât de grea, încât, încetul cu încetul, moții au tot coborât la oraș sau la satele de pe vale. Și comunismul i-a dez­rădăcinat, că i-a tot luat la fabrici, și i-a forțat la viață modernă. Nu cred că a mai rămas nimic din satul acela. Clopotele bisericii știu că au fost duse la una dintre bisericile din Bulzești. Însă cu icoanele împărătești nu știu ce s-a ales, poate au ajuns la muzeu, în Brad, poate la Crișcior… e o tra­gedie că se pierd lucrurile acestea, mai ales că Tom­natecul, așa izolat cum era, are o istorie bo­gată a noastră, a moților. Acolo a fost cam cea mai veche biserică din regiunea Bulzeștilor, după unii, încă de la 1400. Dar dincolo de ani și cifre, moții din zona Bulzești-Tomnatec au fost cei care și-au dat viața pentru România, au luptat cu ce au avut împotriva lui Bukow, de­molatorul de biserici, au fost parte din răscoala lui Horia și, mai târziu, parte din armata lui Avram Iancu. Satele astea au plătit cu sute de vieți pentru biserica lor și pentru liber­ta­tea lor. Nu că mi-s eu moț, dar pen­tru România este o mare tragedie dispariția acestor sate și a bise­ri­cilor de lemn, care sunt iden­titatea și sufletul nostru”.

Altarul cu lilieci

Mai întâi a trebuit să coborâm un munte, pe poteci de pădure nemarcate. Din loc în loc, găseam șuri vechi, acoperite cu paie, căzute pe-o parte, sau înghițite de mărăcini. Am traversat o vale, apoi căl­când pe pietre, am traversat un râu. Și apoi a început urcușul. A durat câteva ore de căutări prin pădure, până când am descoperit un lu­mi­niș făcut de defrișări masive. Pădu­re seculară tăiată la ras, un adevărat peisaj de sfârșit de lume. Și, din­colo de el, într-un pâlc de brazi, am văzut, în sfârșit, strălucind un vârf de clopotniță. Am urcat pieptiș pâ­nă acolo și, cu respirația tăiată, am ajuns: chiar în fața noastră, mare și impunătoare, era biserica din Tom­natec. Ascunsă în inima pădurii, dar încă în picioare! Su­focată de vegetație, cu tablă rugi­nită pe aco­periș în loc de șindrilă, dar încă în picioare! Pe cât de mare ne-a fost bucuria să o găsim, pe atât de mare a fost tristețea după ce am pășit în interior. Spre deosebire de celelalte două biserici, aceasta avea ușa descuiată! Înăuntru, nu poți decât să cazi în genunchi și să plângi. Nimic nu s-a furat și nimic nu a dispărut din ea: toate sunt la locul lor, începând de la prapuri, candelabre și până la icoane. Ca și cum o mână nevăzută a șters într-o singură zi toți credincioșii, rămânând în urma lor doar biserica. Mai bine o lua și pe ea. Pictura este toată jupuită de vie, icoanele de la intrarea în altar sunt ciobite și roase de timp ca de ciumă. Fecioara Maria, Isus și tot soborul de sfinți sunt desfigurați, mutilați de uitare și nepăsare. În altar, hainele ultimu

lui preot sunt încă în cui, la locul lor. Un liliac a zburat din ele când m-am apropiat. Până și cărțile sfinte, Triodul și Octoihul, erau pe masa altarului. Și, în mod ciudat, deși altarul era plin de mizeria șoarecilor de câmp, niciun colț din cărțile sfinte nu era ros! Biserica are podele de piatră, din lespezi mari, șlefuite de pașii credincioșilor, în sute de ani. În pictura distrusă de pe pereți, scenele biblice, atât cât se mai vedeau, se întâmplau în con­tinuare, așa cum le știm de 2000 de ani. Ca și cum nu le pasă de ceea ce se întâmplă, ca și cum vor să amin­tească oricui ajunge acolo că ade­vă­rurile au rămas aceleași – Arhan­ghe­lul aduce vestea cea bună Fecioarei, Isus e primit în Ierusalim, Isus urcă Golgota… Tot o Golgota e și cimitirul din jurul bisericii. Din morminte cresc brazi și fagi uriași, cu rădăcinile în­fipte în piepturile moților care au ținut cândva trează credința. E bine că nă­zuim la o Catedrală a Neamului, dar îna­inte se cuvine să fie salvate bi­se­ricile „de neam”, strămoșești. În ele a început credința.

În județul Hune­doara sunt zeci de biserici monumente istorice aban­do­nate. La nivel națio­nal, sunt sute.