Minunile clopotului de argint

– În Abrud, capitala istorică a Țării Moților, mi­racolele sunt la ordinea zilei. Investigație la fața locului –

Zi de duminică, trecută ușor de prânz, la Abrud. Îmbrăcați în haine în­grijite, oa­menii se întorc agale de la multele bi­serici ale orașului. Toată lumea salută pe toată lumea, se oprește să schimbe două-trei vorbe, se desparte zâmbind. Mulți oameni s-au oprit la o terasă din centru, să bea un „cavei” (cafea, n. red.). Vorbesc tare, ardelenește, ros­tind cuvintele cu căl­cătură apăsată, de moți. Se învoiesc între ei de-o mână de ajutor la vreo trea­bă, dezbat ac­tua­litatea politică și mai și râd. Ospă­tărița pare singurul om grăbit din Abrud. Ceilalți par să respecte principiul: „N-o băgat Dum­nezeu zilele în sac. Îi timp des­tul!”. Trag și eu la „terăsuca” din centrul ora­șului, să mă încarc de răgazul duminical. Cer un cavei și în­cerc să mă adap­tez la rolul de… de­tectiv. Am fost de multe ori la Abrud, am scris despre te­me istorice impor­tante, Roșia, Horea, Avram Ian­cu, dar ce mă așteaptă acum e cu totul ieșit din co­mun. Am venit să inves­ti­ghez un… mi­racol. Un clopot de argint făcător de mi­nuni. Într-o scri­soare sosită pe nu­mele meu, la redacție un „cititor fidel al revistei Formula AS” mă informează că în Abrud, capitala de suflet a moților există, pe lângă istorie, și o „enigmă nedezlegată”: un clopot făcător de mi­nuni. „Pe-aici, pe la noi, pe la Abrud, îi o vorbă: câtă vreme clo­potul de ar­gint îi în turla bisericii, mai încape speranță. Glasul lui vin­decă orice rău. Să trage numa’ la ce­rere, când îi bai. Da’ de o vreme, bate în tătă ziua. Eu zic că merită să veniți”.

Când se lasă liniștea peste oraș

Deși era semnată doar cu două ini­țiale, scri­soarea cititorului din Abrud m-a con­vins. Mai auzisem despre clo­po­tul de argint din Abrud, în vizitele me­le prin Apuseni. Doar că în ima­gi­nația mea, puterile lui erau de do­meniul legendei, o născocire, cum nu sunt pu­ține în Țara Moților, tărâmul basmelor cu aur și vâlve. Și-apoi, cum să crezi că povestea clopotului de argint ar mai putea avea vreo legătură cu re­alitatea zilelor noas­tre, că el acționează „la ce­rere”, cum spunea în scrisoare cititorul nostru fidel din Abrud?

Plătesc caveiul și-mi încep acțiunea de detectiv. Vreau să aflu da­că minu­nile clo­potului de argint din Abrud sunt sim­ple snoave sau adevă­ruri pentru care există dovezi. Îmi încep do­cumen­tarea chiar pe terasa restau­ran­tului, unde au mai rămas câți­va oameni. Doi bă­trânei, cu câte o sticlă de bere în față, par dis­puși să-mi răs­pun­dă la întrebări. Mă învită amabil să-mi trag un scaun la masa lor. Le spun cine sunt și ce vreau. „Dom­nu­le dragă, d’apăi clopotul de ar­gint se trage numai când îs necazuri mari, mai ales când e cineva pe moarte. Atunci, cei ai casei dau o slujbă la bi­serică și se roa­gă să fie tras clopotul, în nădejdea că bolna­vul se va face bine. Iar de nu se va face bine, măcar să-i curme Dum­nezeu chinul.” Intră în vorbă și celă­lalt bă­trânel. „N-ai cum să-l con­funzi, dom­­nule. E tras la ore diferite de clopo­tele mari ale bisericilor din Abrud și-atunci, când sună cu glasul lui de argint, toată lumea se oprește din orice face. «Oare pen­tru cine o tra­ge?». O liniște grea se lasă peste oraș. Fie­care om spune o rugă­ciune în gând și-apoi sute de cruci se înalță spre cer – care ortodoxe, făcute de la dreapta la stânga, care catolice, de la stânga la dreapta. Îi sută la sută adevărat ce vă spun. Puteți da liniștit la ziar”.

Când aude că-s „de la ziar”, o doamnă aflată la o masă vecină, intră sfioasă în vor­bă. „Musai să vor­biți cu epitropul bise­ricii, domn’ doctor Kope­netz, îi om școlit, cum­secade, farma­cis­tul din centrul Abru­du­lui. Lorand Ko­pe­netz îl chea­mă. Tot orașul trece pe la el, ba pentru un leac, ba pentru un sfat.”

Domnul farmacist și misterele Abrudului

Farmacia domnului Lo­rand se află la parterul unei su­perbe clădiri medievale din Abrud. Mă ci­tește din ușă că nu-s de-al locului și zâmbește când îi spun ce „doftorie” caut. Când e vorba despre po­vești despre Abrud, Lorand își dă jos întot­deauna bucuros halatul și își pune haina de ghid. Cât batem piața centrală, îmi face un scurt istoric al orașului din vremea dacilor și roma­nilor și până dincoace de pe­rioada inter­belică. „Abrudul e un ames­tec de etnii, de limbi, de culturi. Se simte asta, și în mu­zica populară, și în bucătărie și în accent. Dar cel mai bine se vede asta la religie. În biserica romano-catolică, care e deschisă tot timpul, îi găsesc mereu pe pacienții mei de la farmacie, ortodocși, rugându-se la Sfântul Anton. Sfântul An­ton e, prin definiție, un sfânt romano-ca­tolic, dar oamenii merg și se roagă ori­unde simt că rugăciunea are putere. Și invers e valabil, să vezi un­guri în bisericile și mâ­năstirile orto­doxe”, îmi explică domnul far­macist, care, deși e protestant, face pe epitropul la bi­serica romano-catolică: „As­­ta e tipic pentru Abrud! Ne avem unii cu alții așa de bine, de nu-ți poți imagina!”.

Biserica catolică din Abrud e una din­tre cele mai vechi din Apuseni. O biserică foarte mare, pentru mica comunitate de câteva sute de suflete, cât număra loca­litatea în secolul trecut: explicația ține de prosperitatea localnicilor, destul de avuți de pe urma exploatării aurului. Dar ciu­dățenia este că picturile cele mai prețioase care s-au mai păstrat de-atunci sunt bi­zantine, leit cu cele din bisericile orto­doxe. Turnul clopotniței, în care se află celebrul clopot de argint, a fost ridicat mai târziu. Cât timp Lorand caută cheia de intrare în turn, mă reculeg câteva minute la altarul Sfântului Anton. Un vraf gros de scrisori cu rugăciuni și mulțumiri fier­binți e așezat pe o perniță de catifea, în fața altarului. Toate sunt în limba română! Nici să vreau nu gă­sesc una în ungurește! Dumnezeu e al tuturor în Abrud.

Răvașele înfipte în cui

Cu riguroasa sa formație științifică, d-l far­macist Lorand Kopenetz e fix pro­filul de om care ar trebui să aibă rezerve, când vine vorba despre tradiția clopotului de argint din Abrud. Numai că, epitrop fiind, cunoaște foarte bine ce se întâmplă în biserică, iar asta îl face să-mi confirme ceea ce auzisem deja în piațeta orașului. „Nu doar oamenii din Abrud, ci și lumea care trăiește în zonă crede că, dacă se trage clopotul de argint, atunci cel care suferă, ori să face bine, ori în trei zile i se curmă suferința și moare. Eu sunt pro­testant, dar mă ocup de biserica romano-catolică din 2015. Ce pot să vă spun e că, statistic vorbind, clopotul acesta de argint chiar face minuni! Iar proba e când vezi câți oameni vin să ceară tragerea lui. E o practică cu­rentă la noi, nu e vreo legendă din moși-strămoși. Lumea chiar crede în puterea clopotului, și atunci, cine sunt eu, Lorand Ko­penetz, să mă pun cu credința oamenilor? Eu sunt convins că doar unu la sută din realitatea absolută o cunoaștem prin simțurile pe care le avem, în rest, trebuie să ajun­gem la alte niveluri de cu­noaș­tere, mai înalte, ca să ni se dez­văluie alte orizon­turi, des­pre care, dacă îi vor­bești cui­va, e posibil să te crea­dă ne­bun”. Am ur­cat deja un rând lung de scări din lemn șubre­de. Tur­nul bi­se­ricii e foarte întunecos. Raze subțiri de lumină se agață în pânzele de păianjen, iar de­corul, pe fun­dalul căruia scâr­­­țâie trep­tele la fiecare pas, nu face decât să spo­reas­că mis­terul. Aici, în­tr-o grin­dă groasă, stau prinse într-un cui ultime­le ră­vașe trimise Celui de Sus de abru­deni. Sunt împăturite cu grijă, pen­tru ca secretele celor aflați în necaz să nu ajun­gă la gura lumii.

Blestemul clopotului

„Vezi câte hârtii sunt? Ce do­vadă mai clară că lumea crede în puterea clopotului?”, îmi zice Lorand. „Îți spun ce­va: pu­terea e atât de mare, că tre­buie să ai mare grijă cu ce in­ten­ții ceri tragerea clo­po­tului”. Ascult înfiorat o po­ves­te recentă: „Lumea știe foar­te bine că nu poți folosi clopotul în scopuri necurate. Dar uite că cineva a îndrăznit să ceară să se tragă clopotul pentru ta­tăl său, despre care spu­sese că ar fi bolnav. Omul, din câte se știa prin oraș, nu era chiar așa de bol­nav, numai că, se pare, fiul său se săturase să-i mai poar­te de grijă. Clopotarul nostru, cel care strânge soli­ci­tările oamenilor și care citește o rugăciune spe­cială, înainte să tragă clopotul, i-a spus fiului: «Ai mare grijă, că nu-i bine ce faci!». Dar bărbatul a in­sistat și atunci s-a tras clopotul. Mă crezi sau nu, dar la fix 3 zile, a murit – nu tatăl bolnav, ci fiul care a plătit pentru clopot, a murit tânărul, nu bă­trâ­nul… Întâmplări precum aceasta, pe care lumea le află vrând, ne­vrând, într-un oraș așa de mic, nu fac decât să ducă și mai departe faima clo­potului de argint”.

Mai urcăm, la lumina lanternei, câteva rânduri de scări, până ajungem la clopote. Sunt do­uă clopote mari, impozante, unul lângă altul – clo­potele obișnuite, care cheamă credincioșii la biserică, și un clopot mic, în stânga – clopotul de argint. Un clopot delicat, la fel ca și sunetul lui. Îl poți cuprinde în brațe: frumos ornat, pare făcut pentru îngeri. „I se mai spune și «clopot de suflet».

De când e epitrop, Lorand Kope­netz a vorbit de nenumărate ori cu preotul despre clo­po­tul de argint. „În comunitate, ai slujbele du­mi­nică, când toată suflarea vine la rugăciune. Dar în timpul săptămânii, dacă cineva are o pro­blemă, nu are cine să se roage pentru el. Și atunci, acest clo­pot «de suflet» anunță că un om e în suferință și că e nevoie de o rugăciune puternică. De aici s-a por­nit, dar văzând lumea ce efect are, a ajuns să crea­dă că face minuni. Cine sunt eu să spun care sunt legăturile care duc la Divinitate? Un ve­hicul e chiar acest clopot. La fel cum, pentru foarte mulți oameni din zonă, Părintele Arsenie Boca este acel mediator…”.

Martorii minunilor

Ca să-și întărească cuvintele, d-l Lorand mă con­duce până la magazinul din apropiere. O doam­­nă distinsă își servește clienții, din spatele tej­ghelei. Doamna Cristina e în­gerul păzitor al ce­lor care cer să se tragă clopotul de argint. La ea vin oamenii când au un necaz, la ea găsește clopotarul bile­tele pe care, mai apoi, le prinde cu grijă în grinda din turnul bise­ricii. D-na Cristina roșește toată când o întreb des­pre clopotul de argint. Apoi, când maga­zinul se go­lește, mai lasă să scape niște „secrete”: „Pe vre­muri, se trăgea clopotul pentru toa­­te prostiile, Doam­ne, iartă-mă!, ba să câștige ci­neva procesul cu ve­cinul, ba să-și găsească bi­ci­cleta furată, ba să se lase copilul de băut. Și-atun­cea o zâs popa: «Pân-aici!». Acuma vin oame­nii numai când au necazuri mari și îmi lasă bilețelele, iar eu i le dau clopo­tarului.”

– Chiar se întâmplă minuni când se trage clo­potul?

– O să ziceți că-i coincidență ori că oamenii aceia sunt foarte bolnavi, dar se întâmplă să moară chiar în ziua aia, când trage clopotul. Pe cuvânt vă spun! Și-apoi, s-o întâmplat nu o dată minunea ca oameni foarte bolnavi să se facă bine, după ce s-o tras clopotul. Dar cel mai bine vă poate confirma clopotarul…

Radu Melega e clopotarul român ortodox al bisericii catolice, unde epitropul e protes­tant. La Abrud, Dumnezeu e unul pentru toate națiile pă­mântului. Iar Radu e cel care face ca mi­nu­nile să se întâmple. Sunt 5 ani de când e clopotarul bisericii. Când s-a băgat clo­potar, Radu știa bine la ce se înhamă. „Cum să nu știu de clopotul de argint, doră aci m-am născut, aci am cres­cut? Ști­am că-i de ajutor oamenilor, ba la un ne­caz, ba la o boală grea”, îmi spune.    Ra­du tre­ce seara să ia bilețelele de la doamna Cris­tina, iar a doua zi, de la 9 dimi­neața, e deja în turlă și trage clopotul.

– Simți puterea clopotului atunci când îl tragi?

– Simt, cum să nu simt, doar crede în el o grămadă de lume, și nu numa de aici, de la noi. Numai săptămâna asta am avut rugăminți de la Timișoara, de la Deva, de la Cluj, de la București. Acuma, depinde și de boală, și de vârstă, dar au fost cazuri când lumea s-a făcut bine imediat. Ultima dată am tras clopotul pentru niște oameni internați în spital, care aveau operații grele. S-or vindecat. Sunt dăți când trag de două, de trei ori clopotul de argint, și n-apuc bine să cobor din turn s-o iau spre casă, că îmi vin înainte cei care au dat slujba și-mi spun să nu mai trag și data ur­mătoare, că s-a rezolvat neca­zul, s-a în­tâm­plat minu­nea! Vă dați sea­ma ce putere are clopo­tul?

*

P.S. Documentarea mea s-a încheiat. Venisem la Abrud cu gândul să scriu despre o legendă lo­ca­lă, și iată că aflu o poveste cât se poate de ac­tua­lă! Când credința oa­menilor e mare, legătura cu Cel de Sus e chiar sub ochii tăi: funia din turla bisericii din Abrud, pe care Radu, clopotarul, o trage, ca să su­ne clopotul de argint. O funie subțire și lungă, luuuuungă, lungă, până la Dumnezeu…