Legendele Abrudului

– Din cele mai vechi timpuri, din epoca lui Decebal și până în zilele noastre, legende fabuloase însoțesc istoria Abrudului. Povestea aurului curge prin ele ca un șarpe de foc –

Bruda, aurarul lui Decebal

Se spune că prin anul 80 după Hristos, Cotylus Bruda, un bijutier ce se trăgea din zona Pontului Euxin, ia în stăpânire alu­viunile aurifere din Munții Apuseni, aflate pe Valea Roșiei și pe Valea Abru­zelului. Primise dreptul de exploatare chiar de la regele de atunci al Daciei, și când    Decebal preia tronul de la unchiul său, Duras, Bruda îi devine apro­piat. Și cum aurul se găsea din belșug în Munții Apu­seni, Bruda strân­ge o avere fabuloasă și își ridică un palat la Abru­diom, orașul din apropierea minelor de aur. Bijutier de primă clasă, Bruda îi e indispensabil lui Decebal, căruia îi furnizează aur pentru kosoni și brățări. Dar Bruda nu se dă în lături nici când bunul său prieten, regele dacilor, e la greu. Îl sprijină pe Decebal în cele două războaie daco-ro­mane, oferindu-i cantități impor­tan­te de aur. După victoria romanilor, Bruda e alun­gat din fas­tuosul său palat și ajun­ge într-un bordei din ma­halaua sclavilor, de pe Șerbina. Acceptă cu greu statutul de sclav, mai mult cu speranța că dacii liberi își vor re­câștiga teritoriile pierdute și îl vor elibera.    Dar după un an de sclavie în mină, Bruda își pier­de nădejdea și se sinucide în anul 107, aruncându-se într-o prăpastie, de pe Cârnicul Mic.

Háni, iubita care i-a salvat viața lui Avram Iancu

La granița dintre legendă și fapt istoric, una dintre cele mai fru­moase povești de dragoste din Apuseni are ca fundal târgul Abru­dului. Iar per­sonajul principal al poveștii e nimeni altul decât Crăi­șorul Munților, Avram Iancu. În vremea Revo­luției de la 1848, tâ­nărul luptător se iubea, zice-se, cu Háni Farkas, o frumoasă unguroaică din Abrud. „Tatăl ei era advocatul ungur din Abrud, To­ma Farkas de Alkosály, credincios al bisericii unitare, iar mamă-sa, Ioana Boer, romano-ca­tolică, era ro­mân­că de origine, nepoata lui Ciura din Abrud. Jo­ha­nna era o fru­mu­seţe vestită în în­treg ţinutul Mun­ţilor Apu­seni, ast­­fel în­cât numele ei era pe buzele tu­turor candi­daţi­lor de în­sură­toa­re”, scrie is­toricul transilvănean Ioan Lupaş. Po­trivit unei măr­turii orale, Háni e cea care îl sal­vează de la moar­te pe Avram Iancu. În mai, 1849, pro­fi­tând de un ar­mistițiu con­venit în­tre tru­pele române și cele ma­ghia­re, ca­re ne­gociau pa­cea, ma­iorul Eme­ric Hat­vani a in­trat în Abrud, în­soţit de 1.400 de sol­daţi şi trei tu­nuri, pentru a-l sur­­prin­de pe Ian­cu, care se afla chiar în casa avo­ca­tu­lui Tamás Far­­kas. Aflând că tru­pele maghiare se apropie de oraş, Háni îl înştiin­ţea­ză pe Iancu și îl îndeamnă să plece, conducându-l prin grădina din spatele casei. Iancu apucă astfel să fugă, în timp ce pre­fecţii Buteanu şi Dobra, rămași în Abrud, sunt uciși. „Precum a mărturisit mai târziu însuşi Ian­cu unui bun prieten al său, Ni­colae Henţiu, după ce a intrat Hatvani în Abrud, Johanna l-ar fi vestit numaidecât, ru­gându-l să plece fără întârziere să-şi salveze viaţa; el a ieşit prin grădină, a încălecat pe calul său de coloarea porumbului şi a plecat spre ta­băra de la Câmpeni”, scrie istoricul Ioan Lupaş.

Legenda roții de foc

„O fost lunea şi era zâua târgului la Abrud. Roşienii şi cei din comunele din jur veneau să-şi târguiască cele de trebuință. Şi era vestit Abrudu’, cu ţiganii lui băndalăşi (lăutari n.n.). Ăi de aveau bani, o lungeau o zȋ-două. Şi mai era ȋn Abrud proaspătă (carne friptă) cum n-ai mâncat nicăiri, aşa cum Bradu să făleşte cu virşli de capră, aşa se făleşte Abrudu cu proaspătă de porc. După o zi de târg şi umblare, se ȋntorcea de la Abrud băieşul Ţura Ioşka peste deal. Şi-o cumpărat și el proaspătă, da n-o avut vreme s-o mânce şi s-o gândit că hodineşte lângă vreo fântână şi-o mâncă, să aibă haz­nă de ea. Când o vinit vremea de hodină, şi-o des­făcut Ţura merindea. Proaspăta era caldă, ȋncă, ȋntre dărabele de pită albă. O mai scos câteva pipărci (ardei gras), poro­dici (roșii) şi-o în­ceput a mânca omul, flămând de atâta drum. S-o nimerit că trecea un om pe-acolo şi dete noroc şi-l ȋntrebă ceva.

– Da stai o ţâră jos, ȋl pofti Ţura Ioşka.

– Nu pot, că-s grăbit, nici n-am mâncat astăzi.

Ţura Ioska dacă o auzit că omul n-o mân­cat, cu forţa l-o făcut să steie şi-o ȋm­părţit pita şi proaspăta.

– Noa, ȋntâi mâncă şi apoi om vorbi. Pe rânza goală, numa la dracu ȋi mere mintea.

Printre altele, omul străin ȋl ȋntrebă cum băieşte. Ăsta-i tâlhar, s-o gândit Ţura, ştie c-am schimbat ceva aur şi m-o urmărit! Ȋn jur nu era urmă de om, numa deal şi pădure. Ţura Ioşka o sâmţit că-l trec sudori reci. Omul de lângă el mânca liniştit, i-o mulţu­mit frumos:

– De mult n-am mai gustat proaspătă, fire-ai sănătos să fii! Ţura se mai linişti la vorbele omului, omenoase. Omul mai vor­bea ce vorbea şi iară o dădea către băişag. Ţura ȋşi luă inima ȋn dinţi şi-l ȋntrebă:

– Unde vrei să ajungi dumneata de mă tot descoşi? Am schimbat trei cucuruzi, ȋţi trăbă banii mei?

– Doamne feri, după ce m-ai săturat, să lăcomesc la banii dumitale? Te-am ȋntrebat de băiat auru’ că vreau să te ajut.

– Dumneata, care n-ai ce mânca, să mă ajuţi, ni, mă, râse Ţura.

– Dacă meri la noapte pe baie, te iei după o roată de foc, da să fii singur!Atâta i-o spus şi n-a mai rămas nici urmă de el. Numa o roată de foc se rostogolea pe deal. „Vâlva!”, s-o gândit Ţura, ca trăznit. Cum o venit noaptea, s-o dus pe baie (mina) aşa cum i-o spus omul străin. N-o intrat bine şi-o roată de foc tăt ȋnaintea lui. O dat de aur mult, de s-o pus bine pe tătă viaţa. După aia, n-o mai mărs pe baie, că s-o băgat pă­durar la Vârşi. Po­vestea o spus-o el cu gura lui, la cine-o vrut să-l asculte.”

(„Legende Populare Minerești”, coord. Ana Șoit)

Vâlva Băii

O altă legendă foarte cunoscută în zona Abrudului este cea a Vâlvei Băii. Bătrânii care au lucrat în mi­nele de aur din Apuseni po­vestesc și acum despre o făptură care le apare în cale celor mai norocoşi dintre ei şi care le călăuzeşte dru­mul în adâncu­rile pă­mân­tului, spre fi­loanele de aur mult-râvnite. Al­teori, vâlva prezice întâm­plări din vii­tor ori le atrage atenţia bă­ieșilor că urmează acci­dente. Minerii cred că fiece mină de aur îşi are vâlva sa, iar atunci când nu mai dau de aur într-o baie, e semn că vâlva a plecat de acolo. Înfăţişările vâlvei sunt nu­me­roase: fată fru­moasă, moşneag, soldat, copil mic, babă, cântat de cocoş, pitic, bătaie de orologiu sau de clopot. Minerul în­drumat de vâlvă dă imediat peste aur, dar vâlva pretinde păs­trarea cu stricteţe a secretului. Sunt și poveşti cu vâlve, fete sau ne­ves­te, care îi atrag cu farmecele lor pe minerii tineri. Când ase­me­nea legături se întâmplă, totul trebuie ţinut sub pecetea tainei, altfel tânărul va plăti cu viaţa.