Sărbătoare literară la Iași – Zece ani de FILIT

– Cu peste 130 de evenimente și invitați din 25 de țări, proaspăt încheiatul Festival de Literatură și Tra­du­cere de la Iași intră, toamna aceasta, în cel de-al doilea său de­ceniu de existență. Un festival care a devenit un reper pen­tru toată Europa de Est și care a reușit să creeze un brand, de care Iașiul e incredibil de mândru –

Cu Guzel Iahina, în stepele tătare

Că există o groază de cititori care o iubesc pe Guzel Iahina fără rest, până la fanatism aproape, nu mai e o noutate. Că cele trei romane ale acestei scrii­toare, pe jumătate tătăroaice, pe jumătate rusoaice, se vând în sute de mii de e­xem­plare în toată lumea, nici asta nu mai miră pe nimeni. Era de așteptat ca, în seara de­dicată ei la FILIT, sala tea­trului Vasile Alecsandri din Iași să fie mai mult decât plină. Ce cititor al ei nu și-ar fi dorit, la urma urmei, să o vadă în carne și oase pe fe­meia mărunțică, tunsă scurt, care-și împarte azi viața între Rusia și Kazahstan? Cine nu și-ar fi dorit să asculte de aproape o scriitoare care a pornit la drum cu dorința de a stârni în oameni compasiunea, și care azi e ferm convinsă că, la vre­me de război, rolul scriitorului e cel de a face inteli­gi­bilă trauma pe care o trăim?

Am așteptat mult întâlnirea cu Iahina la Iași. Speram să-mi placă. Și mi-a plăcut. Dar cel mai mult și mai mult mi-a plăcut să ascult cu ochii închiși, din loja mea de la balcon, accentele zdrobite de consoane și volutele frazelor ei rusești.

N-aș numi-o un om al vorbelor pe Iahina. În felul cumpătat cu care răspunde, ghicești mai curând timiditate și introvertire. Poveștile ei au strecurat însă printre noi, pe nesimțite, foșnetul Volgăi și strigătele neauzite ale culacilor, dar și atmosfera apăsătoare din anii sovietici, care ne-a bântuit iarăși, până la frison.

Trenul literaturii

Din Socola până la vama din Ungheni, trenul străbate un pustiu dezolant: câmpie sufocată de stuf, peisaj liniar întrerupt doar din loc în loc de tufe de măceș, de cauciucuri, de fiare și de basculante abandonate. Dar cine să se și uite pe fereastră, când în vagonul FILIT al trenului Iași-Chișinău băieții de la Balkan Taksim au dat drumul unui solo de cimpoi? E prima oară în istoria festi­valului când iubitorii de literatură au parte de un performance pe șine. Și tot prima oară când organizatorii români au hotărât ca, de dragul iubitorilor de literatură din Chișinău, să extindă FILIT-ul și peste Prut. Cum? Cu un vagon al celebrului tren Iași-Chișinău în care, timp de patru ore, cât a durat călătoria, muzica și poezia s-au cântat și recitat neîn­trerupt, legând simbolic cele două țări. A sunat bine muzica Balkan Taksim în vagonul CFR, au animat atmosfera sârbele lor gor­jene, revizitate pe ritmuri de trip hop, și cob­za lor electrică, căptușită-n fundal cu sunete electronice. Dar la fel de bine au sunat și textele poeților Dan Coman și Mugur Grosu, versurile lor metalice, pătrunzătoare. FILIT a trecut anul ăsta Prutul cu trei nume mari (prozatorii Guzel Iahina și Manuel Vilas și dramaturgul Ivan Vîrîpaev) și a reunit, timp de trei zile,    prozatori din țară și din străinătate, poeți, traducători și editori, critici literari și librari, distribuitori de carte, jurnaliști și artiști.

Dumnezeul lui Éric Emmanuel-Schmitt

Călugărițele italience l-au citit pe ascuns, iar Papa Francisc a fost atât de impresionat de paginile lui, că l-a rugat, deschis, să meargă în pelerinaj la Ierusalim, ca să scrie o carte.

Cântă la pian, e înnebunit după Beethoven și Bizet și e convins că în scrierile lui se simte nostal­gia muzicianului care n-a fost. S-a școlit în filosofie și, deși a urmat École Normale Supérieure din Paris, ca elev al lui Derrida, care era ateu, și a făcut un doctorat des­pre Diderot, care era tot ateu, Éric Emmanuel-Schmitt sfidează mersul lumii, decla­rându-și azi, peste tot pe unde merge, apropierea de divini­tate.

Și-a dorit să creadă în Dumnezeu, fără să fie o za într-un lanț de bigoți, și a hotărât să locuiască în mister, chiar fără să știe ce e acolo. Am ales să nu pun ghilimele, deși acestea sunt vorbele aproape exacte ale celui mai citit autor francez contemporan, care la 28 de ani a intrat ateu în deșertul Sahara și, după o noapte vrăjită sub cerul liber, a ieșit de-acolo credincios. O experiență care l-a adus față în față cu ceva care îl depășea, despre care rațiunea nu știa nimic, dar în care inima credea.

Invitat special la FILIT, a vorbit despre fanatism, ca maladie a gândirii, a militat pentru pace, înțele­gere și empatie și ne-a amintit tuturor, în contextul durerosului conflict israelo-palestinian, că Ierusa­limul e singurul loc de pelerinaj din lume care conține laolaltă toate cele trei religii monoteiste. Nu doar creștinismul și iudaismul, ci și islamul, căci spre Ierusalim a zburat în timpul marii lui revelații nocturne Mohamed și tot de acolo a urcat spre ce­ruri.

Dacă l-am ascultat curioasă, dar și puțin scep­tică, împărțind vorbele precum profeții, e și pentru că mi-am dorit să înțeleg mai bine uneltele și resorturile unui scriitor care hipnotizează mase întregi de cititori. Iar dacă am comis, cândva, erezia de a mi-l imagina sub haina unui Paolo Coelho al spa­țiului francez, e și pentru că intuiam cumva dis­cursul de care urma să am parte, care a topit în aceeași zeamă smerenia și plescăitul de satisfacție al celui care se iubește pe sine, inteligența abilă și locurile comune, referințele culturale înalte și para­bolele nesfârșite. Orator excepțional, capabil să-și moduleze inflexiunile vocii întocmai ca un actor, până când aerul se face ca mierea în jur, Éric Emmanuel-Schmitt știe foarte bine că totul e o po­veste și că totul se poate vinde cu o poveste. Ce-i al lui e totuși al lui.

O noapte întreagă pentru poezie

Îmi place forfota care se întâmplă în fiecare an la Noaptea Albă a Poeziei. Îmi plac neastâmpărul celor care așteaptă să citească, bucuria de a asculta versuri multe și bune venite de peste tot, statul la țigară în fața cortului, hohotele de râs cu care dez­vrăjești puțin lumea, îmbrățișările de după, reverberațiile microfoanelor, paharele de vin și sticlele sparte în euforia momen­tului. De-un singur lucru îmi pare rău: că, uneori, poezia n-are nevoie de zgomot, ci doar de o liniște adâncă, pe care s-o spintece-n două. Vineri sea­ra, la miezul nopții, am ascultat la FILIT un po­em splendid, scris la două mâini, de tinerii poeți Alex Văsieș și Ștefan Baghiu. Se numește „De ce ești tristă de doi mai” și versurile lui o să mă ur­mă­rească mult timp.

Muzici și melancolie

Cu niște bărci plu­titoare pe o mare foarte calmă, cu asta a semănat mulțimea prezentă în cort, la concertul Valeriei Stoi­ca. Tolăniți pes­te tot, pe fotoliile de puf colorate, înghesuiți unii într-alții pe jos, visători și aproape îndrăgostiți, pentru că unele muzici au și darul ăsta, invitații FILIT n-au ratat una dintre cele mai faine întâlniri muzicale pe care festi­valul le-a propus anul ăsta. Și de-a lungul anilor au tot fost: de la Kumm, la Adam’s Nest, de la Alexandrina Hristov, la Fine It’s Pink, și de la Paul Tihan, la The Mo­nojacks. I-am văzut pe toți, fără excepție, la concerte n-am lipsit niciodată. Pentru mine, FILIT s-a scris în egală măsură cu numele marilor scriitori care s-au perin­dat pe scenă și cu cel al trupelor tinere, care au creat, an după an, coloana lui sonoră. Concertul Valeriei Stoica a fost o retrospectivă blândă și melancolică. Nici n-a dat cu noi de pământ, nici nu ne-a făcut să sărim de bucurie. Ne-a oprit în schimb din alergătura nebună, parcă pentru a ne reaminti că festivalul e pe final. Cât despre show-ul Andrei Andriucă, o altă artistă independentă din Iași, am știut din dimineața zilei de joi, de când am auzit probele de sunet și linia primelor piese, că n-are cum să fie decât incredibil de bun.

Repetiție pentru o lume mai bună

Unul dintre marii absenți de anul trecut, de la FILIT, a fost, cu certitudine, prozatorul Mihai Radu. Multă lume nu a înțeles cum, aflat la cea de-a treia carte, cu un roman ajuns în topul de vânzări al Editurii Polirom, numele lui a scăpat, pur și simplu, din listă. Între timp, „Repetiție pentru o lume mai bună” a ajuns la cel de-al cincilea tiraj al ei și, sub regia lui Radu Afrim, a devenit și spectacol de teatru. Mihai Radu și-a luat revanșa la întâlnirile cu tinerii cititori din licee, dar și la dezbaterea din centru, ținută sub cupola cortului din Piața Unirii, unde i s-au alăturat    Maylis de Kerangal și Morten Strøksnes. „O vreme am scris exclusiv ca să-mi adun o identitate, să mă pun la un loc, să-mi găsesc o formă, să aflu cine sunt”, a declarat el. „A fost prin excelență un act egoist. Azi, cred mai degrabă într-o carte scrisă și tipărită ca un fel de scrisoare. Cineva, undeva, o va primi și citi”.

Mai avem nevoie de critici?

Foarte frumoasă cupola Palatului Braunstein, chiar și sub pătura de nori care s-a lăsat vineri seara peste oraș. Dar nu despre lumina de culoarea asfaltului care pătrundea prin tavanul de sticlă vreau să scriu acum, ci despre cât de uimită am fost să descopăr că o dezbatere atât de nișată, dedicată criticii literare, e capabilă să ocupe scaunele sălii până la refuz. Moderată de Marius Chivu, masa rotundă i-a adus laolaltă pe criticii Mihai Iovănel, Gabriela Vieru, Bogdan Crețu, Ștefan Baghiu și Teona Fărmatu. S-a vorbit mult și nu neapărat la unison despre cât greșește sau nu greșește critica literară. Despre cum se mai plasează ea, de un de­ceniu încoace, de când rețelele sociale au schimbat jocurile, iar influencerii au devenit activi și în zona de carte. Dar și despre felul în care critica dură, nemiloasă, de acum zece ani, a fost înlocuită treptat de războaiele duse pe social media, și-a pierdut zvâcul, a devenit moale și necombativă.

Burhan Sönmez și poveștile mamei

Ce faci dacă te naști într-un sat kurd și crești vorbind o limbă in­ter­zisă, dacă la vremea stu­denției, în timpul loviturii militare din Tur­­cia, ești arestat și torturat, dacă, mai târ­ziu, când devii avo­cat și aperi deținuții po­litici, libertatea de ex­presie și drepturile o­mu­lui, ești aproape omorât în bătaie? Ce faci dacă, într-un mo­ment când forțele para­militare reușesc să ex­termine 17.000 de civili kurzi, tu supraviețuiești miraculos, dar creierul tău își pierde pentru totdea­una capacitatea de a mai visa?

Știu, povestea lui Burhan Sönmez pare decupată dintr-un film despre realități de acum un secol. Atâta doar că protagonistul are 58 de ani și a trăit nu chiar așa de mult toate în­tâm­plările astea. A scă­pat fugind în Occi­dent, și-a schimbat me­seria, și-a schimbat limba. Iar în Marea Britanie, bol­nav, sărac și suicidar, ca să su­praviețuiască psihic, a început să scrie. „Istanbul Istanbul”, roma­nul lui din 2015, în care personajele, închise într-o celulă de tortură, înlănțuiesc povești despre splen­doarea unui oraș, e o alegorie des­pre cum scrisul poate deveni un exer­cițiu împotriva durerii și fricii.

Nu e prima oară când Burhan Sönmez vine în România. Chiar luna aceasta, adus de Radu Vancu, a fost prezent și la Sibiu, la festivalul Poets in Transylvania. E însă prima oară când autorul romanului „Piatră și Umbră” se lasă scormonit cu întrebări într-o sală atât de plină și de impunătoare.

Că Radu Vancu e un altfel de moderator știam deja. Erudit poet și scriitor el însuși, cu atenție seismografică la fiecare emoție a celuilalt, l-a purtat de mână pe Burhan Sönmez, ca pe un frate căruia îi luminezi un pic drumurile atât de încâlcite ale propriei vieți. Dia­logul lor, pe care îl puteți găsi și pe pagina de youtube a FILIT, trădează așezarea și blândețea unui om care, după ce toată tinerețea a crezut că dictaturile nu pot fi răsturnate decât prin violență, se declară azi „un pacifist anarhist cu rezistență pașnică”. „Nu simt furie”, a spus el pe scena din Iași. „Simt doar infinită tristețe, că ajungem să ne facem așa ceva unii altora”.

Azi, când Turcia e o țară din care peste 5000 de universitari au emigrat pentru că au fost dați afară din universități, și peste 70.000 de studenți sunt încă în închisori, Burhan Sönmez continuă să-și viziteze regulat familia, deși primește încă mesaje de amenințare, și continuă să creadă că cea mai mare moștenire de care a avut parte în viața asta sunt poveștile spuse în limba kurdă de mama lui. „Tot ce am scris vreodată am scris cu vocea mamei mele în minte, cu vocea unei femei care nu știa nici să scrie, nici să citească, dar care avea un dar extraordinar de a povesti”.

Cel mai mult m-a impresionat la Burhan Sön­mez puterea lui de a renaște, de a desface cu încăpățânare nodurile dureroase ale propriului destin. „Ne putem reinventa de foarte multe ori într-o viață, la urma urmei. Au încercat să omoare un avocat, dar n-au putut opri nașterea unui roman­cier”, spunea el cândva, într-un interviu.

„Lucruri mărunte”

Pe o bancă de lemn stă un abe­ce­dar. Lângă abecedar e o numă­ră­toare. Lângă numărătoare e un penar. Și mai sunt și alte obiecte vechi, în proaspăt înființatul Muzeu al Copilăriei în Comunism, de la Iași: un telefon cu rolă și un pește de sticlă, o ra­dieră și un vocabular, o cravată de pionier și un „Nu te su­păra, frate!”. Lucruri mici, lu­cruri mă­­run­te, care cândva ne-au umplut de culoare copi­lăria. Dar nu des­pre călătoria asta, care m-a purtat îna­poi în timp, vreau să vă vor­besc. Ci des­pre pro­iectul FILIT de anul acesta: un volum colectiv cu povestiri din copilăria petrecută în comunism, în care semnează, printre alții, Remus Boldea și Cris­tina Hermeziu, Cristian Fulaș și Mihai Radu, Cosmin Perța și Ioana Nicolaie, Moni Stă­nilă și Ana Maria Sandu. „Lu­cruri mă­runte” – adică basto­nașele din caietul de ca­ligrafie, guma de mestecat de la țigănci, uscățelele făcute de mama, fularul lui Moș Gerilă, serile cu Teleenciclopedia, cumpă­răturile la Romarta, cozile la lapte, nume­rele din Cutezătorii, Oltcitul albastru și fo­to­grafiile cu zimți.    Și multe altele, obiec­te neprețuite dintr-un adevărat tezaur afec­tiv, pe care le veți găsi în cele 22 de povești bine scrise, inspirate toate din obiectele expuse-n Muzeu.

Din țara lui Theodoros

S-a întâmplat să-i întâlnesc la Iași și pe scriitorii Ioana Nicolaie și Mircea Cărtă­rescu. Seara, când cerul se făcuse de un albastru incert, iar în fața cortului FILIT lumea era deja euforică, am stat câteva minute de vorbă despre anul ăsta agitat, în care au călătorit cât pentru zece vieți.

Bine stârnit de întrebările Mirelei Nagâț, nu doar o jurnalistă de televiziune minunată, ci și o foarte bună cunoscătoare a cărților lui, Mircea Cărtărescu a mărturisit la Iași că e îndrăgostit de Rilke, pentru care aproape ar învăța germana, și că întâlnirea de la Granada cu Mario Vargas Llosa a fost una dintre cele mai emoționante din viața lui. La 24 de ani, ne-a mai spus el, a găsit subiectul romanului Theodoros într-o scrisoare pe care Ion Ghica i-a trimis-o lui Vasile Alecsandri. A fost nevoie de încă 40 de ani ca să epuizeze romanele subiective și să scrie în sfârșit o poveste adevărată. I-am regăsit puterea de a fascina, când a început să descrie Valahia, ținutul imaginar al romanului său, țara zăpe­zilor nesfârșite, pe care a creat-o având ca sursă de inspirație Biblia și Evangheliile, bestiarele și literatura sapiențială. „Nu scriu ca să consemnez pentru poste­ritate sau ca să-mi fac o ima­gine”, a mai spus el des­pre celebrul lui Jurnal. „Scriu, ca să epuizez o ener­gie. Și nu știu niciodată ce o să scriu, știu doar că trebuie s-o fac.”

Am regretat în schimb cu toții că, la rugămintea Mi­relei Nagâț, de a numi câțiva dintre tinerii scriitori de astăzi care ar merita să fie traduși și citiți în afară, Mircea Cărtărescu s-a fofilat cu obstinație, refu­zând să fa­că vreo recoman­dare.

Și, la final, niște dans

De ani de zile, de când ne întâlnim octombrie de octombrie în Iași, ne-am făcut un obicei să rătăcim prin barurile și cafenelele orașului, dornici să prelungim măcar un pic bucuria și entuziasmul de-a ne fi regăsit. A fost nevoie de zece ani ca FILIT să aibă, în sfârșit, o petrecere a lui, una care să ne adu­că pe toți împreună. Găzduit de Acaju, unul dintre cele mai iubite locuri de pierzanie ale Iașiului, cafeneaua la care ajungi coborând scări de lemn, și stârnit de la butoanele mixerului de doi scrii­tori, party-ul de final a fost exact ce trebuia. Cu hiturile ultimilor 30 de ani, aduse de Marius Chivu, și cu setul elec­tro făcut de Ștefan Baghiu, care a cu­prins și piese proprii, petrecerea FILIT a exorcizat emoțiile unei săptă­mâni de festival, a întărit prietenii, a provocat la dans, a declanșat hohote de râs, s-a în­cheiat nostalgic, dar mai ales ne-a amin­tit tuturor că, oricâte cărți ai citi și oricâți oameni ai saluta, oricâte dezba­teri ai urmări și oricât ai dansa, FILIT nu e niciodată de-ajuns!