Fifi înaripata

…ar putea fi titlul unei povești de dragoste sin­cere și durabile, care a început în iulie 2017, într-o curte dintr-un sat de câmpie. Într-o dimineață, am descoperit în nucul stufos de lângă casă doi pisoi, care dormeau într-un cuib abandonat de păsări. Nu erau mai mari decât o palmă, dar asta am aflat-o abia când, împinși de foame și încurajați de che­mă­­rile noastre prietenoase și de perspectiva unor bu­cățele de pui, au decis să-și abandoneze tempo­rar adă­postul aerian și să coboare pe pământ. A­tunci, co­dițele lor ca două fire de ață s-au împletit printre pi­cioarele noastre și, deși refuzau încă să se lase mân­gâiați, cred că erau convinși în sinea lor că ne cu­ceriseră. Vreo două săptămâni au conti­nu­at să doar­mă în nuc, parcă incapabili să aban­do­ne­ze ae­rul tare al înălțimilor. Probabil ca să-și do­vedească încrederea în noi, s-au mutat la un mo­ment dat pe crengile unui tuia, în dreptul geamului de la bucătărie, unde îi păzeam să nu cadă, im­pre­sionați de echilibrul precar în care își făceau som­nul pi­si­cesc de frumusețe. Când au ajuns pe preșul din fața ușii, obișnuiau să doarmă îmbrățișați, alcătuind un delicios bulgăre viu, moale și pufos.

Unul tărcat gri și altul aproape negru, și-au pri­mit la început numele de Sfârlează și Fofează, apoi, când i-am suspectat că ar fi fete, au devenit Fifi Îna­ri­pata și Mica. Din nefericire, până să ne împrie­te­nim cu adevărat, Mica a dispărut (poate că, împinsă de curiozitatea specifică pisicilor, a plecat să ex­plo­reze și alte curți). Fifi, în schimb, a rămas și, încet-încet, a intrat în viețile noastre, în casă și, mai ales, în inimi. Azi, prezența lui (pentru că după vizita la ve­terinar am aflat că este motă­nel) ne este in­dis­pensabilă sufletește. E un fel de stăpân capricios care se lasă cu zgârcenie adorat, în schimbul unor priviri parșiv-languroase. Supușii fideli îi ghicesc dorințele după un simplu mieunat sau după o subtilă mișcare din coadă: „Miau! Mi-e foame! Mi-e somn! Am chef să fiu mângâiat! Miau, mă de­ran­jează sonorul tele­vi­zorului! Miau! Stinge veioza, mai citești și mâi­ne, eu trebuie să mă odihnesc, alt­fel devin nervos și mi se zburlește blănița. Miau! Nu vreau să mă pe­riați acum și nici să mă alintați ca pe un pisoiaș! Sunt motan în toată regula, chiar nu vedeți? Ce lipsă de tact!” Câtă emoție îi însoțește escapadele amoroase peste gard și câtă bucurie i se așterne sub lăbuțe când se întoarce mai mult sau mai puțin învingător! Un simplu strănut de-al lui ne dă fiori, o noapte de „absență de la domiciliu” ne dă insomnii, dar liniștea și tandrețea pe care ni le oferă în stilul său motănesc răscumpără totul. Ochii săi galbeni și blănița lui fină sunt fermecate: te fac să uiți de supărări, de răutatea oamenilor, de frus­trări. Fifi ne-a făcut mai înțelepți. Ne-a învățat să fim mai calmi și să apreciem lucrurile mărunte ale unei zile ca să fim mai fericiți. Cu el, singu­ră­tatea devine suportabilă.

De câteva luni, bravul nostru motan a adunat în curte încă zece reprezentanți ai neamului pisi­cesc, bo­tezați ad-hoc Radar, Peticel, Aghi, Violeta (fetițe), Ochilă, Suru, Fox și Nes (băieți), mămica lor, Găl­be­nușa, și unchiul Albuș. Toți reprezintă pentru Fifi mo­tive de joacă sau de ceartă, iar pen­tru noi, jus­ti­fi­carea avertismentului pe care l-am pus la fe­reas­tră: „Această proprietate este patrulată și păzită de pisici!”.

GEORGIANA C.