Fata popii și contele

Povești de iubire

– Uitata poveste de dragoste dintre un nobil occidental și o româncuță care i-a furat inima –

Dedicație pe o cruce

Pe o cruce de piatră din satul bihorean Valea Mare de Codru, se află o inscripție pe care, după ce o ci­tești, te simți îndemnat să-i afli înțe­lesul as­cuns. O inscrip­ție scrisă în ungu­rește și care închide în ea o poveste de dra­goste veche de o sută cincizeci de ani. O poveste, astăzi greu de ima­ginat, între un nobil oc­ci­dental și o tânără româncuță care i-a furat inima.

„Suflet nobil, odihneşte-te/ la sânul lui Dumnezeu/ ale cărui raze au stră­lucit/ pe obrajii tăi./ Trupul tău – sub acest mormânt,/ sufletul tău – sus în rai./ Cine ţi-a văzut faţa când mureai/ nu se mai îngro­zeşte de moar­te.

Întru amintirea Elisabetei Galea,

Logodnicul ei, Carol Eduard contele Stuart – Albany”

Sentimentele contelui Ca­rol Stuart, duce de Al­ba­ny, au rămas adânc săpate în piatra de mormânt, aşe­zată în 1867 la că­pătâiul celei care a plătit cu viaţa, dra­gostea ei faţă de descendentul casei re­gale din Scoţia. Un gutui a cres­cut pro­tector peste în­semnul iubirii. Ca în­tr-o în­ţelegere tainică, pomul face corp comun cu piatra, până la înălţimea cru­cii, apoi își curbează tulpina spre mia­zăzi, venind parcă în completarea bra­ţului lipsă, spart de nişte rău­făcători în 1918, după alipirea Ardealului la ţara ma­mă.

Povestea de iubire dintre fiica pre­o­tului din Va­lea Mare de Co­dru şi Con­­tele Stuart și-a păstrat întreaga emo­ție, chiar și acum, după un secol și jumă­tate. „I-au zis Mândra Lumii, aşa era de frumoasă, iară contele venea la ea cu calul în spume, aşa-i era de dragă”, spun localnicii, care știu poves­tea de la străbunii lor.

Mândra Lumii

Drumul care duce spre loca­litatea unde s-a născut „Mândra Lumii” tre­ce pe lângă o pădure lungă și dea­să. Satul, aşezat idi­lic pe o colină, îşi des­chide larg mar­ginile, într-o vale ce se nu­meş­te Va­lea Codrului. Străbat o uliţă pustie, cu dorința ciudată de a dezlega poves­tea de dra­gos­te săpată în pia­tra de sub gu­tui. Casele au gar­duri din țepi, cro­șetate în nu­iele de alun. Bi­serica satului e și ea în­conjurată de o pace fără cu­sur. Şi totuşi, pe această vatră s-a de­rulat una din cele mai emoţio­nante poveşti de iu­bire. Am avut un senti­ment aproape religios în mo­mentul des­coperirii crucii Eli­sabetei Galea, pusă acolo de lo­godnicul ei, contele Carol Stuart, duce de Albany.

Povestea Betei, fata preotului Galea, care s-a născut şi a slujit în Valea Mare de Codru, o ştie tot satul, cu mic cu mare. Deşi au auzit-o de sute de ori de la părinţii şi bunicii lor, oamenii o spun la fel de emoţionant ca acum 145 de ani. Mi-au povestit-o şi mie, cu de-amă­­nuntul, de trei ori. Întâi baciul Petru Ungur, în vârstă de 81 de ani, rudă cu „Mândra Lu­mii”, apoi baciul Vasile Mateaş și, la final, moș Io­sif, cel mai bătrân om din sat, care știe cel mai exact cum a decurs povestea. În ziua aceea, când am ajuns la el, Iosif David tocmai îm­plinea onorabila vârstă de 95 de ani : „Înalt, frumos ca bradu’ – măi­cuţa m-a făcut. La luptă şi la horă – la toate-s pri­ceput”, mă întâmpină el vo­ios, măsurându-mă cu o pri­vire albastră și limpede. Bătrânul David este el în­suşi o pagină de istorie vie. A luptat în cel de-al doilea război mondial. A trecut Prutul „ca să-i dezro­bească pe basara­beni”, apoi a fost luat prizonier de ruşi. Când ar­mata română a întors armele, Da­vid a ajuns cu frontul până la Oradea. „Măi, voi să nu ui­taţi un lucru. Eu sunt primul care a pus steagul românesc pe Primăria din Ora­dea. Asta se întâmpla în octombrie 1944. De acolo de sus, am tras nişte ra­fale de mitralieră de-a răsu­nat tot Ar­dealul.”

Viaţă amară

În urmă cu un secol şi ju­mătate, satul Valea Mare de Co­dru, ca de altfel întreg Ar­dealul, se afla sub două stă­pâniri. Una grea şi amară, exercitată de grofii unguri, şi una politică, coordonată direct din cancelariile împă­ratului de la Viena. Toate bogăţiile ţinutului erau în mâi­nile străinilor. Peste pădurile secu­lare se împro­prie­tărise Bise­ri­ca catolică. Mii şi mii de vagoane încărcate cu buşteni au luat, de-a lungul vremii, drumul Austriei, iar terenurile ara­bile, li­vezile şi vi­tele erau exploatate în exclu­si­vi­ta­te de unguri. Şcolile, spitalele şi jus­tiţia erau tot în mâi­nile lor. Ţă­ranii români nu aveau dreptul de­cât asu­pra vetrei de sub casă și a unui petic de pământ pen­tru gră­dină. Ca să trăiască, trebu­iau să in­tre în jugul stăpânirii. Pu­ţini au fost aceia care au cunoscut gustul căr­nii, al ouălor sau al lap­telui. Neavând pă­mânt, nu puteau creş­te animale. Băr­baţii din Valea Co­drului tăiau copacii din pădurea epis­co­pului, iar fe­meile par­cur­geau pe jos 30 de kilo­me­tri până la Ora­dea ca să-şi vân­dă puii şi ouăle din gospo­dă­rie. Bi­le­tul de tren era prea scump pen­tru posi­bi­lităţile lor. Cu ba­nii strânşi, mer­geau o dată la două luni până la Gyula, în Ungaria, de unde îşi procurau cereale pentru pâi­ne. Gyula era sin­gura piaţă un­de se găseau grâu şi po­­rumb de vân­zare. Cumpărau cam cât puteau aduce o dată în spate. După atâta trudă, boabele lor de grâu şi porumb erau mai preţioase decât tot aurul grofilor unguri la un loc.

Preotul Galea, tatăl „Mân­drei Lumii”, „era olea­că mai înstărit”. Şi el se născuse tot în Valea Co­dru­lui, însă, fiind mai isteţ la min­te, a fost remarcat de un preot gre­co-catolic, care l-a trimis la o şcoa­lă ro­mânească, în ţara mamă, din­colo de hota­rele impe­riului austro-un­gar. La vremea aceea, preoţii gre­co-ca­tolici români aveau o fun­daţie umanitară clan­destină, prin ca­re, în colaborare cu şcolile din ţară, încercau să acor­de sprijin fi­nanciar    tinerilor ta­lentaţi din Ar­dea­lul ocu­pat. Preotul Galea a avut norocul să se numere printre ei. După câţiva ani, s-a întors acasă, deprins cu rân­du­iala pre­oţiei, dar şi cu o nevastă cu o zestre peste ni­velul sa­tului. Nu se ştie nici până în ziua de azi de unde era de loc pre­oteasa. Cert e că preotul şi-a orânduit la Va­lea Co­drului o gos­po­­dărie mai răsărită decât a celor­lalţi. A avut doi copii: pe Elisa­beta, slăbiciunea lui, şi pe Ion, mezinul care i-a moştenit averea. Pe copilă a tri­mis-o la şcoala de fete din Arad, pe băiat l-a ţinut aca­să, că nu şi-a mai putut per­mite atâtea cheltuieli. Când Eli­sabeta s-a întors de la şcoală, era o adolescentă atât de in­teligentă şi atât de frumoasă, încât oamenii, întâl­nind-o în cale, se simţeau obligaţi să-şi scoată pălăriile şi să se încline în faţa ei, fără ca nimeni să le-o ceară. „Mân­dra Lumii” i-au spus cu toţii şi „Mândra Lu­mii” a rămas.

Întâlnirea

Contele Carol Stuart şi Elisa­beta, ţăranca frumoasă din Valea Mare a Codrului, s-au întâlnit pri­ma dată în primăvara anului 1865. Tatăl fetei, preotul Galea, a ieşit cu pâine şi sare înaintea suitei arhiducelui Al­brecht, care mergea la vânătoare de urşi la Câmpani, cu aghio­tantul său, ducele Stuart. Elisabeta vorbea fran­­ţuzeşte, latineşte, nemţeşte şi ungureşte. La acea în­tâlnire, fata popii a fost chemată să traducă vorbele înal­ţilor oaspeţi pe înţelesul ţăranilor care se adunaseră cu­rioși pe ulița mare a satului. Con­tele, aflat pentru pri­ma dată pe teritorii locuite de români, a fost atras de stra­iele populare ale fetei. Beta purta veşminte de săr­bă­toare şi o salbă de aur la gât. Era potrivită de stat, bru­­netă, cu pielea albă ca laptele şi ochii verzi ca mu­gurii de fag. Contele s-a apropiat de ea şi, întâlnindu-i pri­virea, s-a pier­dut cu firea. Şi ea şi-a stăpânit cu greu emoţiile, ca să nu se facă de râs. Întreaga asistenţă le-a observat fâstâceala. Susţinând că vrea să mai admire peisajul din zonă, contele i-a cerut arhiducelui să mai zăbovească o vreme înainte de a purcede spre locul de vânătoare. Binevoitor, arhiducele i-a oferit răga­zul să stea mai mult de vorbă cu fata. A cerut preo­tului să-i pregătească prânzul exact în poiana în care poposiseră.

Ziua aceea a fost memorabilă pentru săteni, iar pen­tru Beta a fost o întâlnire decisivă în calea destinului său. Din păcate, preoteasa visa un ginere bogat, iar sin­gura avere a ducelui de Stuart-Albany erau noblețea și sabia sa. Orfan, slujea de mic în armata austriacă. În ce-o privea pe Elisabeta, mâna ei îi fusese promisă lui Tachi, un comerciant avut din Salonta, rău şi cam beţiv, turc venit din Grecia, și care o curta pe Beta cam de multişor.

Răpirea

La o lună după întâlnirea Elisabetei cu contele, Tachi a venit în peţit. Nu era acasă decât preoteasa, care l-a primit cu inima deschisă, mai cu seamă că primise de la acesta daruri bogate, stofe şi dantele din mătase. Dar părintele Galea nu voia să audă de turc. Obsedată de avuția lui, preoteasa cea avară și lacomă a pus la cale cu Tachi răpirea fetei. Zis și făcut. Mama a scos fata la pădure, sub pretex­tul că vrea să culeagă    fragi, iar turcul a venit pe-un cal și-a furat-o. În casa lui din Salonta, s-au făcut în mare grabă toa­te pregătirile de nuntă. În cele din urmă, preotul a trebuit să-și dea și el acordul. Pentru Elisabeta, ru­şinea era deja prea mare ca să fugă ori să se opună căsniciei silite.

Dar contele Eduard nu putea, nici el, să o uite pe fată și, după întoarcerea la Viena, a făcut toate demersurile pen­tru a fi repartizat în Ardeal. Întâm­plarea a fă­cut să i se dea postul de că­pi­tan de dra­goni, tocmai în Salonta. Între timp, Beta aproape se împăcase cu soarta. Se în­chi­sese în ea, nu frec­ven­ta cercurile înalte, nu participa la ba­luri, îşi găsise refugiul în poezie, scria versuri de dragoste, pe care le dosea cu grijă, să nu le găsească soţul ei. Tachi, om de lume, își continua ne­stin­gherit petrecerile nocturne, în com­pania prietenilor şi a femeilor frivole. Pentrul el nu se schimbase nimic. Dar în­tr-o zi de iarnă, Beta s-a hotărât să mear­gă la patinaj, după noua modă a timpului.

La patinaj

În parcul din Salonta se afla un lac pe lângă care femeile şi fetele din lumea bu­nă a oraşului îşi făceau plimbarea zil­nică. Nimeni nu avea însă curajul să în­cer­ce gheaţa. Doar Beta, care în­vă­ţase să pa­tineze la şcola de fete din Arad. Cu o alu­necare lină şi câteva pi­ruete uşoare, atrase toate privirile asu­pra ei. Simţindu-se ţinta privirilor, dă­du să se retragă. Prea emo­ţionată, pro­babil, s-a împiedicat la mal, gata să cadă pe gheață. Dar o mână puternică o prinse instantaneu de braţ şi-o ajută să revină pe trotuar. Îşi ridică faţa îmbujorată pentru a-i mulţumi şi… în fața ei îl descoperi cu uimire pe ducele Eduard. În primul moment, vru să se arun­ce în braţele lui, cu bucuria imen­să că-l vede şi nimic altceva nu mai con­tează, dar rămase țintuită. Părea că ni­mic n-o mai ascultă, picioarele, ini­ma, min­tea. Bărbatul stătea împietrit. „Tu? Tu aici?”, întrebă uluit. „Da, eu sunt… M-am măritat și locuiesc în Salonta”, răspunse Elisabeta, cu glas sufocat.

Întâlnirea contelui cu Beta fu în­tre­ruptă de apropierea femeilor isco­di­toare, curioase s-o cunoască pe cea des­pre care vuia tot oraşul şi nimeni nu apucase încă s-o vadă. „Nu pot să-ţi spun mai multe acum”, spuse Beta, zâm­bind chinuit. „Să vii la balul pri­mă­riei de duminică”, apu­că el să-i mai spună, închinându-se în faţa ei, ca un gentilom bine crescut. A do­ua zi, Tachi rămase surprins de inte­re­sul neo­bişnuit pe care Beta îl manifesta pentru pe­trecerea de la primărie. În sinea lui se bucură că era o ocazie nu­mai bună să se mândrească în lume cu fru­moa­sa lui ne­vastă, încât chiar o încurajă. Printre cei­lalţi par­ti­cipanţi la bal, Beta avu prilejul să danseze în câteva rânduri şi cu contele, fără să atragă prea tare atenţia. Nici nu le erau necesare prea multe cuvinte. Iubirea îi topise, iarăși, pe amândoi.

„Vino, că eu mor!”

În zilele următoare, contele îşi făcu publică intenţia de a învăţa limba ro­mâ­nă şi, în consecinţă, lansă o ofertă de nerefuzat. Dintre toate doritoarele interesate, Stuart a ales-o pe Beta. Din acel moment, întâlnirile lor au devenit frecvente şi aveau şi o justificare în ochii opiniei publice. Însă suspiciunile turcului creşteau proporţional cu gelo­zia. Tachi a început să fie mai atent la ieșirile soţiei sale, ba chiar s-o urmă­reas­că. Ros de dor și imprudent, con­tele trecea zilnic pe lângă casa Eli­sa­betei, însoțit de soldaţi călare, iar fru­moa­sa inimii sale se arăta la geam. În­tr-o zi, Tachi a pândit-o şi, sur­prin­zând idila, și-a tras de la geam nevasta şi-a început s-o lovească necruțător. Stuart a auzit strigătele, a spart uşa şi după ce a reuşit să pătrundă-n casă, l-a imo­bi­lizat pe turc, a lu­at-o pe Beta, incon­ști­en­tă, a dus-o la hotel şi a chemat repe­de un doc­tor. Tachi, care era consilier oră­şenesc, a trimis du­pă ei jandarmii ungu­ri. Dar Stuart a tras sabia şi le-a zis: „N-aveţi putere peste mi­ne. Sunt ofiţer aus­tri­ac!”. Beta şi-a re­ve­nit greu din bă­taie. Avea oasele zdro­bi­te și pie­lea plină de vâ­­nă­tăi. Când s-a mai în­tre­mat, Stuart a dus-o cu ca­­leaş­ca la Valea Ma­re. Trei luni a stat con­tele cu ea, până la divorţ, du­pă care s-au logodit în bi­se­rica satului. Apoi s-a dus la Viena să cea­ră un grad mai mare ca să-şi poată în­temeia o familie, ală­turi de iu­bita lui. N-a a­juns bine în cancelaria arhiducelui Albrecht, că a şi primit o telegramă de la Beta: „Vino, că mor!”.

Sărutul morţii

Eduard n-a mai aşteptat încuviinţarea împărăţiei şi-a plecat de la Viena cu primul tren spre Buda­pes­ta, apoi cu un altul până la Oradea. „Când a in­trat în curtea popii, calul numa’ nu cădea în spume. Eli­sa­beta era deja cu mâinile pe piept şi lumânări la cap. N-a mâncat, n-a băut, n-a hodinit, a sărutat-o tăt tim­pul, până ce a murit și au îngropat-o”. Aceas­tă ima­gine a rămas atât de întipărită în mintea local­nicilor, încât stoarce lacrimi şi-n ziua de azi. Bă­trânii spun că Stuart a pus cu Beta în mormânt o cu­tie, dar nimeni nu ştie ce e acolo. Când s-a făcut sea­ră, a încălecat şi-a plecat să moară în războiul cu Pru­sia.

Preotul Galea s-a stins din viaţă câţiva ani mai târ­ziu, de inimă rea. Fratele Betei, Ion, şi-a vândut moş­te­nirea şi-a plecat în America, unde a şi murit. Tică­loa­sa de preoteasă a trăit însă mulţi ani. S-a luat cu pă­du­rarul, i-a crescut aces­tuia trei fete, i-a vân­dut casa preo­tu­lui și acareturile unui om din sat şi nu s-a mai ales nimic de urma lor.

De ducele Stuart n-a mai auzit ni­meni nimic. Singurele urme ale tre­ce­rii lui prin sat sunt piatra de mormânt şi slo­vele săpate în porfir roşu ca sân­gele: „Logod­ni­cul Carol Eduard, con­te de Stuart-Al­bany”.

În urmă cu vreo 50 de ani, au venit mai multe oficialităţi în sat, au vrut să dezgroape cadavrul „Mân­drei Lumii”, să vadă ce obiect pre­ţios i-a lăsat con­tele, dar puţinele rude aflate atunci în via­ţă s-au opus. Așa a intrat în le­gendă po­vestea fi­i­­cei preo­tului din Va­lea Mare de Co­dru, fata cea fru­moa­să, ca­re și-a permis un lucru de neînchipuit pentru vremurile de a­tunci: să iubească cu ade­vă­rat.

MARIANA GAVRILĂ