• Prin cercetările sale arheologice, profesorul John Nandriș este confirmarea „de vis” a călătoriilor revistei „Formula AS”, pe urmele vechilor daci și vlahi. Ce părea să fie o năzărire e dovedit științific. Păstorii din Carpați și-au mânat oile și civilizația lor pastorală, până în adâncul Europei occidentale. Istoria iese de sub obroc •
Coliba dacică a ciobanilor
În expedițiile sale, profesorul John Nandriș a trecut prin mai toate locurile prin care am fost și noi, reporterii revistei „Formula AS”, din Balcani până pe țărmul Dalmației (Croația de azi) și în Grecia. A mers și mai departe, spre est, în Caucaz și în Egipt, la daco-vlahii trimiși acolo de Împăratul Iustinian, să apere Mânăstirea Sinai! Tânărul cercetător John Nandriș a ajuns însă și prin România, chiar pe vremea comunismului, în anii ’70 și ’80. Dacă părinții săi n-au reușit să mai vadă niciodată Carpații, John a avut ocazia să facă arheologie chiar în zona sacră de la Grădiștea de Munte, alături de renumiții istorici clujeni, Constantin și Hadrian Daicoviciu. Nandriș stăpânea o tehnică revoluționară de analizare a solului, care a ajutat decisiv la săpăturile din Munții Orăștiei.
În 1980, revista britanică de mare circulație „Illustrated London News” găzduia un amplu articol despre una dintre descoperirile lui John Nandriș. Pasionat de arheologia montană, pe care o practicase în pregătirea lucrării sale de doctorat prin mai toate țările Europei, John Nandriș a fost curios să afle cât mai multe despre vechile stâne din munții României. Marea lui revelație avea să fie când, studiind mai atent forma stânelor dacice din Carpați – cu coliba în forma literei D și vatra pe latura dreaptă – a realizat că ea se suprapune perfect pe forma sanctuarului de la Grădiștea de Munte! O analogie de o importanță extraordinară, despre care nu se vorbește la noi nici până în ziua de azi, a apărut, sub semnătura profesorului John Nandriș, acum jumătate de secol, într-o revistă din Londra! „Nu îmi place să îmi atribui merite nejustificate, dar suprapunerea stânei dacice peste sanctuarul de la Sarmizegetusa îmi aparține. Dacă modelul stânei a inspirat sanctuarul, sau invers, sanctuarul a inspirat arhitectura stânei, e un mister…”.
Comoara de la etaj
Ajuns la 85 de ani, John Nandriș și-ar dori să pună într-o carte suma experiențelor sale de-o viață. Întrebările cu care am plecat de acasă, în Anglia, îl ajută să reconstituie anumite momente din trecut. „Am avut întotdeauna un stil liber de a preda. Tot ce predam era în mintea mea, iar suportul de curs nu erau atât notițele, cât fotografiile pe care le realizam pe teren. Mi-am dorit mult să vii aici și din acest motiv: ca să vezi cu ochii tăi «suportul meu de curs»”, îmi spune Profesorul. Mă conduce în biroul de la etajul casei. De când cu vârsta, urcă tot mai rar la etaj. O face acum, ca să îmi arate metodologia după care a lucrat. Deschide un sertar uriaș, plin de planșe cu diapozitive fine de sticlă, categorisite ca-n biblioteca de la London University: am în față uriașa arhivă de fotografii a profesorului Nandriș. Găsesc acolo imortalizată în imagini fiecare din temele care m-ar putea interesa, detalii despre locurile în care cercetătorul londonez și-a făcut documentarea de teren. Din anii ’60 până la finele anilor ’90, am în fișierul uriaș de la etaj munca de o viață a profesorului Nandriș!
Vlahii, peste tot!
Rămân în biroul de la etaj și răsfoiesc, filă cu filă, „cursurile” profesorului John Nandriș. Am în față o adevărată enciclopedie a universului vlăhesc: Istria, Dalmația, Grecia, Sinai, Muntele Athos, Daghestan, Albania și România sunt doar câteva din locurile în care, în diverse perioade, profesorul Nandriș și-a luat informații fundamentale despre lumea muntelui, cu obiceiurile și ritualurile sale, unele aflate azi pe cale de dispariție, dacă nu dispărute de tot, dar care atunci, în anii ’60-’80, erau cât se poate de actuale. Văd locuri în care am fost în grupul de reporteri de la „Formula AS”. Velebit sau Moscopole, care, în tinerețea Profesorului, erau cu totul altfel. „Pe vremea cercetărilor mele, am mai găsit ciobani în Velebit care, deși vorbeau croata, își numărau oile în română: doi – patru – șase – opt”, povestește. Între timp, naționalismul agresiv practicat în Balcani după 1990 a șters multe din urmele culturale pe care John Nandriș le-a documentat în fotografiile sale. Mă uit la imaginile de la Moscopole. Am fost acum un an și ceva acolo, iar locul sacru al vlahilor aduce azi mai degrabă a stațiune turistică. La mijlocul anilor ’90, Profesorul a mai găsit acolo femei care torceau lâna în fața casei. A documentat totul cu ochiul său de artist și a pus totul în context pentru studenții săi, alături de imagini despre prelucrarea lânii de oaie din România, din Grecia sau din Daghestan. Dar meșteșugurile legate de viața pastorală sunt doar un capitol. În fișele Profesorului există comparații între structura sălașelor sau a stânelor, relația ciobanilor cu animalele din strungă și cu sălbăticiunile care le dau târcoale, tehnici de leac pentru oameni și animale. Nu e temă pe care un „comparatist” de calibrul profesorului Nandriș să nu o fi trecut prin mai multe zone geografice. Influența lumii vlăhești se simte la tot pasul. Mă uit cu drag la „personajele” lui John Nandriș și-mi doresc să mă teleportez în acele vremuri, ca să documentez niște reportaje pentru „Formula AS”.
Cu bâta ciobănească prin Oxford
Cobor din biroul de sus, cu un carnețel plin de notițe, pentru un interviu pe teme legate de istoria vlăhească, pe care i-l propun Profesorului pentru a doua zi, și cu câteva sute de reproduceri după diapozitivele FujiFilm. E deja târziu, înnoptez la Oxford. A doua zi, după un mic dejun englezesc, profesorul Nandriș mă invită să facem o plimbare prin târgul de duminică. Își pune pe cap căciula vlăhească, caută în hol o bâtă ciobănească din valoroasa sa colecție și pornim la drum.
„Morning, John! How are you?!”. John Nandriș e un personaj binecunoscut la Oxford. Toată lumea îl oprește pe stradă și îl întreabă de sănătate, iar Profesorul le răspunde tuturor că a fost puțin ocupat zilele acestea, cu o „vizită de presă din România”. Dăm o tură prin librării și anticariate, apoi bem un cappuccino, la un pub. John Nandriș are dreptate: nu există loc mai bun pentru un academic decât Oxfordul!
– Ce și-ar mai putea dori un om cu viața și cu cariera dumneavoastră?, îl întreb, seara, la un pahar de Guinness, pe profesorului John Nandriș.
– Și-ar dori să mai scrie o carte. Cu siguranță, zilele acestea de discuții, precum și înregistrările noastre, mă vor ajuta, răspunde Profesorul.
Dar John Nandriș își mai dorește cu ardoare ceva: să salveze arhiva sa de 10.000 de imagini, munca sa de-o viață pe tărâmul etno-arheologiei. „Aș vrea să trimit toate instantaneele FujiFilm în România, unei instituții – muzeu, universitate sau institut de cercetare – care ar fi dispusă să le scaneze și să le transforme în imagini digitale, ca să poată fi accesibile lumii științifice din întreaga lume”. Accept, onorat și emoționat, să mă ocup de asta, convins că Providența, pe care o invocă John Nandriș, mă va ajuta. Am văzut cadru cu cadru „suportul de curs” al Profesorului, comoara pe care vrea să o lase moștenire românilor lui dragi…
„Păstoritul românesc a influențat Europa”
Muntele, o moștenire de familie
– În albumele dvs. de familie și în cele 10.000 de diapozitive, cu ajutorul cărora v-ați susținut cursurile la Universitatea din Londra, vă aflați mereu în vârf de munte. V-ați practicat și profesia de arheolog tot pe înălțimi. Cum se explică această pasiune a dvs.?
– Părinții mei, doi oameni foarte pasionați de cercetare, s-au cunoscut pe vârf de munte: asta ar trebui să mă scutească de alt răspuns (zâmbește). Mama, o tânără nord-irlandeză, a petrecut aproape un deceniu în Munții Carpați, cercetând satele și stânele din România. Adoptase România și iubea cultura tradițională românească, la fel ca și tata, care, român fiind, a ajuns cu cercetările lui lingvistice până în Munții Gorali și Tatra, pe urmele ciobanilor vlahi. Părinților mei, cărora știu bine cât de greu le-a fost să lase în urmă viața din Bucovina și să o ia de la zero în Marea Britanie, le datorez nu doar școala foarte bună pe care am făcut-o în Anglia, ci și direcția pe care au luat-o mai apoi cercetările mele. Inconștient, cumva, pasiunea mea legată de munte, de stâne, de etnologie, mi s-a transmis de la ai mei. În copilărie, mergeam adesea pe munte cu mama, am fost peste tot în Occident, în Alpi, în Pirinei. Cred că pentru mama, aceste ieșiri erau și un fel de a-și astâmpăra dorul după Munții Carpați, pe care nu a mai reușit să-i vadă niciodată după Război…
„În Munții Dalmației, practicile sunt ale ciobanilor vlahi”
– Muntele și păstoritul sunt intim legate de istoria poporului român. „Casa” originară a dacilor și a vlahilor. Cum se vede legătura aceasta istorică dintre român și munte, cu ochiul specialistului?
– Muntele are o importanță extraordinară în istoria României. Să se retragă sau să trăiască în munte a fost mereu o soluție la îndemână, de-a lungul secolelor, pentru români. Știm că dacii aveau stâne, faimoasele stâne cu coliba în forma literei D, pe care le-am găsit replicate în sanctuarul de la Sarmizegetusa, deci tradiția traiului în munte vine din cele mai vechi timpuri. Când vine vorba de ciobănie, atunci trebuie spus că forma românească tradițională de păstorit a influențat o bună parte a Europei. Viața în munte are regulile ei, la care trebuie să te adaptezi. Sunt tehnici specific ciobănești, pe care le regăsim în Europa. În anii ’70, am avut șansa să documentez o zonă specială, Munții Velebit, în partea carstică a Dalmației (Croația de azi). Dalmația este un caz special: acolo, practicile pastorale sunt cele ale vlahilor, marii exponenți ai stânelor. Extrem de interesant, păstorii pe care i-am întâlnit și cu care am stat de vorbă își numărau oile în românește: „două, patru, șase, opt, zece”. Ei vorbeau limba croată, dar oile și le numărau folosind cuvinte românești!
Tot acolo, în Istria, la Mediterana, este Țara Morlacilor, ciobanii vlahi. E o discuție legată de numele de „morlac”: unii spun că morlacii sunt „vlahii negri”, alții că sunt „vlahii de mare”. Personal, merg mai degrabă pe ultima variantă, „vlahii de la mare”. Din păcate, morlacii au cam dispărut acum. Dar eu am văzut acolo acele „stecci” extraordinare, morminte săpate în stâncă. Erau acolo astfel de cimitire, absolut remarcabile, a căror existență trebuie pusă în legătură cu păstorii nomazi, care erau, desigur, vlahi. În zona respectivă e o întreagă toponimică – locuri cu nume ca Stari Vlah, de exemplu – care nu poate fi nici ea ignorată.
„Transhumanța se întindea din Carpați, până în sudul Franței”
– Spuneți că forma de păstorit a vlahilor a influențat o bună parte a Europei. Dacă am trasa o hartă, cât de departe ar fi putut ajunge ciobanii vlahi, care ar fi limitele acesteia?
– Dacă ținem neapărat să maximizăm harta aceasta imaginară, ajungem foarte departe! Amploarea practicii transhumanței bazată pe obiceiurile vlahilor merge, de la est la vest, din Caucaz până în sudul Franței. La sud avem, desigur, Macedonia, în sensul istoric propriu: e clar că vlahii din Tesalia și Metsovo (Grecia) și cei de la nord de Dunăre s-au înrudit. În nord, în Polonia, avem goralii: costumele și practica lor pastorală sunt în mod clar legate de universul vlah. Am fost prin Zakopane și, chiar dacă nu am lucrat specific pe gorali, am avut ocazia să le cunosc obiceiurile.
Ciobanii vlahi au lăsat urme importante prin lume: au ajuns până în Daghestan, unde mergeau cam o dată la trei ani, în căutare de pășuni. Așa cum s-au dus pe coasta Dalmată sau în Albania de azi, așa s-au dus și în Caucaz. Păstorii vlahi au căutat mereu pășuni proaspete și așa vor fi ajuns și în sudul Franței de azi. Cred că și erezia bogumilică a ajuns din Macedonia până în Sudul Franței – la Albi sau Carcassonne – unde a devenit extrem de influentă, dusă de păstorii vlahi. „Vehiculul” acestor erezii din Evul Mediu nu putea fi altul decât ciobanii din Balcani. Mai este, desigur, cazul special al vlahilor din Sinai, strămutați acolo de Împăratul Iustinian, care extinde universul vlăhesc până în Asia de Sud-Vest.
„În viziunea mea, vlahii provin din traci, din geți și din daci”
– Vlahii reprezintă o temă extrem de disputată, mai cu seamă în zona Balcanilor. Dvs. ce părere aveți? Circulă tot felul de teorii, legate de originea lor…
– Vlahii sunt o temă uriașă pentru un etno-arheolog! E o polemică importantă legată de vlahi, asta și pentru că popoarele din jurul României, de altfel popoare extraordinare, sunt cam naționaliste. Unii au încercat să explice că vlahii veneau de altundeva, că au fost aduși de romani, ca să păzească trecătorile. Este o explicație naivă, lipsită de sens.
Vorbim de o temă foarte serioasă, și anume, politizarea arheologiei, a istoriei. Există această idee simplistă, în arheologie, cum că schimbarea vine întotdeauna din altă parte. Or, despre vlahi, știm sigur că nu au venit din altă parte, așa cum susțin autorii șovini. Viziunea mea e că vlahii sunt o populație tracă, pentru că aria lor de distribuție e aceeași cu cea a tracilor. Deci, provin din traci, din geți, din daci. Dacii, la fel, nu au venit din altă parte, așa cum nici nu au dispărut cu totul după războaiele cu romanii. Îi vedem imortalizați pe Arcul lui Constantin, într-un mod care îți dă garanția că nu poți greși când spui că nu au dispărut de tot. Un popor nu poate dispărea așa, pur și simplu, dintr-o zonă! Într-adevăr, dacii și, mai târziu, românii, au trebuit să se retragă în munți, de-a lungul istoriei, în timpul invaziilor, dar noi avem aici, în Europa, un continuum trac, desigur, cu influențe din exterior. Cei care spun că romanii i-au pus pe vlahi să păzească granițele folosesc doar partea de adevăr care le convine. Pentru că satele vlahilor erau localizate adesea, strategic, lângă trecători, cum e la Metsovo sau la Sireacu. Vlahii erau, de fapt, implicați în exploatarea zonelor montane – și, cum dacii făceau deja asta de multă vreme, avem, iarăși, un continuum…
– Concluzia documentărilor noastre, ale reporterilor”Formulei AS”, mergând pe urmele vlahilor a fost că multe state din jurul României, în special în Balcani, au încercat să-i facă pe vlahi să dispară din istorie…
– Într-adevăr, vlahii se găsesc, azi, într-o poziție nefericită. Sunt asemeni kurzilor, a căror cultură depășește mai multe granițe naționale moderne. N-au fost, nici din punct de vedere geografic, nici din punctul de vedere al forței industriale sau politice, în poziția să formeze o națiune. Dar dacă nu și-au creat o națiune, au contribuit din plin la națiunile în mijlocul cărora trăiesc. Vlahii au adus o contribuție uriașă statului grec. Vlahii nu erau deloc neglijabili, erau negustori bogați, precum cei din familia Averoff. Cuirasatul Averoff, cu o contribuție esențială la istoria Greciei, era, după cum sugerează și numele său, cumpărat cu banii familiei Averoff. Pot numi numeroase clădiri din Atena – muzee, academii, stadioane – în care se găsesc banii vlahilor. Filiki Eteria, mișcarea de rezistență din Odessa, a început cu vlahii. „Armatoles”, bărbații înarmați care cutreierau Grecia și care s-au opus otomanilor, proveneau și ei din comunități precum vlahii și albanezii. Câteva minorități din Grecia au contribuit foarte mult la dezvoltarea țării și ar trebui măcar să li se recunoască statutul de minorități.
– Cum vi-i imaginați pe vlahi, în anii de aur ai existenței lor?
– Vlahii erau un popor foarte descurcăreț, antreprenorial, cum s-ar spune azi. Cu siguranță, erau într-o poziție privilegiată în Imperiul Otoman, pentru că aveau pe mână comerțul cu catâri și controlau, mai mult sau mai puțin, transportul de mărfuri, de la Istanbul până la Odessa, Budapesta și Viena. În plus, vlahii produceau și furnizau carne de oaie în imperiu, iar asta era foarte important pentru turci. Se știe, de asemenea, că erau în relații privilegiate cu saraiul, cu mama sultanului. Erau binecunoscuți, iar felul lor de a fi se potrivea unei imagini pe care turcii o puteau înțelege, pentru că aveau și ei grupul lor, iurucii, care erau, la fel, nomazi prin Tracia și Anatolia, mai erau și sărăcăcianii, vlahii vorbitori de greacă.
În plus, vlahii erau buni luptători. Altfel, de ce ar fi trimis Împăratul Iustinian să protejeze proaspăt-înființata mânăstire „Sfânta Ecaterina” din Sinai oameni de pe un ținut numit Vlah?! Acolo era nevoie de oameni mobili, puternici, nu de țărani sedentari. Vlahii aveau structură de luptători, de aceea au și mers în Sinai. Totul se potrivește cu această ipoteză. Am cunoscut un vașnic urmaș al vechilor vlahi în Samarina, pe când făceam cercetări în Grecia. Un om mare! La el mă gândesc mereu, când încerc să mi-i imaginez pe vechii vlahi…
„Contribuția vlahilor este milenară”
– Care e moștenirea istorică pe care ne-o lasă vlahii?
– Ne lasă așezările lor, de exemplu. În Grecia, casele vlahilor sunt cele mai bine construite, case frumoase, din piatră, rod al exploatării la vârf a zonelor muntoase. Vorbim de e o contribuție milenară! Apoi, vedem în frescele minoice ceva ce ar putea fi ciobani. Nu spun că minoicii erau strămoșii vlahilor, dar spun că vlahii aduc o contribuție esențială la practica păstoritului și la evoluția sa. Mai e și dimensiunea economică a contribuției vlahilor. Prin excelenta lor adaptare la zona montană și prin mobilitatea lor extraordinară, vlahii au fost principalii organizatori ai contactelor comerciale în Balcani. Toate acestea sunt contribuții uriașe. Cu veacurile, vlahii au devenit extrem de bogați. Ali Pașa era invidios pe bogăția și puterea lor și așa au ajuns otomanii să distrugă de două ori orașul vlăhesc Moscopole (azi în Albania) de două ori, în secolul al XVIII-lea! Sunt și contribuțiile vlahilor în marile orașe europene, precum Budapesta, unde Podul Elisabeta de peste Dunăre este construit de familia Sina, sau Viena, unde, la fel, avem importante contribuții vlăhești. Ne-a rămas și exemplul felului curajos în care vlahii au rezistat peste vremuri și al felului în care și-au păstrat limba.
„Românii ar trebui să se prețuiască mai mult, să fie mai conștienți de importanța propriei istorii”
– Credeți că statul român ar trebui să facă mai mult pentru cercetarea vlahilor? Ne încurajați pe noi, cei de la „Formula AS”, să continuăm drumurile noastre, de 20 de ani, pe urmele vlahilor?
– Cercetarea e întotdeauna importantă, dacă se pun întrebările corecte! Sunt, desigur, tot felul de paralele extraordinare care se pot face în societatea europeană. Am văzut chiar recent, în Sardinia, niște procesiuni care mi-au amintit de Capra noastră din Moldova.
Statul român n-ar trebui să rămână ignorant în privința legăturilor sale cu vlahii, cu populațiile care vorbesc latina provincială târzie, căci ele reprezintă legătura cu popoarele tracice, iar, prin ele, cu propria-i preistorie. În general, românii ar trebui să se prețuiască mai mult, să fie mai conștienți de importanța propriei istorii. Mi-e teamă că de multe ori există o lipsă de conștientizare. Nu încurajez șovinismul, dar cred că România are multe lucruri de care să se mândrească și pe care ar trebui să le susțină, asta în timp ce luptă cu alte probleme care cer atenția, precum defrișările de păduri sau exploatarea resurselor sale – cazul aurului din Apuseni. România ar trebui să fie mai mândră de moștenirea sa. Însăși societatea sa rurală este e ceva demn de laudă, e uluitoare prin valorile ei. Românii au de ce să se prețuiască pe ei înșiși.
Da, stim ca pretuim cu mult mai mult decit credem noi ca sintem…Ca popor. De departe, de foarte departe se vede asta.
Chiar n-aveam nevoie sa vina Ion din ceturile Londrei si sa ne invete…Ia mergeti si voi si sapati pe-acolo, prin Anglia lor cetoasa, si sa spuneti dupa aceea daca ati avut acelasi succes. Ca nea Ion in Romania.