Povești despre oameni mari: JOHN NANDRIȘ – Arheologul vlahilor

• Prin cercetările sale arheologice, profesorul John Nandriș este confirmarea „de vis” a călătoriilor revistei „Formula AS”, pe ur­me­le vechilor daci și vlahi. Ce părea să fie o năzărire e do­vedit știin­ți­fic. Păstorii din Carpați și-au mânat oile și civilizația lor pastorală, până în adâncul Europei oc­cidentale. Istoria iese de sub obroc •

Coliba dacică a ciobanilor

În expedițiile sale, profesorul John Nandriș a trecut prin mai toate locurile prin care am fost și noi, reporterii revistei „Formula AS”, din Balcani până pe țărmul Dalmației (Croația de azi) și în Grecia. A mers și mai departe, spre est, în Caucaz și în Egipt, la da­co-vlahii trimiși acolo de Împăratul Iustinian, să ape­re Mânăstirea Sinai! Tânărul cercetător John Nan­driș a ajuns însă și prin România, chiar pe vremea co­munismului, în anii ’70 și ’80. Dacă pă­rinții săi n-au reușit să mai vadă niciodată Carpații, John a avut oca­zia să facă arheologie chiar în zona sacră de la Grădiștea de Mun­te, ală­turi de renumiții isto­rici clujeni, Cons­tantin și Hadrian Dai­coviciu. Nan­driș stăpânea o teh­nică revolu­ționară de anali­zare a so­lului, care a ajutat decisiv la săpătu­rile din Mun­ții Orăștiei.

În 1980, revista britanică de mare circulație „Illustrated London News” găzduia un amplu arti­col despre una dintre descoperirile lui John Nan­driș. Pasionat de arheo­lo­gia montană, pe care o prac­ticase în pregătirea lucrării sale de doctorat prin mai toate țările Europei, John Nandriș a fost curios să afle cât mai multe despre vechile stâne din mun­ții României. Marea lui revelație avea să fie când, studiind mai atent forma stânelor dacice din Carpați – cu coliba în forma literei D și vatra pe latura dreaptă – a realizat că ea se suprapune perfect pe forma sanc­tua­rului de la Grădiștea de Mun­te! O analo­gie de o importanță ex­traor­dinară, des­pre care nu se vor­bește la noi nici pâ­nă în ziua de azi, a apărut, sub sem­nă­tura profe­so­rului John Nandriș, acum jumătate de secol, într-o revistă din Londra! „Nu îmi place să îmi atri­bui merite nejusti­fi­cate, dar suprapunerea stâ­nei da­cice peste sanctuarul de la Sar­mi­zegetusa îmi aparține. Dacă mo­delul stânei a ins­pirat sanctuarul, sau in­vers, sanctua­rul a inspirat arhitec­tura stânei, e un mis­ter…”.

Comoara de la etaj

Ajuns la 85 de ani, John Nandriș și-ar dori să pună într-o carte suma experiențelor sale de-o viață. Întrebă­rile cu care am plecat de acasă, în Anglia, îl ajută să reconstituie anumite momente din trecut. „Am avut întot­deauna un stil liber de a preda. Tot ce predam era în mintea mea, iar su­portul de curs nu erau atât notițele, cât fotografiile pe care le realizam pe teren. Mi-am dorit mult să vii aici și din acest motiv: ca să vezi cu ochii tăi «suportul meu de curs»”, îmi spune Profesorul. Mă conduce în biroul de la etajul casei. De când cu vârsta, urcă tot mai rar la etaj. O face acum, ca să îmi arate metodologia după care a lucrat. Deschide un sertar uriaș, plin de planșe cu diapozitive fine de sticlă, categorisite ca-n biblioteca de la London University: am în față uriașa arhivă de fotografii a profesorului Nandriș. Găsesc acolo imortalizată în imagini fiecare din temele care m-ar putea inte­resa, detalii despre locu­rile în care cercetătorul londonez și-a făcut docu­men­tarea de teren. Din anii ’60 până la finele ani­lor ’90, am în fișierul uriaș de la etaj munca de o viață a pro­fesorului Nandriș!

Vlahii, peste tot!

Rămân în biroul de la etaj și răsfoiesc, filă cu filă, „cursu­rile” profeso­ru­lui John Nan­driș. Am în față o adevărată enciclo­pe­die a universului vlă­hesc: Istria, Dalmația, Grecia, Si­nai, Muntele Athos, Da­ghes­tan, Albania și Ro­mânia sunt doar câteva din locu­rile în care, în diverse pe­rioade, pro­fesorul Nan­driș și-a luat infor­mații fundamentale despre lu­mea muntelui, cu obi­ceiurile și ritualurile sale, unele aflate azi pe cale de dispariție, dacă nu dis­părute de tot, dar care atunci, în anii ’60-’80, erau cât se poate de actuale. Văd locuri în care am fost în gru­pul de reporteri de la „Formula AS”. Ve­lebit sau Mos­copole, care, în tinerețea Pro­fesorului, erau cu totul altfel. „Pe vremea cer­cetărilor mele, am mai găsit cio­bani în Ve­lebit ca­­re, deși vorbeau croa­­­ta, își nu­mă­rau oile în română: doi – patru – șase – opt”, po­­ves­tește. Între timp, naționalismul agre­siv practi­cat în Bal­cani du­pă 1990 a șters multe din urmele cultu­rale pe care John Nandriș le-a documentat în foto­grafiile sale. Mă uit la imaginile de la Mosco­pole. Am fost acum un an și ceva acolo, iar locul sacru al vlahilor aduce azi mai degrabă a stațiune turistică. La mijlocul anilor ’90, Profesorul a mai găsit acolo femei care tor­ceau lâna în fața casei. A documentat totul cu ochiul său de artist și a pus totul în context pentru stu­denții săi, alături de ima­gini despre pre­lucrarea lânii de oaie din Româ­nia, din Grecia sau din Da­ghestan. Dar mește­șu­gurile legate de via­ța pastorală sunt doar un capitol. În fișele Pro­fe­so­rului există comparații între struc­tura sălașelor sau a stânelor, re­lația ciobanilor cu animalele din strun­gă și cu sălbăticiunile care le dau târcoale, tehnici de leac pentru oameni și animale. Nu e temă pe care un „comparatist” de calibrul pro­fe­sorului Nan­­driș să nu o fi trecut prin mai multe zone geo­grafice. In­fluența lumii vlăhești se simte la tot pasul. Mă uit cu drag la „personajele” lui John Nan­driș și-mi do­resc să mă teleportez în acele vre­muri, ca să docu­mentez niște reportaje pentru „Formula AS”.

Cu bâta ciobănească prin Oxford

Cobor din biroul de sus, cu un car­nețel plin de notițe, pentru un interviu pe teme legate de istoria vlăhească, pe care i-l propun Profesorului pentru a doua zi, și cu câteva sute de reproduceri după diapozitivele FujiFilm. E deja târziu, înnoptez la Oxford. A doua zi, după un mic dejun englezesc, pro­fe­so­rul Nandriș mă invită să facem o plim­bare prin târgul de duminică. Își pune pe cap căciula vlăhească, caută în hol o bâtă ciobă­nească din valoroasa sa co­lecție și pornim la drum.

„Morning, John! How are you?!”. John Nandriș e un personaj binecu­noscut la Ox­ford. Toată lumea îl oprește pe stradă și îl în­treabă de sănătate, iar Profesorul le răspunde tuturor că a fost puțin ocupat zilele acestea, cu o „vizită de presă din România”. Dăm o tură prin librării și anticariate, apoi bem un cappu­ccino, la un pub. John Nandriș are dreptate: nu exis­tă loc mai bun pentru un academic decât Ox­fordul!

– Ce și-ar mai putea dori un om cu viața și cu cariera dumneavoastră?, îl întreb, seara, la un pa­har de Guinness, pe profesorului John Nandriș.

– Și-ar dori să mai scrie o carte. Cu siguranță, zi­lele acestea de discuții, precum și înregistrările noastre, mă vor ajuta, răspunde Profesorul.

Dar John Nandriș își mai dorește cu ardoare ce­va: să salveze arhiva sa de 10.000 de imagini, mun­­ca sa de-o viață pe tărâmul etno-arheologiei. „Aș vrea să trimit toate instantaneele FujiFilm în Româ­nia, unei instituții – muzeu, universitate sau institut de cercetare – care ar fi dispusă să le scaneze și să le transforme în imagini digitale, ca să poată fi accesibile lumii științifice din întreaga lume”. Ac­cept, onorat și emoționat, să mă ocup de asta, con­vins că Providența, pe care o invocă John Nan­driș, mă va ajuta. Am văzut cadru cu cadru „suportul de curs” al Profesorului, comoara pe care vrea să o lase moștenire românilor lui dragi…

„Păstoritul românesc a influențat Europa”

Muntele, o moștenire de familie                             

– În albumele dvs. de familie și în cele 10.000 de diapozitive, cu ajutorul cărora v-ați susținut cursurile la Universitatea din Londra, vă aflați me­reu în vârf de munte. V-ați practicat și pro­fesia de arheolog tot pe înălțimi. Cum se explică această pasiune a dvs.?

– Părinții mei, doi oameni foarte pasionați de cercetare, s-au cunoscut pe vârf de munte: asta ar trebui să mă scutească de alt răspuns (zâmbește). Mama, o tânără nord-irlandeză, a petrecut aproape un deceniu în Munții Carpați, cercetând satele și stânele din România. Adoptase România și iubea cultura tradițională românească, la fel ca și tata, care, român fiind, a ajuns cu cercetările lui lingvistice până în Munții Gorali și Tatra, pe urmele ciobanilor vlahi. Părinților mei, cărora știu bine cât de greu le-a fost să lase în urmă viața din Bu­covina și să o ia de la zero în Marea Britanie, le datorez nu doar școala foarte bună pe care am făcut-o în Anglia, ci și direcția pe care au luat-o mai apoi cercetările mele. Inconștient, cumva, pasiu­nea mea legată de munte, de stâne, de etnologie, mi s-a trans­mis de la ai mei. În copilărie, mergeam ade­sea pe munte cu mama, am fost peste tot în Oc­cident, în Alpi, în Pi­rinei. Cred că pentru mama, aceste ieșiri erau și un fel de a-și as­tâmpăra dorul după Munții Car­pa­ți, pe care nu a mai reușit să-i vadă niciodată după Război…

„În Munții Dalmației, practicile sunt ale ciobanilor vlahi”

– Muntele și păstoritul sunt intim legate de istoria poporului român. „Casa” origi­nară a da­cilor și a vlahilor. Cum se vede le­gă­tura aceasta istorică dintre ro­mân și mun­te, cu ochiul specia­listului?

– Muntele are o importanță extraordinară în istoria României. Să se retragă sau să tră­iască în munte a fost mereu o soluție la în­demână, de-a lungul secolelor, pentru români. Știm că dacii aveau stâne, faimoasele stâne cu coliba în forma literei D, pe care le-am găsit repli­cate în sanctuarul de la Sarmize­getusa, deci tra­diția traiului în mun­te vine din cele mai vechi timpuri. Când vine vorba de ciobănie, atunci trebuie spus că forma românească tra­dițio­nală de păstorit a influențat o bună parte a Europei. Viața în mun­te are regulile ei, la care trebuie să te adaptezi. Sunt tehnici specific ciobă­nești, pe care le regăsim în Europa. În anii ’70, am avut șansa să docu­mentez o zonă specială, Mun­ții Velebit, în partea carstică a Dalma­ției (Croația de azi). Dalmația este un caz special: acolo, practicile pastorale sunt cele ale vlahilor, marii exponenți ai stâ­nelor. Extrem de interesant, păs­torii pe care i-am întâlnit și cu care am stat de vorbă își numărau oile în ro­mânește: „două, patru, șase, opt, ze­ce”. Ei vorbeau limba croată, dar oile și le numărau folosind cuvinte românești!

Tot acolo, în Istria, la Mediterana, este Ța­ra Morlacilor, ciobanii vlahi. E o discuție legată de numele de „morlac”: unii spun că mor­lacii sunt „vlahii negri”, alții că sunt „vla­hii de mare”. Personal, merg mai de­grabă pe ultima variantă, „vlahii de la mare”. Din păcate, morlacii au cam dispărut acum. Dar eu am văzut acolo acele „stecci” extraor­dinare, morminte săpate în stân­că. Erau aco­lo astfel de cimitire, absolut remar­cabile, a căror existență trebuie pusă în legătură cu păstorii no­mazi, care erau, desigur, vlahi. În zona respectivă e o întreagă toponimică – locuri cu nume ca Stari Vlah, de exemplu – care nu poate fi nici ea igno­rată.

„Transhumanța se întindea din Carpați, până în sudul Franței”

– Spuneți că forma de păstorit a vlahilor a influențat o bună parte a Europei. Dacă am trasa o hartă, cât de departe ar fi putut ajunge ciobanii vlahi, care ar fi limitele acesteia?

– Dacă ținem neapărat să maximizăm har­ta aceasta imaginară, ajungem foarte de­parte! Am­ploa­rea practicii transhumanței bazată pe obice­iurile vlahilor merge, de la est la vest, din Caucaz până în sudul Franței. La sud avem, desigur, Macedonia, în sensul istoric propriu: e clar că vlahii din Tesalia și Metsovo (Grecia) și cei de la nord de Dunăre s-au înrudit. În nord, în Polonia, avem go­ralii: costumele și practica lor pastorală sunt în mod clar legate de universul vlah. Am fost prin Zakopane și, chiar dacă nu am lucrat specific pe go­rali, am avut ocazia să le cunosc obiceiurile.

Ciobanii vlahi au lăsat urme impor­tante prin lume: au ajuns până în Da­ghestan, unde mergeau cam o dată la trei ani, în căutare de pă­șuni. Așa cum s-au dus pe coasta Dalmată sau în Alba­nia de azi, așa s-au dus și în Cau­caz. Păstorii vlahi au căutat mereu pășuni proaspete și așa vor fi ajuns și în sudul Franței de azi. Cred că și erezia bogumilică a ajuns din Macedonia până în Sudul Franței – la Albi sau Carcassonne – unde a devenit extrem de influentă, dusă de păstorii vlahi. „Vehiculul” acestor erezii din Evul Mediu nu putea fi altul decât ciobanii din Bal­cani. Mai este, desigur, cazul special al vlahilor din Sinai, strămutați acolo de Împăratul Iustinian, care ex­tinde uni­ver­sul vlăhesc până în Asia de Sud-Vest.

„În viziunea mea, vlahii provin din traci, din geți și din daci”

– Vlahii reprezintă o temă extrem de disputată, mai cu seamă în zona Bal­­canilor. Dvs. ce părere aveți? Cir­culă tot felul de teorii, legate de origi­nea lor…

– Vlahii sunt o temă uriașă pentru un etno-arheolog! E o polemică impor­tantă legată de vlahi, asta și pentru că popoa­rele din jurul României, de altfel popoa­re extraordinare, sunt cam națio­naliste. Unii au încercat să explice că vlahii ve­neau de altun­deva, că au fost aduși de romani, ca să păzească trecătorile. Este o explicație naivă, lipsită de sens.

Vorbim de o temă foarte serioasă, și anume, poli­ti­zarea arheologiei, a istoriei. Există această idee simplistă, în arheo­logie, cum că schimbarea vine întotdeauna din altă parte. Or, despre vlahi, știm sigur că nu au venit din altă parte, așa cum sus­­țin autorii șovini. Viziunea mea e că vla­hii sunt o populație tra­că, pentru că aria lor de distribuție e aceeași cu cea a tracilor. Deci, pro­vin din traci, din geți, din daci. Dacii, la fel, nu au venit din altă parte, așa cum nici nu au dispărut cu totul după războaiele cu ro­manii. Îi vedem imor­talizați pe Arcul lui Constantin, într-un mod care îți dă garanția că nu poți greși când spui că nu au dispărut de tot. Un popor nu poate dispărea așa, pur și simplu, dintr-o zonă! Într-adevăr, dacii și, mai târziu, românii, au trebuit să se retragă în munți, de-a lun­gul is­toriei, în timpul inva­ziilor, dar noi avem aici, în Europa, un continuum trac, desigur, cu influențe din exterior. Cei care spun că romanii i-au pus pe vlahi să păzească granițele folosesc doar partea de adevăr care le convine. Pentru că satele vlahilor erau localizate adesea, strategic, lângă trecători, cum e la Metso­vo sau la Sireacu. Vlahii erau, de fapt, implicați în exploatarea zonelor montane – și, cum dacii fă­ceau deja asta de multă vreme, avem, iarăși, un continuum…

– Concluzia documentărilor noastre, ale reporterilor”Formulei AS”, mergând pe urmele vlahilor a fost că multe state din jurul României, în special în Balcani, au încercat să-i facă pe vlahi să dispară din istorie…

– Într-adevăr, vlahii se găsesc, azi, într-o po­ziție nefericită. Sunt asemeni kurzilor, a căror cul­tură depășește mai multe granițe naționale mo­derne. N-au fost, nici din punct de vedere geo­grafic, nici din punctul de vedere al forței indus­triale sau politice, în poziția să formeze o națiune. Dar dacă nu și-au creat o națiune, au contribuit din plin la națiunile în mijlocul cărora trăiesc. Vlahii au adus o contribuție uriașă statului grec. Vlahii nu erau deloc neglijabili, erau negustori bogați, pre­cum cei din familia Averoff. Cuirasatul Ave­roff, cu o contribuție esențială la istoria Gre­ciei, era, după cum su­ge­rează și numele său, cumpărat cu banii familiei Averoff. Pot nu­mi numeroase clădiri din Atena – muzee, academii, stadioane – în care se găsesc banii vlahilor. Fi­liki Eteria, mișcarea de rezistență din Odessa, a început cu vlahii. „Armatoles”, bărbații înarmați care cutre­ierau Grecia și care s-au opus otomanilor, prove­neau și ei din comunități precum vlahii și al­banezii. Câteva minorități din Grecia au contribuit foarte mult la dezvoltarea țării și ar tre­bui măcar să li se recunoască sta­tutul de minorități.

– Cum vi-i imaginați pe vlahi, în anii de aur ai existenței lor?

– Vlahii erau un popor foarte descur­căreț, antre­preno­rial, cum s-ar spune azi. Cu siguranță, erau într-o poziție privilegiată în Im­periul Otoman, pen­tru că aveau pe mâ­nă comerțul cu catâri și con­trolau, mai mult sau mai puțin, transportul de mărfuri, de la Is­tanbul până la Ode­ssa, Budapesta și Vie­na. În plus, vla­­hii produceau și fur­nizau carne de oaie în imperiu, iar asta era foarte im­portant pentru turci. Se știe, de aseme­nea, că erau în re­lații privi­le­giate cu saraiul, cu mama sultanului. Erau bi­ne­­cunoscuți, iar fe­lul lor de a fi se po­trivea unei imagini pe care turcii o pu­teau înțelege, pentru că aveau și ei grupul lor, iurucii, care erau, la fel, no­mazi prin Tracia și Anatolia, mai erau și sără­că­cia­nii, vlahii vor­bitori de greacă.

În plus, vlahii erau buni luptători. Altfel, de ce ar fi trimis Împăratul Ius­tinian să prote­jeze proaspăt-înființata mânăstire „Sfânta Ecate­rina” din Sinai oameni de pe un ținut numit Vlah?! Acolo era nevoie de oameni mo­bili, puternici, nu de țărani sedentari. Vlahii aveau struc­tură de luptători, de aceea au și mers în Sinai. Totul se potrivește cu aceas­tă ipoteză. Am cunoscut un vașnic urmaș al ve­chilor vlahi în Sa­ma­ri­na, pe când făceam cer­cetări în Grecia. Un om mare! La el mă gândesc mereu, când încerc să mi-i imaginez pe vechii vlahi…

„Contribuția vlahilor este milenară”

– Care e moștenirea istorică pe care ne-o la­să vlahii?

– Ne lasă așezările lor, de exemplu. În Gre­cia, casele vlahilor sunt cele mai bine construite, case frumoase, din piatră, rod al exploatării la vârf a zonelor muntoase. Vorbim de e o contribuție milenară! Apoi, vedem în frescele minoice ceva ce ar putea fi ciobani. Nu spun că minoicii erau strămoșii vlahilor, dar spun că vlahii aduc o contribuție esențială la practica păsto­ritului și la evoluția sa. Mai e și dimen­siunea economică a contribuției vlahilor. Prin excelenta lor adaptare la zona mon­tană și prin mobilitatea lor extraordinară, vlahii au fost principalii organi­zatori ai contactelor comerciale în Balcani. Toate acestea sunt contribuții uriașe. Cu veacurile, vlahii au devenit extrem de bogați. Ali Pașa era invidios pe bogăția și puterea lor și așa au ajuns otomanii să distrugă de două ori orașul vlăhesc Moscopole (azi în Albania) de două ori, în secolul al XVIII-lea! Sunt și contribuțiile vlahilor în marile orașe euro­pene, precum Budapesta, unde Podul Elisa­beta de peste Dunăre este construit de familia Si­na, sau Viena, unde, la fel, avem importante con­tri­buții vlăhești. Ne-a rămas și exemplul fe­lului curajos în care vlahii au rezistat peste vremuri și al felului în care și-au păstrat limba.

„Românii ar trebui să se prețuiască mai mult, să fie mai conștienți de importanța propriei istorii”

– Credeți că statul român ar trebui să facă mai mult pentru cercetarea vlahilor? Ne încu­ra­jați pe noi, cei de la „Formula AS”, să conti­nu­ăm drumurile noastre, de 20 de ani, pe urmele vla­hilor?

– Cercetarea e întotdeauna importantă, dacă se pun întrebările corecte! Sunt, desigur, tot felul de paralele extraordinare care se pot face în socie­tatea europeană. Am văzut chiar recent, în Sardi­nia, niște procesiuni care mi-au amintit de Capra noastră din Moldova.

Statul român n-ar trebui să rămână ignorant în privința legăturilor sale cu vlahii, cu populațiile care vorbesc latina provincială târzie, căci ele reprezintă legătura cu popoarele tracice, iar, prin ele, cu propria-i preistorie. În general, românii ar trebui să se prețuiască mai mult, să fie mai con­știenți de importanța propriei istorii. Mi-e tea­mă că de multe ori există o lipsă de conștientizare. Nu încurajez șovinismul, dar cred că România are multe lucruri de care să se mândrească și pe care ar trebui să le susțină, asta în timp ce luptă cu alte probleme care cer atenția, precum defrișările de pă­duri sau exploatarea resurselor sale – cazul au­rului din Apuseni. România ar trebui să fie mai mândră de moștenirea sa. Însăși societatea sa ru­rală este e ceva demn de laudă, e uluitoare prin valorile ei. Românii au de ce să se prețuiască pe ei înșiși.