PASĂREA SUFLET

• În satele de munte din Petroșani există credința că sufletul morților se întoarce, sub formă de pasăre, în locul unde a trăit •

Când se trag zorile…

Familia Rusesc din Vulcan, bunici, părinți, copii și nepoți, stau nemișcați, la ora cinci dimineaţa, în curtea casei. Stau cu ochii ațintiți și așteaptă. E ră­coare afară, pomii foșnesc, din iarba livezii ies aburi și cerul e plin de stele. Oamenii pri­vesc îm­prejur și aș­teaptă. Un bărbat din familia lor toc­mai a murit. Ioan. A fost un om şi un tată bun. Iar când moare un om care a fost iubit, e im­posibil ca sufletul lui să nu se mai întoarcă la casa în care a trăit. Aşa cred cu toată con­vingerea mo­mârla­nii, locuitorii așe­zărilor înși­rate sub Munții Pa­râng, pe dealu­rile Petroşa­niului. Că sufletul se întoarce la cei dintre care a plecat, cel mai ade­sea sub for­ma unei păsări. O pasăre pe care o aşteaptă toţi cei din neam, să apară dimineaţa, „la făcutul zori­lor”, şi să cânte.

„Şi, dintr-o dată, ce credeţi?!”, zice Dorina-Pe­tro­­nela Rusesc, soţia răposatului Ioan, îmbrăcată com­­plet în negru şi cu ochii mereu înroşiţi de plâns, de parcă în­mormântarea bărba­tului ei ar fi fost chiar ieri, și nu acum zece luni. „În ziua când l-am înmor­mân­tat, stă­team cu toţi aci, dimineaţă. Chiar când se trag zorile, că atunci poţi vedea şi asculta. Şi toţi atenţi, ca să ve­dem ceva, să auzim ceva – un vuiet, un umblet, o pa­săre… Ne era şi groază că o să vină sufletul și noi n-o să reușim să-l vedem. Să vină, să ne mai dea un semn. Şi, dintr-o dată, chiar când ce­rul s-o colorat aşa, puţin, numa’ ce apare un porum­bel alb-alb, care se lasă pe mesteacănul ăla cu două crăci subţiri, de lângă mor­mânt. Acolo stătea. Nu s-o mişcat de acolo patruzeci de zile, cât am stat noi lângă mor­mânt şi am plâns şi-am vorbit cu bietul nostru Ionică…”.

Discuţia noastră are loc într-un foişor cafeniu, din lemn, aflat pe o colină abruptă, unde se află cimitirul „personal” al familiei Rusesc, aşa cum îşi îngroapă mo­­mârlanii mor­ții, pe dealuri, în spatele caselor. Foi­șorul a fost ridicat chiar lângă mormântul lui Ioan Ru­sesc, cu cos­turi mari, căci au tras apă cu­rentă şi lumi­nă electrică, deși locul e singu­ratic și se află la marginea lo­cali­tății. Toate astea, pentru un singur motiv: ca să vină cu toţii, mereu, să stea alături de băr­batul dus în lumea de dincolo, să „vor­bească” cu dân­sul. În­trea­ga fami­lie, toți îm­preună, vor­­bind, din când în când, cu o cruce, ca şi când ar fi un om viu. Un ritual care se pe­tre­ce mereu, la sfârșit de săptă­mâ­nă. Lângă mormânt, pe un su­port înalt de lemn, sunt puse cam cinci­spre­zece co­roane mor­tua­re mari, pe două rânduri. E tulbu­rător să le vezi acolo, pe deal, atât de multe şi de colorate, ca un perete de flori bătut de vânt…

Căci sunt, într-adevăr, nişte vânturi cum­plite aici, mai ales iar­­na, când se nă­pustesc asupra foi­șorului tocmai de sus, din munți. „Îi un loc deschis și ex­pus, zici uneori că te ia și pe tine vântul pe sus, da’ noi stăm aici, înăuntru, împre­ună, lângă mor­mânt. Noi credem! Cre­dem că sufletu’ unui om cumsecade n-are cum să moară, aşa, să se stingă de tot. N-are cum. Știu că pare ciudat să mergi așa la o cruce, cu flori, și să stai acolo cu zilele, dar eu simt sigur că în preajma crucii e și sufletul lui Io­nică și că se bucu­ră bietul că nu-l uit”, zice Do­rina, în timp ce plânge cu ochii secați. „Nu mai am lacrimi de-atâta plâns”.

Miracolul porumbelului alb

Cu pasărea s-a întâmplat aşa (întâmplarea poate fi confirmată de o mulţime de oameni din zonă, din­tre care doar eu am vorbit cu patru): a apărut a doua zi după în­mormântare, dimineaţă pe la patru-cinci, „când se trag zorile”. S-a aşe­zat pe-un mesteacăn, pe care mi-l arată Dorina, şi n-a mai plecat de acolo. Stătea în ace­laşi loc, ne­miş­cată, privind oamenii adunați lângă mor­mânt. Pleca în acelaşi moment când plecau şi ei, cobo­rând dealul. „Şi se ducea me­reu, în aceeași direcție”, zice femeia, ară­tând cu mâna spre munții Vâlcan. Şi se întorcea de fie­care dată exact atunci când ei reve­neau la mor­mânt. Aceste evenimente, care au durat 40 de zile, sunt certe. Toţi au văzut pa­sărea aceea, au urmărit-o atent, au fotografiat-o. Dacă familia rămânea și noaptea lângă mormânt, porumbelul alb stătea şi el acolo, îl ve­deau printre crengi cu lan­terna. De mai multe ori, bă­iatul Dorinei, Ioan, s-a urcat în mesteacăn, să-i agaţe pă­sării de-o creangă, c-o sâr­muliţă, un vas cu nişte gră­unţe. A ajuns chiar până la câţiva centimetri de porum­bel, dar acesta nu s-a spe­riat, nu s-a mişcat de la locul lui, dar nici n-a mâncat nimic. Un vecin, rudă, Cantemir Cocotă, care făcea fânul de partea cealaltă a gardu­lui, mărtu­riseşte faptul că a văzut cu ochii lui porumbelul, în repetate rânduri, venind şi plecând, exact odată cu cei din familia răposatului. E greu de explicat, dar, „şi mai ciudat”, zice Dorina, „când ve­nea, simțeam ceva ocrotitor, aşa, nu ştiu cum să zic… parcă ne ocrotea pe toţi, din copacul ăsta. Ne îngrijea pe toţi. Poate fiindcă şi-n viaţă o fost un om bun. Avea 53 de ani. Într-o seară s-o simţit puţin rău, s-o culcat pe pat şi a doua zi o fost mort, fără nici un chin. Pe oamenii buni îi ia Dum­nezeu, că are nevoie de ei. Iar bărbatu’ meu ştia deja că morţii se fac păsări. Şi tatăl lui o fost pasăre. Ne povestea că, atunci când o murit tatăl lui, o intrat o pasăre în casă, tot pe la patru dimineaţă, când se trag zorile. Şi-o dat ocol la odaie şi zbura aşa, ciu­dat de încet, şi i-o atins pe toţi din fa­milie cu aripa. Pe părinţi, pe bunici, pe soră-sa cea mică, care dormea în pat… Pe urmă o ieşit pe fereas­tră şi nu s-o mai întors niciodată”.

E adevărat că Dorina l-a iubit foarte mult pe Ioan. Zice că au fost nedespărţiţi peste 30 de ani, şi la mun­că, şi când ieşeau în oraş, tot timpul. „Chiar şi dacă trebuia să meargă careva dintre noi până la magazin, să ia ceva, nişte zahăr, mergeam împreună. Aşa era el. Cred că nici o oră n-am fost despărţiţi. Şi râdea mereu de mine. Dacă ieşea până pe stradă, să meargă undeva, la vreun vecin, mă suna la telefon şi-mi zicea: «Mi-e dor de tine, Micule» Aşa, în glumă. Fiul meu nu prea seamănă cu el, nici nu crede în păsări”.

Porumbelul cel alb a fost văzut patruzeci de zi­le la rând, după care a dispărut pentru tot­deauna.

Alte păsări, alte încăperi

Un stol de cam treizeci de rândunele a coborât brusc, din cer, şi a dat ocol de mai multe ori casei bă­trâneşti din lemn a Marinei Preda, din satul Popi, o fe­meie ce abia fusese înmormântată în acea zi. Rându­nelele au cântat minunat. Așa le-au auzit, „ca pe un cântec”, toţi cei din casă, care stăteau la pomană. Iar câinele, legat în lanţ, nu a lătrat deloc.

***

Maria Blaj, poreclită de copii „Tâna”, o „bunică bă­trână” din Livezeni, un sat de la marginea Petroşa­niului, a murit la vârsta de 90 de ani, „dar aşa, vioaie, fără pastile, lucrând pe picioare şi foarte isteaţă”, zic vecinii. La 40 de zile, când stăteau toţi şi așteptau sufletul, din podul casei a început un vuiet ca o învăl­măşeală de aripi de păsări. Iar oamenii nu s-au înfri­coşat, ba chiar s-au bucurat, zicând că sigur sufletul Tânei s-a dus atunci către Rai.

***

Ciurea Maria, tot din Livezeni, s-a trezit într-o noapte de vară şi a deschis uşa de la bucătărie, cam la patruzeci de zile după ce murise tatăl ei, Ioan, şi pe urmă s-a culcat la loc. Pe uşă a intrat o pasăre care s-a aşezat la ea pe pernă, şi atunci s-a trezit. S-a uitat la ea cum stătea pe pernă, chiar lângă capul ei, şi, cul­mea, nu s-a simţit deloc speriată şi nici nu s-a ridicat. La fel ca şi Dorina, Maria se îmbracă numai în negru şi, peste tot unde merge, e mereu sobră şi cu privirea în pământ, de parcă abia s-ar fi întors de la o înmor­mântare.

Prin Petroşani şi satele din jur, vezi pe străzi foarte multe asemenea femei în negru, care ţin doliu chiar şi ani întregi. Aşa îşi cinstesc morţii oamenii de aici.

„Uite-o, Mică!… Uite-o…”

„Vai, vai, Mico, oare-o exista lumea de din­colo?”, o întreba gine­rele Neluţu Stoica pe mama mult îndu­rerată a soţiei sale, Maria, în timp ce pri­veau amândoi o pasăre ce strălucea precum un glob de lumină, într-un cireş în floare. Sun­tem la Jieţ, sat de ciobani mo­mâr­lă­nesc, despre care se zice c-ar fi unul dintre pu­ţinele din ţară cu obârşii curat dacice. Aici, din cei aproape o mie de locuitori, toţi cei trecuţi de 30-40 de ani „ştiu să ascul­te” după în­mor­mân­tare (şi apoi la pa­truzeci de zile) sufle­tul morţilor. Toţi cred că el se în­toarce. Că tre­bu­ie să se audă, să se vadă ceva ne­lu­mesc, ceva ce nu este obiş­nuit în natură, da­că ştii să as­culţi. Şi stau ne­clintiţi, de pe la nouă-zece seara şi până la cinci dimi­neaţa, cu toa­te sim­ţu­ri­le în­cordate spre lu­mea de din­co­lo.   

Maria e o fe­meie de 68 de ani, cu-n zâmbet frumos, pur­tând două baticuri, unul peste altul, căci e foarte frig acum în Jieţ. Toc­mai ce-a fost în cimitirul de pe-un deal din spatele casei, la mormântul fiicei sale, moarte de peste zece ani. Merge acolo a­proa­pe în fiecare zi. Şi alţii din familia ei au văzut pa­sărea sufletului – îmi zice – nu doar ea. La moartea mamei sale, o pasăre a cântat mult, chiar în miezul nop­ţii. La cea a unei mă­tuşi, Aniţa Grunză, a cântat cucul în plină toam­nă, „într-un anotimp când nu tre­buia să cânte cucu’. Cucu’ cântă doar primăvara, la două săptă­mâni de la Bunavestire, până cel mai târziu în iunie. No, şi-atunci cum?!…”

Dar când a murit fata ei, pe care o chema tot Maria, mama a avut mare teamă că sufletul n-o să se întoarcă, că nu vor mai auzi nimic. Lumea se schim­base. Gine­rele nu prea credea în vechile tradiţii ale bătrânilor, deşi o iubise enorm pe Maria, moartă la doar 32 de ani. Aveau împreună două fete mici, şi trei zile nu se putuse opri din plâns, bărbat puternic, în toată firea. „Aş vrea s-o mai văd numa’ o dată, Mico, că era aşa de fru­moa­să la faţă. Numa’ o dată s-o mai văd pe Anuţa mea!…”, zicea mereu.

La înmormântare n-a fost nimic, nici un semn. Deşi au stat toţi să asculte. Nici după aceea, în nici una din zile. Până în noaptea celei de-a patruzecea, când Maria Ciurea a hotărât că trebuie să aștepte ia­răşi, pentru ultima dată. Ginerele n-a vrut, a zis că el nu mai are putere. Dar bătrâna a insistat şi l-a ţinut lângă ea, de la zece seara şi până dimineaţă. Era vară şi au stat amândoi pe prispa casei, tot cu ochii la pă­duri şi la stele. Ginerele stătea trist lângă dânsa şi nu spu­nea ni­mica. „Crede-mă, domnule, că se făcea aproa­pe să «fete de ziuă», şi parcă şi eu îmi pierdu­sem nădejdea c-o s-o mai văd pe fata mea. Şi-mi tot ziceam: «Măi, l-am ţinut toată noaptea pe băiatu’ ăsta aicea şi să vezi că n-o să auzim nimica…» Şi chiar când aproape da să iasă zorile, da’ totuşi era încă noapte, când era o linişte mare-mare, deodată o apărut o păsare (pasăre)! O păsare o apărut, cân­tând. Şi atuncea, băiatu’ deodată o simţit ceva în adân­cu’ lui şi o-nceput a plânge şi-o zis aşa, uşurat, cu capu’ într-o parte: «Uite-o, Mică!… Uite-o…»”.

„Nu se poate să se-audă ceva atâta de frumos!”

„Poate-o să ziceţi c-o fost o păsare ca toate altele. Da’ n-o fost”, continuă bătrâna Maria. „Era micuţă, albastră-albastră, dintr-un soi ne­maiîntâlnit pe aici. Cel puţin la noi în zo­nă, sigur nu!”, zice femeia, care de copilă se lăuda că ştie absolut toate felurile de păsări şi le poate recu­noaşte după cântec. O pasăre din aceea, albastră, nu mai vă­zuse nicicând.

Maria începe să poves­tească. Mărturia sa e rostită legănat şi pierdut, distant, din depărtări parcă, c-o tris­teţe care te face, uneori, chiar să ţi se umezească ochii de lacrimi:

„Da, cum v-am spus: n-o fost o păsare obiş­nuită. Şi-o apărut uite-aicea, uitaţi: aia-i casa lu’ ginerele, asta îi a noastră, şi ea s-o pus acolo, în­tre căși, la scoc, sub streşina asta unde se scur­ge apa de pe co­periş. Era vară, o ploaie fină bur­niţa afară, apele curgeau prin jgheaburi. Şi, dintr-o dată, ce credeţi? O-nceput a cânta atâta de frumos, că parcă un stol de păsări cânta după ea. Vă spun, cânta diferit, cu mai multe glasuri. Şi muuult, muuult… Că dacă eu aş fi ştiut că se aude atâ­ta de mult şi de frumos…. Dacă aş fi şti­ut… Poate i-aş fi zis la ginere să ia ceva să în­registrăm, să punem pe casetă. Da’ n-am ştiut. Că eu un cântec aşa de fru­mos n-am auzit nicio­dată pă lumea asta. Și nici atâta de lung… Zi­ceam că numa’ un pic se au­de şi gata. Și mă ui­tam la ea ca ferme­cată. Şi pă­sarea o-nceput să se-nvârtă prin curte, s-o dus la grajd, la şuri, la copaci, la uşile căşilor… Şi cânta zburând. Muuult, muuult… Mergea prin toate locurile, cântând. Că eu nici asta n-am văzut, doar numa’ la privighetori, să cânte din zbor. Da’ asta nu era privighetoare, nici vorbă. Şi după ce o dat ocoool, ocoool, roată, s-o dus la fe­reastra fe­te­lor şi acolo s-o oprit şi o-nceput să se bată cu capu-n geam, acolo într-un colţ. Bătea, bătea… săra­ca. Se zvâr­colea, tristă. Vroia să intre. Să fi fost vreo cinci-zece minute cât s-o zbătut acolo, la geam, la fete. Şi atun­cea, gine­rele o intrat în casă şi le-o sculat, şi o tre­zit şi pe mama lui, care-o fo’ mai bătrână şi adormise, biata. Şi cum o ieşit fetele afară, în târnaţ, numa’ce-o zburat păsarea de la geam, o venit drept către noi şi-o trecut peste fete. Peste fete! Tot peste fetele ei! Pe una din ele, Doiniţa, aia mică, o atins-o, aşa un pic, cu aripa pe obraz. Pe urmă o plecat tot cântând, da’ parcă mult mai vioaie, fericită cum­va. Şi s-o aşezat într-un cireş pe care îl aveam acolo, la poartă. Era în floare, cireşu’. Plin de flori albe. Ginerele mi-o zis: «Oare de ce s-o dus până acolo, la cireş?». Am zis: «Nu ştiu». Şi ne-am dus toţi până la poartă şi ne uitam la cireş fer­mecaţi, cum era cu păsa­rea în mijloc, înflorit… Toţi eram acolo: eu, fetele, ginerele, mama lui bătrână… Şi numa’ deo­dată, când am ajuns la poartă, s-o făcut o… nu pot să vă spun! O… lumină. În mijloc, păsa­rea s-o lu­minat! Aşa, ca un glob de aur strălucea! Învelită în­tr-un glob de lu­mină, cânta. Singură, în mijloc la tot copacu’. Şi nu pot să vă spun ce cântec o-nceput a cânta atuncea păsarea aia! Parcă aşa, toată natura o-nceput să cânte, cu toate glasurile! Ginerele meu stătea şi se uita, cu ochii plini de la­crimi, şi parcă se-ntinerise la faţă, cu la­crimi ca de bu­curie se uita, şi tot zicea: «Mică, nu se poate să se-audă ceva atâta de frumos!…». Eu am plâns şi am mai stat în poartă puţin, până o dat lumina zorilor. Pe urmă mi s-o fă­cut frig, afară tot burniţa, era o vreme urâtă, m-o luat un tră­murat şi m-am băgat în casă, să mă încălzesc. M-am pus pe o laviţă, lângă geam. Şi-apoi m-am ridicat şi m-am apucat să fac focul”.

În primăvara acestui an, Bogdan Lupescu ar fi împlinit 51 de ani. Pre­zent mereu în dorul, vor­bele și amin­tirile noastre, îl săr­bătorim, republi­cându-i unul din minunatele lui re­por­taje. Scrisul a fost pentru el mai pre­sus de orice.