Minunata poveste a Bisericii de lemn din Boz

• Cu eforturi supraomenești, preotul și sătenii din sa­tul Boz, Hunedoara, au salvat de la moarte o bi­serică din lemn, veche de aproape 400 de ani. Este o spe­ranță și un exemplu că se poate. Se poate să ne salvăm istoria, tradiția și identitatea •

Puține locuri din România îți oferă șansa istorică să te pomenești față în față cu o biserică veche de aproape 400 de ani. Dar norocul este de partea mea. Mă aflu în Boz, un sat hune­do­rean de pe Valea Mureșului, care aș­teaptă nerăbdător primăvara. Pe-o palmă de pământ a răsărit deja iarba verde. În mijlocul ei, biserica pare o pasăre care tocmai ce s-a lăsat din zbor și stă cu aripile adunate. O în­conjur în câțiva pași. Lemnul, încheiat cu aripi la colțuri, mă face să cred că bi­serica chiar a zburat peste se­cole ca să ajungă la noi. O să ne-ntoarcă, înapoi, la credință, cu frumu­sețea ei ma­gică. Am pus mâna pe grinzile vechi și lemnul lor era viu. Mi-am lipit urechea de el și mi s-a pă­rut că aud rugă­ciunile rostite în biserică su­te de ani. Mi s-a părut că aud foșnetul de aripi al îngerilor. Am închis ochii și-am auzit voci venite din străve­chime, dar și mul­te suspine îngro­pate în lemnul vechi. Erau vremuri grele, când biserica a fost ri­dicată, țăranii ardeleni erau iobagi pe mo­șiile grofilor și mun­ceau ca vitele puse în jug. Și se mai aud în pereții de lemn ai bise­ricuței din Boz, și rugă­ciunile româ­nilor credincioși, care chemau sfinții să le sal­veze biserica strămo­șească din mâinile și tu­nu­rile cal­vinilor. Bocete de înmormân­tare, binecu­vântări la nunți și bote­zuri, ru­găciuni de mulțu­mire pentru micile licăriri de speranță în vremuri întunecate, se aud, dacă știi să le asculți, în pereții seculari ai bisericuței din Boz. Și printre ele se aude și povestea proro­cului orb.

Prorocirea

Pe la jumătatea lunii octombrie a anului 1784, la conacul baronului Anton Jozsika, ce stăpânea și peste satul Boz, sosi un om ciudat. Îmbrăcat în haine terfelogite, cu legătură neagră peste un ochi și cu o că­ciulă mare în cap, ceru să vorbească cu ba­ronul sau cu contesa Maria, soția lui. Vene­ticul pretindea că este proroc. În loc de răs­puns, servi­torii l-au scos din curtea cona­cului, și omul a rămas în fața porții închise să îl aștepte pe baron. Jozsika s-a în­tors către seară. Abia coborât din tră­sură, cerșetorul s-a pus în mijlocul dru­mului, zicând că are să-i spună ceva important, să-i facă o prorocire. „Sunt pro­roc”, i-a zis. Vă spun vi­ito­rul! Conside­rân­du-l vreun șar­la­tan amărât, ba­ronul i-a arun­cat un ban de argint de 20 de crei­țari și-a plecat. Atunci omul a strigat că­tre el: „Fi­indcă Măria Ta nu vrea să mă asculte, eu totuși o să îți grăiesc ce se va întâmpla. Se va ridica un crai, care va porni război și vor umbla oamenii în sânge până la glez­ne”. Spunând aces­tea, se făcu ne­văzut. Neli­niștit de ce au­zise, baronul l-a trimis pe judele satului să caute sărăntocul și să îl aducă din nou la el. Însă omul cu prorocirea a fost de ne­găsit. La două săptă­mâni de la această întâmplare a izbucnit răs­coala lui Horia, Cloșca și Crișan și, din Țara Zaran­dului, până la Aiud, țăranii au dis­trus toate casele grofilor și conților unguri, făcând prăpăd. Inclu­siv conacul baronului Jozsika a fost făcut una cu pământul, deși el și familia au fost printre puținii care au scăpat cu viață. După ce răscoala a fost înăbușită, ba­ronul Jozsika a mers la Alba Iulia, la judecata căpeteniilor în­tem­nița­te. Într-una dintre tem­­nițe l-a re­cunoscut pe… prorocul cel sărăn­toc: era chiar Crișan, tova­rășul de luptă al lui Horea. Curios să afle de ce a vrut să îl avertizeze sub for­mă de prorocire despre răs­coală, Crișan i-a răspuns că din recu­noștință. Cu câțiva ani înainte, zăcând grav bolnav sub strea­șina unui han, în care trăsese și baronul Jozsika, soția lui, Maria, i-a dat bani han­giului, poruncindu-i să-l îngrijească bine pe omul beteag. Peste câteva zile, l-a luat în carul cu bagaje și l-a dus la Brănișca, satul de lângă Boz, unde a rămas până s-a însă­nătoșit deplin, ca apoi să plece în satul lui, Cărpiniș, din Munții Apu­seni. Răscoala de la 1784 a fost înecată în sânge, însă lupta țăranilor români pentru dreptu­rile lor a rămas pildă vie în memoria româ­nilor din Ardeal. Povestea lui Crișan a fost spusă în biserica de lemn din Boz, în 1918, când un dele­gat a fost ales să meargă la Marea Adu­nare de la Alba Iulia: Lazăr Ursa, plugar și cântăreț în strana bisericii.

Povestea lui Crișan e rânduită, și ea, în lemnul vechi al bisericuței de lemn din Boz, împreună cu multe rugăciuni și cân­tece de slavă aduse lui Dum­nezeu, atunci când speranța a început să risi­pească negu­rile de pe cerul românilor. Și tot în lem­nul bisericii vechi sunt adunate și rugăciunile oamenilor care și-au plâns morții în primul și în al doilea război mondial și care apoi au blestemat comunis­mul. După revoluția din 1989, oamenii din Boz au construit o bi­­serică de zid, mai încăpătoare, însă au păstrat și vechea biserică de lemn. Prea multe amin­tiri, prea multă recunoștință și iu­bire îi legau de bi­se­rica veche, ca să o dă­râme, așa cum s-a întâmplat în alte părți ale țării. În ea era adunată toată viața lor, toate suferințele, dar și nădejdile îm­plinite. De aceea, atunci când a în­ceput să se șubre­zească, gata-gata să fie luată de vânt, au început din nou să se roage, de data asta pentru salvarea ei.

Șapte ani de viață

„Ia uitați ce minunăție de pictură are bise­ricuța noastră!”, spune părintele Popescu Da­cian. „Când am venit aici, în 2000 și ceva, bise­ri­ca era neagră în interior, nu se distingea ab­solut nimic, nicio pictură, nicio icoană, nimic din iconostas. Oamenii se rugau mai departe, știind că din acele neguri îi ascultă niște sfinți, dar nu îi mai puteai vedea. Ba, unii străini credeau că biserica nici măcar nu este pictată, ci este doar așa, înnegrită de fum și de timp. Acoperișul era mâncat, începuse să plouă prin el, talpa bisericii, deși fusese făcută din bârne masive de stejar, era putrezită și începuse să cedeze. Biserica se prăpădea sub ochii noștri și nu știam ce se poate face, că era trecută în patrimoniu și procedurile erau dificile pentru reparații. Așa că l-am sunat pe domnul Șerban Sturdza, care era la vremea aceea președintele Ordinului Arhitecților din România și i-am cerut ajutorul. Mulți au râs de mine, or zis că, dară, nu s-o apleca așa un domn mare, la cererea unui preot de țară, dintr-un sat pierdut. Dar când este bunătate și generozitate, se întâmplă și minuni. Și ne-am trezit, în 2012, în sat la noi, cu domnul Sturdza și o echipă de voluntari tineri. Ei ne-au ajutat să schimbăm șindrila de pe acoperiș, dar ne-au și învățat ce să facem mai departe, ca să ne salvăm biserica”.

Părintele Dacian este tânăr și plin de energie, ambițios, ca majoritatea oamenilor de prin părțile astea. Proiectul lui este singurul din județul Hu­nedoara și unul dintre puținele din țară, de restaurare a unei biserici de lemn. Lupta a fost colosală, și numai cre­dința și dorința sătenilor l-au ajutat să reușească: actele și lucrările au durat șapte ani! Munți de hârtii, grămezi de cereri și proiecte, sute de drumuri la Timișoara și în țară au fost necesare pentru salvarea bi­sericii istorice din Boz. „A fost foarte greu. Pentru 250 de mii de euro, bani obținuți din fonduri eu­ro­pene, am dat șapte ani din viața mea. Aceasta a fost prioritatea. Dacă ar fi să mai aleg acest drum, cu siguranță l-aș alege din nou, ori­cât de greu, pentru că ne sal­văm, astfel, istoria și identitatea noastră. Dar dacă cineva îmi cere sfatul, i-aș zice să se gândească bine, înainte de a face așa ceva – trebuie să fii foarte tare și să știi foarte bine de ce o faci, alt­fel nu reziști în hățișul biro­cratic. Și să se înconjoare de specialiști, așa cum am făcut și noi. Fără ei nu am fi reușit, de exemplu, să sus­pendăm biserica în aer, cu niște cricuri gigantice, ca să putem înlocui fun­dația. A fost ceva uimitor să vedem cum biserica noas­tră plutește deasupra pământului, în timp ce cons­tructorii îi făceau un nou așternut! Unele pla­nuri a trebuit să le fac și de două ori, unele acte cerute pur și simplu nu existau și a trebuit să le inven­tez… și câte altele…”.

O minune cu aghiasmă

Dar sacrificiul a meritat. Astăzi, biserica de lemn din Boz este restau­rată total, ba are chiar și un mic muzeu la intrare, unde sunt expuse vechi obiec­te de cult găsite în pod și repuse în valoare. Pe durata restaurării, s-au orga­nizat și alte expoziții, la care oa­menii din sat au adus obiecte vechi, bucuroși să vadă cum renaște trecutul sa­tului lor. Pe durata reparațiilor, în­trea­ga comunitate a participat cu ce a putut, spiritul adevăratului sat româ­nesc a re­născut, legăturile dintre oa­meni au revenit mai aproape de ceea ce erau cândva. O mare încercare pe du­rata restaurării a fost curățarea pe inte­rior a bisericii. Specialiștii chemați au încercat să curețe picturile cu toate so­luțiile moderne și nu reușeau. Pur și simplu, negura timpului și a fumului nu se lăsa ștearsă. Până când cineva a zis: „Chemați-l pe părintele Dacian! Să vină aici, în biserică, și să facă Aghiasmă Mică!”.

Părintele își amintește: „Am venit și am început să fac slujba de sfințire a apei, pentru ca ea să fie potrivită anume pentru curățarea pereților bisericii. Și minunea n-a întârziat: pic­tura care nu se putuse curăța cu cele mai sofisti­cate soluții chimice, s-a curățat cu o cârpă în­muiată în Aghias­mă Mică! Vă dați seama, de-a lungul tim­pului, ce s-a așternut pe acești pereți? Nu doar fum de la lumânări, dar și rugă­ciuni, du­rere și păcate ale oamenilor, ce nu s-au putut șter­ge decât cu apă sfințită! Când am văzut asta, ce puteam să fac sau să zic eu, ca preot? M-am pus în genunchi, întocmai ca acele sute de generații de dinaintea mea și m-am rugat și am mulțumit. Și iată acum ce minunăție de pictură!”, spune iar părintele și mă invită și în Sfântul Altar, unde dea­supra mesei este pictat un Sfânt Potir, din care iese biruitor Iisus. Și alt lucru rar: cei patru evan­ghe­liști pictați pe cupola bise­ricii toți poar­tă straie în roșu, galben și albastru! „Așa erau ro­mânii când­va, cre­din­ța în Dumnezeu și dra­gostea de țară mergeau îm­preună și erau te­meiul vieții lor”.

Dubașii

O altă întâmplare minunată: astăzi, cantor la biserică este cineva tot din neamul lui Lazăr Ur­sa, cel ce a reprezentat satul Boz la Marea Unire. Ieșit la pen­sie, Mihai Ursa merge la sluj­be „din drag de Iisus”. Îl întreb ce pă­rere are despre faptul că bise­rica de lemn s-a reparat și încă este în picioare după mai bine de 300 de ani. „Păi, ce părere să am, dom­nucul meu, dacă părin­ții mei s-or botezat și s-or cunu­nat aici, și aici i-am înmormân­tat?! Da­că eu m-am botezat și m-am cununat tot aici, iar copilu meu aici l-am botezat?! Avem bise­rica mare, de zid, ați văzut ce faină îi, și ce pictură are, dar noi, ăștia mai bătrâni, tot la bi­sericuța noastră tragem, că în ea am trăit tot ce a fost im­portant în viața noastră. Acuma, nu-i vorbă, că și tinerii vin. Adică, ori îna­inte, ori după slujba din biserica mare, trec și ei pe aci, pe la cea din lemn, să se închine. E așe, ca o legătură între noi, bisericuța asta, și suntem foarte fericiți că s-a păstrat”.

Toți tinerii din sat care se căsă­toresc trec, întotdeauna, și pe la bise­rica de lemn. De Paști, aici este un mo­ment special. Chiar și de Crăciun, co­lindele ce anunță Nașterea Domnului pornesc de aici, legând cumva tradițiile ances­trale cu pre­zentul.

De altfel, în sat s-au păstrat multe tradiții, una dintre cele mai importante fiind cea a du­ba­șilor. Iar femeile încă merg de Sfântul Hara­lam­bie cu semințele la biserică să fie sfin­țite înainte de a fi semănate, oa­menii îl cheamă pe preot să facă slujbe „de rod” în marginea holdelor, sau i se cere Aghiasmă făcută cu rugăciunea recoltei, ca pământul să fie roditor. Iar dacă unele femei încă mai adună rouă de pe flori de Sânziene, ca să se spele pe față cu ea, „să fie frumoase și lu­minoase”, bărbații încă țin obiceiul dubelor. Chiar Mihai Ursa este unul din­tre cei mai bă­trâni dubași. Îmi adu­ce și îmi arată duba lui și îmi explică:

„Înainte, se făcea cu lemn de paltin și piele de câine, acum am mai înnoit-o un pic, că de ningea și se uda pie­lea ceia, intrai în casa omu­lui și mi­roa­sea tare. Dar tot cum era înainte facem – ne îm­bră­căm cu suma­ne și cu că­ciuli de miel, pu­nem cren­guțe de brad în jurul dubei și mergem din casă în casă, să urăm și să descântăm”. Îl rog pe moș Mihai să îmi cânte o me­lo­die veche, de dubă. Bucu­ros ca un școlar care știe răspunsul, zice: „Uite, ăsta e unul dintre cele mai vechi cântece de la noi, poate și de când o fo făcută bisericuța de lemn. Pe-ăsta și moșu meu îl cânta de Crăciun, în biserica ceia veche”. Apoi în­chide ochii și începe să bată un ritm ciudat. Fiecare lovitură în dubă face aerul să vibreze și cu fiecare vibrație ne întoarcem câte o sută de ani înapoi. Tot mai departe, tot mai înapoi în istorie, către începu­turi. Și cu vocea lui de om al pământului și om al lui Dumnezeu, începe să zică o melodie ca un descântec: „S-au rugat, rugatu/ Doi boieri din satu./ Dumnezeu le-a datu/ Casă lângă drum/ Și-un pom roditor./ Vântul trăgănare,/ Merele pi­ca­re,/ Îngerii veneare/ Și le culegeare/ Și le tri­miteare,/ Pe-o gură de Raiu / La fete de craiu”.

Binecuvântare și blestem

Dar Minunea din Boz nu stă doar în faptul că o bisericuță din lemn a biruit timpul și vrăjmășia istoriei, vreme de aproape 400 de ani. Ci faptul că, din aproximativ 120 de biserici hunedorene din lemn, este singura salvată de la dispariție, prin restau­rare. Un miracol, față în față cu 120 de crime, prin care istoria, tradiția și credința, în­cas­trate pe veci în lemnul unei biserici, sunt uci­se din nepă­sare. Oamenii din satul Boz, împre­ună cu preotul Popes­cu Dacian, au arătat că se poa­te, că există o speranță pentru a salva biseri­cile din lemn, tiparul credinței și al identității noas­tre naționale. Ca să vedeți aceste două căi di­fe­rite ale destinului, binecuvântarea și bleste­mul, e de ajuns să mergeți în satul vecin cu Boz, la biserica din Târnăvița, în care acoperișul spart a pus lacrimi pe fețele sfinților.