POVEȘTILE BĂRĂGANULUI – Piscul Crăsani

Geții de pe Ialomița

Când vorbim despre daci, ne gândim mai cu seamă la vestigiile antice din jurul Munților Orăștiei, unde zidurile ultimelor redute de luptă împotriva Imperiului Roman încă se mai ivesc prin păduri. La fel ca și stâlpii magici de la Sarmisegetuza. Dar dacii au existat și în sud, între Dunăre și Carpați, temuții daco-geți care au întregit marele regat al lui Burebista. Urmele lor se găsesc peste tot, pe câmpie și pe maluri de râuri, doar că fotogenia plată a șesului inflamează mai puțin fantezia decât măreția abisală a muntelui. Pe nedrept! Piscul Crăsani, aflat pe cursul Ialomiței, navigabilă în vremurile de atunci, a fost, vreme de aproape două secole, o cetate a cărei prosperitate poate fi „citită” și azi în bogățiile ie­șite, pur și simplu, din pământ, în secolele trecute. Veștile des­pre descoperirile arheologice, realizate în perioada interbelică, pe moșia fraților Lehliu, au în­fierbântat, deopotrivă, mințile vânătorilor de comori și pe cele ale pionierilor arheologiei, hotărâți să salveze ce rămăsese de pe urma copiilor de țăran din satele Bărăganului, care-și făceau veacul în mâlul plin de hârburi, și de pe urma ciobanilor aflați cu oile la câmpie și care vor fi luat, de bună seamă, tot ce-au găsit strălucind în soarele orbitor.

Comorile Ialomiței

Cercetată încă din secolul XIX, cetatea de la Crăsani oferă și azi destule ves­tigii remarcabile. Nici măcar nu ai nevoie de un șpaclu, precum cel pe care, ca orice arheolog care se respectă, Ioan Cernău îl poartă mereu cu el, ca să scoată la su­prafață, din promontoriul ce dom­nește asupra Văii Ialomiței, un ciob de lut sau o bucată di­chisită de amforă grecească. Tre­buie doar să ai privirea ageră, ca să vezi, în faliile ce s-au căscat, în 2.000 de ani de vânturi și ploi, în terasa cetății de odinioară, puz­derie de cioburi de lut, de forme și dimensiuni care-ți spun că au fost, cândva, obiecte de folosință: vase, căni, ulcioare, opaițe. Acum câțiva ani, când a lucrat la teza de doctorat, având ca temă ceramica de la Piscul Crăsani, Ioan Cernău inventariase nu mai puțin de 45.000 de astfel de fragmente de lut!

Dava daco-getică de pe malul Ialomiței e considerată cel mai vechi sit arheologic din afara arcului carpatic. Încă din 1870, îmboldit de neastâmpăratul scri­i­tor și căutător de antichități Cezar Bolliac, „junele” Dimitrie Butculescu, de-abia sosit de la studiile istorice absol­vite la Paris, pune mâna pe hârleț și-și afundă, entuziast, botinele franțuzești prin câmpia prăfoasă a Bărăganului. Erau la or­dinea zilei poveștile cu vase de lut găsite pe „Piscul” de la Crăsani! Le-o fi au­zit, la ceas de seară, și junele Dimitrie But­culescu, aflat la un păhărel, într-una din cârciumioarele ce împânzeau Slobo­zia. Pe la 1900, orășelul avea un birt la zece case!, locuri de aflare de știri ur­gen­te, așa cum sunt și acum. Și dacă ajun­se­seră până la București, cum să nu se știe la fața lo­cului, despre marea comoară ascunsă la Piscul Cră­sani, de regele get Dromichete. „Povești cu care de aur, cu har­nașamente de cai ce-ți iau ochii, îngro­pate de ma­rele rege! Un sâmbure de adevăr trebuie să existe, căci astfel de depozite somptuoase chiar au fost descoperite, la sud de Dunăre, în cetățile de acolo ale geților”, spune Ioan Cernău.

„Am venit, am văzut, am găsit!”

„Părțile Ialomiței, până la gurile Dunării, sunt pline de monumente foarte atrăgătoare. Câmpul Bărăganului, cu mulțimea movilelor lui, are să dea izvoare noi și abundente istoriei României. Sunt mai mulți ani de când d-nii Lehliu îmi tot vorbiau de Piscul Crăsani, de pe moșia lor, aflată pe malurile Ialomiței-de-jos, unde se găsesc mulțimi de cioburi, bănuți și alte diverse obiecte, printre cari s’ar fi găsit odat’ și un cap mare, de argint”. (…). „Când dl Tache Lehliu a binevoit să-mi cedeze cel mai mare vas de pământ găsit până acum întreg și am observat perfecțiunea lui, am simțit urgența să se viziteze această localitate.    Întreprinderea a avut succes peste speranțele mele”. „Veni, vidi, inveni!”: „Am venit, am văzut, am găsit!”, exclamă Dimitrie Butculescu, într-una din notele sale de jurnal. „În patru zile numai de cercări, cu prea puțini oameni, a putut scoate și aduce multe obiecte, printre cari și câteva vase aproape intacte”, își lăuda flerul Cezar Bolliac, în paginile „Trompetei Carpaților”. Indi­cii­le erau clare: Butculescu descoperise o cetate getică, apărată la nord de malul inexpugnabil al Ialomiței, iar în rest, roată, de șanțuri și valuri de pământ cu palisadă.

După jumătate de secol, la începutul anilor ’20, Ioan Andrieșescu, unul dintre părinții arheologiei românești, ia și el, ca și Butculescu, drumul legen­delor cu comori de pe malul Ialomiței. Cu studii la Berlin și Vie­na, Andrieșescu are verita­bil ochi de reporter, așa cum se dovedește și în lucrarea pe care a publicat-o în 1924, prima monografie a unei cetăți geto-dacice din țara noastră. Iată o mostră din relatarea drumului său din Capitală până pe malul Ialomiței, realistă și, totodată, ispititoare. „De la București la Piscul Crăsani, drumul cel mai bun e acela care trece prin Băneasa, până la Preotești. Luând-o prin lunca Ialomiței, ajungi la Axentele, aproape de care, apucând pe culme, larga vale a Ialomiței se desfășoară înaintea ochilor, cu multele sinuozități ale panglicei de apă gălbue-lutoasă, destul de repe­de și, de multe ori, adâncă și înșelătoare; cu pră­păstioasele-i maluri de pe dreapta albiei stră­vechi, străbătută din loc în loc de «șuviți» ce îngădue ac­cesul la terasa Bărăganului, care, de o orizon­ta­litate perfectă, e întreruptă doar de nume­roasele cruci grele de piatră puse la răspântii de drumuri și, tot așa, de multele movile, unele abia desem­nân­du-și linia curbă în mijloc de lanuri. Tot înaintând paralel cu malul terasei, Piscul Crăsani se deslușește repede, ca unul dintre numeroasele ei ie­șânduri, ex­cep­țional de înaintat, alcătuind, prin caracterul pră­păstios al la­tu­rilor sale, o formidabilă cetate natu­rală. Astăzi, «Piscul» s’a pre­făcut, printr’o continuă ru­pere și surpare, pricinuită mai ales de marile șivoae ale primă­verii, în trei platouri. Jos, în valea inundabilă a lalomiței, din­colo de apă, de o parte, în dreapta, satul Crăsani, sărac și gol; în stânga, Copuzul, cu gos­podării mai bune, livezi și un iaz ascuns în verdeața lor. De sus, de pe Pisc, peste apă, în față e Ba­­laciul de jos sau Pitişteanu, mai spre Răsărit și mai departe, satul nou, fără curți, nici gră­dini, aproape trogloditic – Sărățenii…”.

Comori risipite

De la Ioan Andrieșescu ne-a rămas o superbă fotografie de epocă. O privesc și realizez cât de mult s-au căscat faliile care au rupt în trei platoul vechii cetăți. Ce n-au reușit dușmanii geților „cu­cerește” natura, în sute și sute de ani… Tabloul nu arăta prea încurajator nici în 1923: „De la în­ceput era clar că cercetarea avea să se îndrepte, pe rând, asupra fiecăruia dintre cele trei boturi de deal, rupte adânc de șuvoaie, din trupul unic ce alcătuia odi­nioară un mare material, risipit pentru tot­deauna. În fiecare primăvară, natura își continuă aici opera ei de distrugere”. Dar nu numai natura risipea, la început de secol XX, comorile dacilor din Bărăgan. „O mo­ne­dă dacică afla­tă la un sătean; o mică gemă, în posesiunea cân­tărețului dela bi­serica din Crăsani, care și-a pre­făcut-o, stri­când-o, într’o piatră de inel; o figurină de bronz, roasă tare cu pila, până aproape nu i se mai puteau distinge trăsă­tu­rile… asta e tot ce a mai rămas din lucrurile găsite întâmplător la suprafața pământului vechii așezări sau prin preajmă. Olăria, multă, după spusa oa­menilor, nici n’a fost băgată în seamă, fiind obiectul de joc, mai cu deosebire al copiilor păzitori de vite de pe Pisc și împrejurimi”.

Ce comori vor fi încăput pe mâna ciobanilor din zonă ori a pro­prietarilor mo­șiei pe care se găsea cetatea ge­tică! Dar Andrieșescu nu se dă bătut. Se pune îndată pe treabă, convins că mai erau destule minunății antice înghițite de malul înalt al Ialomiței. Și are dreptate. Câteva dintre cele mai pre­țioase desco­periri ale campaniei de cercetare din 1923 sunt găsite în ace­lași loc, la Crăsani! „Într-o dimi­neață de august, dau peste trei dintre cele mai carac­te­ris­tice piese ale săpă­turilor, carac­te­ris­tice nu numai prin ele însele, dar încă și prin aflarea lor laolaltă, așa cum le-am fotografiat «in situ»: o lampă de bronz cu trei ra­muri și un întreit lanț de suspendare, un fund de am­foră și un vas cu ca­racterul local, precum­pănitor în întreaga sta­țiune de la Piscul Cră­sani. Fundul de amforă cu vârful în sus s-a găsit peste urme de cărbune, cenușă și pământ. Aproa­pe tot în ace­lași cu­prins, alte mănuși de am­fore, cio­buri cu proe­mi­nențe, solzi de peș­te, resturi de bucă­tărie. Resturile ce­ramice sunt în chip sigur ale va­selor de utilaj zilnic sau ritual, al acelora cari au trăit aici în de­cursul timpului și, dată fiind gro­simea pă­turii de cultură, un timp destul de în­de­lungat. Tot ce a fost de lemn s’a mistuit până a lăsa numai infime urme de lemn carbonizat și în­tipă­rituri de pari, dar ceramica s’a păs­trat aproape in­tactă”, informa An­drieșescu distinsa audiență strânsă la Academia Ro­mâ­nă, curioasă să afle cele mai noi des­coperiri legate de strămoșii geto-daci.

Fragmente de vase tipice grecești, de amfore, unele foarte prețioase, obiecte de os și sticlă, de bronz și fier, chiar și o bobiță de aur pe o podoabă sunt doar câteva dintre descoperirile prezentate în Aula Academiei. Piesa de rezistență e candelabrul din bronz, „de o valoare deosebită atât documentar, cât și muzeografic, chiar față de bogăția lucrurilor de metal din regiunile vecine cu noi”. La fel ca amforele grecești, lampa de bronz demonstrează comerțul intens din regiune și dă, în plus, o imagine clară, despre nivelul cultural și gustul artistic al locuitorilor cetății de la Crăsani.

Blestemul comorilor

De sus, de pe Pisc, de unde Ialomița se vede șerpuind până când se topește în seninul primei zile de primăvară, arheo­logul Ioan Cernău desenează în aer, cu vârful șpaclului, toată zona pe care, vreme de aproape 200 de ani, au controlat-o căpeteniile daco-gete din cetatea de aici. Cele mai apropiate cetăți sunt la peste 100 de kilometri depăr­tare, semn că la Piscu Crăsani se găsea un im­por­tant centru de pu­tere. Ghidul meu prin lumea dacică îmi numără, din­tr-o su­flare, o jumătate de du­zină de tu­muli, unii dintre ei fru­mos conturați, pe în­tinsul verde-crud al câmpiei pe care strălu­cește grâul de primă­vară. Sunt cel puțin 14, mă asi­gură arheologul, care își propune ca într-o sesiune vii­toare de să­pături să deschidă unul dintre ei. Să sapi un tumul e o operațiune complicată, iar șan­sele să găsești ceva cu ade­vărat valo­ros tind spre zero. „Vânătorii de comori” au dat târcoale mor­min­telor antice, poate chiar la câteva zeci de ani de la fastuoa­sele ceremonii mortuare, con­știenți că, pe cât de mare e tu­mu­lul, pe atât de mare era și captura. „Dacă voiai să îți finanțezi o cam­panie militară și erai la fun­dul sacului, nu era greu să apelezi la comoara din mormântul vreunui străbunic mai destoinic”, glumește ghidul meu. „Observăm imediat dacă un tumul a fost sau nu jefuit. Și, nu de puține ori, îi găsim îngropați în tumul, pe lângă marele senior get, și pe căutătorii de comori. Ca să ajungi la depunerea funerară, trebuie să cobori cu săpătura și 9 metri adâncime. Și, nu o dată, pământul afânat din vârful tumulului, imposibil de asigurat cu tehnica de acum sute sau mii de ani, i-a înghițit pe temerarii care visau să dea peste carul din aur al Regelui Dromichete: «Blestemul comorii!»”.

„Mânăstirea” dacilor

În lumea arheologică, există o butadă: când nu înțelegi peste ce ai dat, spui că e un obiect „de cult”, scrie unul dintre cercetătorii care au analizat îndeaproape viața spirituală a geților. Totuși, bogatul material găsit la Piscul Crăsani evocă faptul că geții din cetate erau mari rugători: numeroase obiecte indică o intensă viață religioasă sau diverse practici magice făcute fie în scop personal, ca leac, fie în folosul altora – magie albă sau neagră, vrăji. Zona sacră de la Piscul Crăsani a fost identificată pe ma­melonul estic al promontoriului. Era formată dintr-o curte interioară de formă rectangulară și avea în centru un altar decorat, fo­losit pentru sacrificii ritualice, încon­jurată din toate părţile de un ansamblu de clădiri, asemenea unei mânăstiri. În perimetrul zonei sacre au fost desco­perite mai multe fragmente cu repre­zentarea capului de berbec, provenind de la diverse tipuri de vase. Apariţia lor doar în zona sacră şi a clădirilor ce o înconjurau dove­deș­te faptul că acest animal juca un rol im­portant în cadrul ceremoniilor de aici, fiind, probabil, acolit al unei divi­nităţi. Tot acolo s-au găsit vase pentru libaţii, dar și câteva vase ovoidale, cu perforaţii mari care, neputând avea vreo funcționalitate utilă, nici urme de afumare, trebuie să fi făcut parte tot din „arsenalul” re­ligios al preoților cetății. Dar desco­perirea cea mai spectaculoasă o re­prezintă un rhyton de lut complet. Acest tip de vas era folosit deja de secole de daci, rhytonul fiind consi­derat un apanaj al zeilor, eroilor şi regilor. În zona sanctuarului au apărut şi alte obiecte cu caracter de cult: un mâner de capac în forma unui cap de pasăre, un altar miniatural din lut, o statuetă feminină şi un idol antro­pomorf…

„«Echipamentul» ritual şi magic al locuitorilor de la Piscul Crăsani e impresionant de vast. În practicile rituale şi magice ale geto-dacilor, ca şi în cazul altor popoare, se îmbină elemente diverse, ca origine şi ve­chime. Cele folosite în cultele domestice şi pentru magie au o tradiţie locală străveche, multimilenară. Altele au fost preluate din timpuri străvechi, prin con­tactele cu alte popoare, iar alte obiecte şi prac­tici rituale sunt legate direct de cultele specifice din fie­care aşezare. Se poate presupune, de asemenea, că fiecare familie îşi avea practicile rituale proprii, legate de cultul strămoşilor și al divinităţilor pro­tectoare ale căminului și gospodăriei”, notează arheologul Nicolae Conovici, care a studiat cetatea în anii ’90.

Marea migrație geto-dacă la sud de Dunăre

„Perioada de maximă înflorire este aceea în care Burebista strângea toate triburile geto-dacice într-un mare regat”, îmi spune Ioan Cernău. În cei nici 200 de ani de existență, cetatea getică de pe malul Ialomiței are o dezvoltare rapidă, dovadă că își tot extinde suprafața, acoperind șanțurile vechi de apărare și săpând altele noi, mai cuprinzătoare. În timp ce cetățile getice de la sud de Dunăre încăpuseră pe mâna romanilor, ce­tatea de la Piscul Crăsani tocmai își trăia perioada de aur. „Sunt șan­țuri mari, de 1,40 m adâncime și 2 metri lățime. Dacă făceai astfel de sistem defensiv, aici, în câmpie, unde nu ai piatră deloc, înseamnă că ai ceva de apărat”.

În mod cert, de lupte n-au dus lipsă cei din tribul getic de aici. Cetatea de la Piscul Crăsani era în avanpostul încăierărilor dintre geto-daci și Imperiul Roman. Și de aici vor fi pornit cete de călăreți în vestitele raiduri, pe timp de iarnă, peste Dunăre, după cum, mai mult ca sigur, triburile din zonă au avut parte, constant, de presiune din partea armatei romane. „Sunt documentate incursiuni romane, în care romanii i-au liniștit pe geți sau, dimpotrivă, au fost ei cei liniștiți de geți. Știm că în anul 5 după Hristos au fost strămutați la sud de Dunăre, în Imperiu, peste 50.000 de geți de la nord. Pentru perioada respectivă, asta însemna foarte mult. După anul 100, au fost mutați alți 100.000 de geți, tot de la nord de Dunăre. Pur și simplu, romanii i-au mutat în sud, ca să îi aibă sub control, să se asigure că nu se mai pot organiza militar”. Acesta ar fi și motivul pentru care cetățile getice din câmpie dispar înainte de războaiele dintre Decebal și Traian, îmi explică Ioan Cernău, când îl întreb care a fost sfârșitul cetății de la Piscul Crăsani. „A fost ea distrusă, la fel ca cetățile din Munții Orăștiei?”. „Ceta­tea e abandonată, dar nu după vreo luptă. Probabil, cei de aici au fost forțați să renunțe la fortificație. A fost abandonată, ca majoritatea davelor din Muntenia, până în secolul I, în urma prezenței romane la sud de Dunăre. Din toată Muntenia, doar dava de la Burdușani a rezistat până în secolul I post Hristos, în rest, toate au fost abandonate. Sau, chiar dacă s-a mai locuit în ele, nu a mai fost aceeași am­ploare ca pe vremuri. Populație sigur a mai rămas aici, dar nu a mai folosit fortificațiile. Cetatea de aici a fost, pur și simplu, abandonată…”.

Cimitirul copiilor

Chiar dacă perioada getică e cel mai bine conturată, Piscul Cră­sani e locuit încă din urmă cu peste 7.000 de ani, din vremea ci­vilizației Boian. Mai încoace, în secolele IV-III, în zonă erau niște geți mai vechi, strămoșii celor din vremea lui Bure­bista. După pă­ră­si­rea cetății, urmă­toa­rele urme de lo­cuire sunt în preaj­ma anu­lui 1.000. „Aici e o zonă foarte propice locuirii. Pe terasa asta, e imposibil să mergi 100 de metri fără să găsești fragmente ce­ramice. Iar cele mai multe sunt din mileniul I, cultura Dridu”. Prezența acestei culturi era cunoscută specialiștilor. Dar surpriza desco­peririi unei importante necropole Dridu a fost mare – chiar dacă deloc plăcută. În căutare de pământ, ca să întărească podul peste Ialomița, primarul din Balaciu a intrat cu ex­cavatoarele, acum un deceniu, în situl arheo­logic.

Când au ajuns la fața locului, specialiștii s-au îngrozit: din mal ieșeau oasele unor mor­minte vechi! Un uriaș volum de ma­terial ar­heo­logic se pier­duse în albia râului. Cer­ce­tând ce mai rămăsese neatins de râvna pri­marului, arheologii au dat de 26 de mor­minte.    „Desco­perirea” prima­rului e extrem de im­portantă, pentru că acoperă secolele IX-X, adică perioada plină de controverse, legate de continuitatea noastră la nord de Dunăre. Or, despre cultura Dridu se vorbește foarte puțin. „Se știe doar despre niște basilei care ar fi constituit o mică colonie în jurul lor. Dar cei din cultura Dridu erau mulți. Trăiau în bordeie, n-aveau deloc edificii mari, zona era împădurită, aveau libertate, de hrană nu duceau lipsă, de aici și explozia lor demografică. Până prin secolul VII nu prea avem dovezi, de-aia zic unii că nu era nimeni aici. Era locuită zona, dar nu atât de intens ca în alte epoci. Deodată, însă, avem explozie demografică. Mer­geam pe terasa de aici, găseam un nucleu de locuire, cioburi, fragmente de lut peste tot, pe o suprafață de 50 pe 50 de metri, după care mergeam alți 50 de metri, găseam alt nucleu de locuire. Toată terasa era locuită, erau lungiți pe malul Ialomiței. Până la vărsarea în Dunăre, îi găsești peste tot, au și o ceramică specifică, făcută parcă cu pieptenul, cu linii paralele foarte dese trase peste vase”, povestește Ioan Cernău despre miste­rioasa cultură Dridu. „Nu e o civilizație specta­culoasă, ea doar a încercat să supraviețuiască. Mai găsești și la ei importuri, mai găsești ceramică bizantină, niște ră­mă­șițe de comerț, dar nu la amploarea din vre­mea geților. În necro­pola de aici, ma­jo­ritatea mormin­telor erau de copii, foarte mulți până în 3 ani. Din 20 de morminte, 16 sunt de copii, iar două de persoane până în 20 de ani! Mortalitatea infantilă era ceva cotidian, ce­va ce nu putem înțe­lege azi”, îmi explică arheo­logul.

Privesc emo­țio­nat zona în care s-a găsit „cimitirul co­piilor” și mă gân­desc la cei ce au trăit aici în preaj­ma anului 1.000. Pe su­ferința mamelor ce și-au îngropat aici copiii și pe în­dârjirea bărbaților ce-au ținut piept greutăților de tot felul a crescut un neam care, după nu­mai câteva sute de ani, se unește în mici formațiuni statale și apare în cele mai im­portante cronici ale vremii. În șanțurile săpate la Piscu Cră­sani, cultura Dridu e însemnată printr-un strat de „depuneri”. Strat peste strat: așa se așează istoria noas­tră în siturile arheologice. Sunt sus, pe piscul înălțat în câmpie, peste toate aceste straturi vechi, suprapuse vreme de peste 7.000 de ani, și privesc Ialomița, înspre vărsarea sa. Un vânt cald bate pe terasa înaltă, iar șuierul său, îngânat de dangătul unei turme de oi, are ceva melancolic, ca un cor stră­vechi, într-o procesiune solemnă. Terasa e plină, s-au strâns toate nea­murile acestui pământ ars de soare: șamani preistorici, preoți geți încăr­cați de odoare scumpe, nobili de-ai lui Burebista, cu armurile sclipind în soare, femei frumoase, cu amulete și mărgele colorate, din lut, căutători de comori, țărani cu hârlețe, „juni” ar­heologi de secol XIX. Istoria unui popor, adunată într-o dimineață de primăvară, deasupra Ialomiței. Un duh bun domnește peste Piscul Cră­sani, comoară mai mare nu gă­sești oricât ai săpa prin tumulii Bă­răganului…