Dor de Țară: reportaj pe urmele unui sentiment

ROMÂNIA DIN SPANIA

Serialul călătoriilor noastre pe urmele diasporei românești continuă. În depla­sarea din Spania, la final de Martie, pe lângă întâlnirile cu caracter cultural, am ținut morțiș să merg și la meciul amical al echipei noas­tre naționale de fotbal, jucat la Madrid. Oriunde în Europa, nu există manifestare sportivă la care să nu vină zeci de mii de români, bucuroși să cânte imnul țării, cu mâna pe inimă și cu ochii în lacrimi. O ase­menea lecție de patriotism mi-am dorit să trăiesc și eu, „în direct”, pe unul din cele mai mari sta­dioane ale Madridului.

Stadio „Metropolitano”

Avem milioane de români în Occident, în zo­nele metropolitane ale marilor capitale, Roma, Londra, Berlin, Madrid, și în orașe mici, de provincie, acolo unde i-a dus desti­nul, în căutarea unei vieți mai bune. Dar, deși sunt atât de mulți, rareori ajung românii să se strângă în grupuri mai mari decât familia adunată la o zi de naș­­­tere sau de bo­tez, ori decât co­mu­ni­tatea de cre­dincioși, legată de bisericile orto­doxe. Mai sunt serbări popu­lare ori con­certele unor trupe cunoscute din țară, la care ro­mânii vin cu miile. Dar ni­cio­dată nu ai ocazia să vezi atâta „popor” la un loc ca la me­ciurile de fotbal ale echipei naționale a Ro­mâ­niei, indi­fe­rent de re­zultatul lor. Pentru românii din dias­pora noas­tră, ele înseam­nă, întot­deauna, vic­to­rie: bucuria uriașă de a fi alături de-ai tăi, de-a dovedi că „se poa­te”, de a cânta imnul țării și de a flutura tri­co­lorul. Unde să iei mai bine „pul­sul” românilor din diaspora, decât pe un stadion unde joacă echipa națio­na­lă? Meciul României cu Columbia, de pe impozantul Sta­dio „Metropolitano” a fost pretextul și punctul de pornire ideal.

Când eroii stau în tribune

Dimineață, devreme, pe aero­portul din Otopeni. Citesc ulti­me­le noutăți de la Madrid. La ora partidei se anunță, atipic pentru Spania, unde încă din fe­bruarie fuseseră 30 de grade, ploaie și vânt rece. Dar vestea care mă încălzește înainte de îmbarcare e, că bilete din „peluza românească” de pe „Me­tropo­litano” s-au vândut! Ajung în ca­pitala Spaniei după 4 ore de zbor, gust din mers niște „bo­ca­dillos”, lângă Gara „Atocha” și pornesc nerăb­dător spre stadion. La cen­trul de presă, îmbulzeală mare. Zeci de jurnaliști columbieni sunt la datorie, veniți să transmită meciul echipei lor, care, plină de vedete ce joacă la echipe mari din Europa, e ne­învinsă de 20 de partide. Tocmai ce bătuse Spania! Îmi ridic acreditarea și, în timp ce colegii de breas­lă, columbieni, spanioli, englezi sau români, urcă pe scările stadionului (70.000 de locuri!), eu por­nesc să dau turul celor 47 de porți de acces pentru public. Pentru mine, „eroii” zilei nu sunt jucătorii de pe te­ren, ci românii din Spania, care au venit să susțină echipa Națională, oameni care lasă totul baltă, în mijloc de săptămână, ca să-i vadă pe „trico­lori”. Au venit în­soțiți de copiii lor, născuți la 3.000 de kilometri de țară, și cântă, îna­inte ca meciul să în­ceapă „Deșteap­tă-te române!”. Mi­nunată ima­gi­ne, să-i vezi și să-i auzi cântând ro­mâ­nește, sub cerul de primăvară al Spaniei.

Cu familionul, la meci

În jurul sta­dio­nului e veselie mare: muzica la­ti­no răsună din bo­xele teraselor și din telefoanele mo­bile. Răzbat cu greu prin zona fanilor colum­bieni, gălăgioși, plini de viață. „E sărbătoare, ami­go! Muncim și noi din greu pe aici, ca și frații ro­mâni, măcar la momente din astea să ne bucu­răm!”, îmi spune un sud-american, gata să-mi ofere o bere. Îi mulțumesc și mă grăbesc să prind din urmă un grup numeros de români, fa­milie mare, trei generații, strânse pe stadion pentru marele eveniment. „Peste tot prin lume, unde evo­luează sportivi români, o să vedeți o galerie româ­nească și steaguri tricolore. Și-n Groenlanda, dacă te duci, găsești români de-o galerie, cum să nu umplem noi stadionul, când joacă Naționala în Spania?!”, spune Nelu Dumitru, capul familiei, sosită „in corpore” pe stadion. „Ne e tot timpul dor de România, nu ratăm niciun eveniment de aici, care are legătură cu țara, așa ne mai astâmpărăm și noi aleanul”, îl completează bunica Anița. „Am re­petat cu tot familionul imnul acasă, să ținem și noi «hangul», când se va intona pe teren”, ada­ugă Nelu.

În timp ce „fericiții” urcă în stadion, „nefe­riciții”, abia scăpați de la muncă, stau la coadă la bilete. Merg și eu și intru în vorbă cu Vlad și cu Radu, amândoi sub 30 de ani. „Dacă nu l-am mai prins pe Gică Hagi jucând fotbal, că eram prea mici, măcar pe Ianis să-l vedem”, spun băieții. Au venit amândoi în Spania, imediat ce-au terminat liceul și le-au încercat cam pe toate pe aici, de la livratori de mâncare la domiciliu, la muncitori în construcții. Îmi mărturisesc că se simt cu un picior în Spania și cu unul în România. Un amic de-ai lor s-a întors de câteva luni acasă și pune la cale o afacere la București. „Dacă-i iese treaba, plecăm să-l ajutăm. Am venit aici pentru un trai mai bun. Dacă am parte de el în România, cum să stău pe gânduri? Poate la următorul meci al Națio­nalei, ne vedem la București”. „Hai, Româ­nia!”, mă sa­lută băieții la despărțire.

Răzvan Cojocaru

„Totul mă leagă de România!”

Tot la casa de bilete dau peste doi flăcăi înalți și frumoși, înfășurați în steagul Ro­mâniei. Intru în vorbă cu ei, le spun că sunt jurnalist. „Aaaaa, tata e omul cu care tre­buie să vorbiți!”, spun băieții. Aflat alături de ei, Răzvan Cojocaru își ia băieții de după umeri și începe să-mi povestească, de parcă ne știam de-o viață. E un veritabil „globe­trotter”. A plecat în Turcia, imediat după Revoluție, s-a întors în ’93, și-a întemeiat o fa­milie, iar de acolo a plecat, cu soția, în Ita­lia. După doi ani, s-a în­tors în România, la Constanța. Un client spaniol cu care s-a împrietenit acolo l-a convins să îl ur­meze la Madrid. Până la urmă, a plecat în Spania.

„Am locuit și am mun­cit în multe țări, și vă spun un lucru: vorbim noi limbi diferite, dar să știți că, la nivelul cel mai profund, suntem cu toții la fel. Bunicuțele de la țară din Tur­cia, buni­cuțele de la țară din Italia și Spa­nia, bu­nicile noastre de la țară, din Ro­mânia, sunt la fel, gândesc la fel, au șor­țulețele puse pes­te rochie, au baticuțul pe cap și te învață aceleași lucruri – sin­ceritatea, modes­tia, respectul pentru muncă. La suprafață, poate părea că ne despart multe, dar la nivelul cel mai profund, ne leagă lucruri extraor­dinare”, spune Răzvan, atent să bage bine la cap băieții lui, ideile pe care eu le notez în agendă.

„Sincer, am găsit aici un mediu foarte prietenos. Acum 20 de ani, dacă mer­geai pe stradă și tușeai, se oprea lumea, între­ba ce ai, te ajuta… Nici acum nu s-a schimbat atmosfera. De 21 de ani trăiesc în același cartier din centrul Ma­dridului. Mi-am schimbat casa, dar nu mai departe de 200 de metri. Suntem foarte bine tratați aici! Dar trata­mentul ni l-am câștigat și prin felul nostru de a fi, am demonstrat cine sun­tem, cum suntem. Lucrez într-un restaurant foarte bun din Madrid. Suntem doar trei oameni: patronul e și bu­cătar, mai are un ajutor și sunt eu, care mă ocup de sală. Suntem ca o familie. Bă­iatul meu cel ma­re, Cristian, are 26 de ani. Avea 5 ani când am ve­nit în Madrid, a început imediat școala, s-a inte­grat rapid. Între timp, Cristi a terminat facultatea, cel mic, Vlad, care s-a născut aici, este la liceu”, îmi prezintă Răzvan familia.

„Eu tot timpul am fost mândru că sunt român și am fost bine tratat pe unde am umblat. Dar am un principiu, pe care îl repet copiilor: când intri într-o casă, respecți regulile casei, nu te apuci să le schimbi după capul tău. Dacă nu îți convine, nu te mai duci acolo… Acum 20 de ani, românii nu aveau cea mai bună imagine aici. Azi, suntem bine văzuți, plătim impozite, trecem drept oameni serioși. Acum, dacă mă întrebați, cea mai proastă imagine a României o dau politicienii. Iar cea mai bună imagine o ofe­ră cultura română, arta, sportul și unii dintre jurnaliști, care încă își fac datoria ca la carte”.

„Aici toată lumea ține, ca și mine, cu Real Madrid. Echipa câștigă aproape meci de meci, că e Real Madrid, dar mie niciodată nu mi-a crescut salariul dacă a bătut Realul. Eu trebuie să îmi fac treaba mea a doua zi și trebuie să mi-o fac foarte bine dacă vreau să fiu respectat. I-am învățat pe copiii mei că sportul e ceva care te reprezintă, nu contează dacă pierzi sau câștigi. Cei care te reprezintă dau ce au mai bun, dar tu nu trebuie să te ascunzi niciodată în spatele succeselor lor”.

Cât le permite programul de muncă, Răzvan și ai lui nu ratează niciun eve­niment în care e implicată comunitatea româ­nească din Madrid. „E minunat să întâlnești atât de mulți români. Mergem la un festival, mergem la un concert, la un meci, precum cel al României, de azi. Astea sunt momentele în care nu mai con­tează cine ești, cât câștigi, ce idei politice ai. Te unește faptul că ești român, e în aer o energie pozitivă pe care n-ai cum să nu o simți”.

Răzvan își trage mai aproape de el copiii, cât să facem o poză împreună. „Copiii se simt foarte bine aici. În casă vorbim românește, băieții nu sunt rupți de realitatea din România. Cel mare va merge anul acesta, pentru prima dată, în Ro­mânia, împreună cu prietena lui, care e spanio­loaică. Le tot explic ce vom vedea, ce vom mânca, au început să se informeze de pe Internet, sunt ui­miți cât de frumos a evoluat România. Doar în zona politică am involuat, dar avem șansa să mergem la vot anul acesta și poate recuperăm…”. Când îl întreb ce-l mai leagă de România, în con­dițiile în care o duce atât de bine la Madrid, Răz­van mă privește în ochi: „Ce mă leagă? Totul mă leagă: Țara inimii mele e  România!”.

Bogdan Conț

„Duc peste tot cu mine zăpezile copilăriei”

Recent construit, Stadio „Civitas Metropolitano” es­te una dintre bijuteriile ar­­hi­tectonice ale Madri­dului. Dau o tură în jurul lui și, lângă unul dintre ma­gazinele cu tricouri ale echipei-gazdă, Atletico, îi întâlnesc pe Bogdan Conț și pe tatăl lui, doi bărbați în toată firea, care s-au învoit de la lucru, ca să vină de la 25 de kilometri să vadă echipa de fotbal a Româ­niei. Afară bate un vânt rece, cad primii stropi de ploaie, au amândoi gecile închise, atât cât să se vadă tricoul galben al Na­țio­nalei României. „Am venit mai mult pentru tata”, spune Bogdan. „Mă simt și eu român, dar tata e aici de multă vreme, vă dați seama cât îi e de dor să asculte imnul României! Am fost și acum câțiva ani, când România a jucat cu Spania, și am cântat împreună imnul, a fost o emoție de nedescris. Mi s-a pus pielea de găină! Tata și mama merg mereu, dacă e vreun eveni­ment, de Ziua României, sau când e un spectacol românesc. Stăm în Arganda del Rey, o zonă cu mulți români, cu multe maga­zine românești. Îna­inte, eram și mai mulți români, între timp, tot mai mulți se întorc în țară. Aici, chi­riile sunt mai scum­pe, munca nu mai e ca înainte. În ultimii 6 ani s-au cam dus românii… Noi sun­tem din Maramureș. Tata e din 2006 aici. Eu aveam 13 ani, trebuia să trec la liceu, așa că m-au adus cu ei. Muncim în tâmplărie și în cons­trucții, cam asta e mâna de lucru românească pe aici. Da­că intri într-un bloc din Madrid, din trei aparta­mente, două sunt pe mâna românilor. Sunt români cărora le merge bine și au firme de 30, 50 sau 100 de oameni! Încerc și eu să prind meserie, să am firma mea”.

Îl întreb pe Bogdan cum s-a adaptat în Madrid și cum simte legătura cu comunitatea românească din Spania. „Peste tot pe unde mergi, dai de un ro­mân! Merg la sală, la box, mă găsesc cu un ro­mân, călătoresc prin Spania, intru în vorbă cu un român, îl întreb de unde e, încercăm să ne aju­tăm, ne simțim ca o mare familie. Ne avem bine și cu spaniolii. Primii mei prieteni aici au fost spanioli: eram mic, mergeam la fotbal, acolo numai spa­nioli erau și m-au primit cu brațele deschise. În ultimii ani, am avut o relație cu o spanioloaică, chiar mă simt unul de-ai lor pe aici”.

Sunt curios dacă s-ar întoarce în Ro­mâ­nia, așa cum au făcut-o și o fac mulți români în ulti­ma vreme. Mă emoționează răs­punsul lui Bogdan: „Pă­rin­ții mei sunt aici, sora mea e aici, bunici nu mai am în România. Dacă părinții mei ar decide să se întoarcă în România, m-aș duce cu ei. Doar n-o să-i las singuri! Sau dacă ar fi să mă că­sătoresc cu o fată din Ro­mânia, iarăși m-aș gândi să mă întorc…”. Tot vorbind des­pre țară, pe Bogdan îl apucă nostalgia: „Am avut o copilărie adevărată în Ro­mânia, îmi amintesc cum ieșeam pe uliță cu sania, cum ieșeam cu colindul. Amin­­tiri frumoase, pe care le po­ves­tesc prietenilor mei spanioli sau marocani de aici. Zic: «Eram mic, aveam 1 metru 20, zăpada era mai mare ca mine!», iar ei se uită lung la mine. Port cu mine în suflet zăpezile din Maramureșul co­pilăriei, cu ele mă răcoresc în zilele toride de aici”.

Iancu Iancu

„Pur și simplu, mi-au dat lacrimile în timpul imnului”

Iancu are 46 de ani, e de loc din Constanța și e de 25 de ani în Spania. E căsătorit cu o româncă, pe care a cunoscut-o în țară și care l-a urmat la Ma­drid. Are doi copii, o fată și un băiat, ambii născuți în Spania. „Provin dintr-o familie normală, tata a fost CFR-ist, nu-mi lipsea nimic în România, dar terminasem armata, jucam fotbal la nivel de Divizia B și simțeam că nu pot ajunge mai sus. Pe atunci, România era încă departe de ce e acum. Aveam rude aici, verii mei m-au chemat, mi-a plă­cut, și uite că sunt de 25 de ani. Lucrez în ospă­tărie. Sunt foarte mulțumit. Nu pot să zic că nu sunt și pe aici rasiști, dar sunt o minoritate foarte mică. Spaniolii sunt foarte primitori, dacă vrei să te integrezi, te ajută imediat. Ne simțim foarte res­pectați, foarte iubiți, majoritatea prietenilor noștri de familie sunt spanioli. Iubesc foarte mult fot­balul. Când am auzit că vine Naționala României să joace aici, am hotărât imediat că vin. Nici nu știam dacă o să pot pleca de la muncă, abia am reușit să îmi iau liber. Mi se pare ceva absolut emoționant. L-am luat cu mine pe cel mic, care are 11 ani și joacă fotbal la o echipă de cartier. Mer­gem obligatoriu în fiecare an în țară, în con­cediu, dar am ținut să aibă parte și de experiența asta, să vadă echipa Națională, să vadă cum simte lu­mea dragul de România noastră.  Pentru el, mai mult decât pentru mine, am vrut să ajungem la acest meci. Pot spune, însă, că ce așteptam, deja s-a întâmplat. Crede-mă, eu mă simt român, iubesc România, nu mă îndoiam deloc de ce simt pentru România, cu toate astea, când a început stadionul să cânte imnul, m-am emoționat așa de tare, că mi-au dat lacrimile și n-am mai putut să cânt. Se uita băiatul la mine: ne înțeleseserăm să cântăm îm­preună imnul, l-am învățat și pe el, acasă, versu­rile, dar la un moment dat, eu m-am oprit, nu mai puteam cânta de emoție. Când m-a vă­zut cu la­crimi în ochi, s-a emoționat și el. În momente ca astea, realizezi că poți să te simți extraordinar în Spania, poți să ai totul aici, dar dorul, depărtarea de casă și de cei dragi, toate astea rămân mereu acolo, într-un colț de suflet…”.

Dorul de țară al românului n-are leac. Nu poate fi răscumpărat cu ni­mic. E aco­lo, pitit într-un colț de suflet și n-aș­teaptă decât două acorduri ale im­nu­lui, ca să se transforme în lacrimi și bucurie…