O plimbare pe străzile din centrul Aradului te duce direct în trecut. Clădiri mărețe, cu aer imperial, amintire a vremurilor în care Transilvania s-a aflat sub stăpânire habsburgică, carte de istorie vie, prin care te plimbi la pas. Și în care viața obișnuită se strecoară precum iedera printr-o crăpătură de zid. Vie, puternică. Așa s-a întâmplat să dau, pe una din străduțele ce converg spre centrul orașului, peste un mic magazin cu rame, cu un nume de poveste: „Oglinda fermecată”. Magazinul soților Oancea. Și cum sunt mare amatoare de rame de lemn (îmi plac, uneori, chiar mai mult decât tabloul pe care-l cuprind), am intrat să arunc o privire și am ieșit, după câteva ore, cu un tablou și cu o poveste. Înrămate frumos.
La început, „Arădeanca”
La un birou micuț, înconjurat de tablouri ce-și așteaptă rama potrivită, stă o doamnă firavă, blondă, cu un zâmbet cât soarele. Simt, cumva, că a început primăvara, deși afară fulguie ușor. O cheamă Eugenia Oancea și a pornit afacerea cu rame de câțiva ani. „Când am venit în Arad, primul meu loc de muncă a fost la fabrica de păpuși «Arădeanca». Șapte ani am lucrat acolo, confecționam rochițe pentru păpuși. Au fost cei mai frumoși ani din viața mea, mi-era drag să merg la serviciu. Din păcate, după Revoluție, lucrurile au mers tot mai prost, iar în 2001, imediat după nașterea copiilor, am fost disponibilizată”. Ani la rând, împreună cu soțul ei, au trăit din comerț cu marfă adusă din Ungaria sau de la en-gros-urile din București, pe care o vindeau în piața din Arad. Lucrurile au mers cât au mers, dar oboseala începuse să-i ajungă din urmă. „Stăteam zi de zi în piață, fie frig, fie cald. Dimineața, scoteam marfa pe tarabă, seara o adunam. N-a fost ușor, de aceea ne-am gândit, la un moment dat, să ne oprim și să ne apucăm de altceva. Nu ținteam un domeniu anume, oricum, în comerțul actual totul e loterie, nu prea poți să spui ce anume ar merge garantat. Încerci și apoi vezi dacă ai făcut alegerea bună”.
Cât timp au făcut comerț în piață, soții Oancea au avut prilejul să vadă și comercianți de tablouri, care nu păreau să dea lovitura cu ele, din cauza ramelor extrem de urâte, făcute din ipsos sau plastic, care le displăceau posibililor cumpărători, amatori de artă. Și, deși mai sunt cel puțin încă trei firme de profil în Arad, s-au gândit să înceapă și ei o astfel de afacere.
Locația din centrul orașului în care am găsit-o pe Eugenia Oancea este doar locul de prelucrare a comenzilor de la clienți și de unde aceștia își pot ridica produsul finalizat. Confecționarea ramelor și înrămarea propriu-zisă a tablourilor se face în atelierul amenajat la domiciliul familiei. „Ca să învățăm meserie, am luat legătura cu un furnizor de rame din Oradea, am fost acolo și am văzut cum se confecționează și așa am început și noi. Tot ceea ce comercializăm e făcut doar din lemn”.
Soților Oancea le-a fost greu, la început, să se facă cunoscuți în oraș. Și-au făcut campanie publicitară din poartă în poartă, punând anunțuri în cutiile poștale, dar n-au avut succes. Încet-încet, vorba s-a dus din gură-n gură, de la un client la altul, mușteriii mulțumiți i-au recomandat și altora și așa au ajuns unde sunt acum. „Încă nu suntem chiar unde ne-am fi dorit să fim, dar nu ne descurajăm. Tot ceea ce am investit au fost fonduri personale, de aceea ne-am și dezvoltat mai greu, pentru că am făcut totul pe rând. Nu am accesat nici fonduri europene, nici vreun credit bancar, pentru că vremurile sunt cum sunt și noi am preferat să dormim liniștiți”, spune Eugenia Oancea.
Mostre ale profilelor de rame pentru oglinzi și tablouri sunt aranjate pe două panoplii. Sunt foarte multe, una mai frumoasă ca alta, și dispunerea lor geometrică conturează, la rândul ei, un aranjament artistic. Oricâte mostre ar fi desprinse, la un moment dat, de pe panoplie, tabloul rămâne întreg, de fiecare dată altul, ca-ntr-un caleidoscop. Sunt nenumărate nuanțe de maro, mărginit sau nu de delicate inserturi aurii sau argintii, dar și toate culorile curcubeului, iar în privința mărimilor, dimensiunile înguste alternează cu cele late, potrivite pentru tablouri de mari dimensiuni. Bine aleasă, o ramă poate întregi povestea unui tablou sau, în caz contrar, o poate estompa sau o poate șterge. De aceea, când ești nevoit să faci o astfel de alegere, e de mare folos sfatul unui artist. Iar doamna Eugenia chiar e artistă. Tot așteptând să intre clienții în micul magazin, a început să deseneze ea însăși câte ceva. Schițe, încercări de peisaje, portrete sau reprezentări abstracte. „Mâzgălind la hârtii, așa, m-a găsit într-o zi doamna Adriana Chiriță, de la Școala Populară de Artă din Arad. M-a sfătuit pe loc să mă înscriu la cursurile de acolo și, după trei ani, cei din jur m-au încurajat, cu toții, să fac și Facultatea de design. A părut puțin ciudat să fiu studentă cam în aceeași vreme cu copiii mei, dar a fost și frumos. O familie de învățăcei. Cu toate acestea, încă mă consider ucenic și tot ce sper e să mă dezvolt în continuare și în acest domeniu”, spune Eugenia Oancea, și înțeleg, dintr-odată, de ce din câte afaceri putea să pornească, a ales-o pe aceasta, cu rame de lemn.
Să nu aștepți pensia
Talentul artistic exista în viața Eugeniei încă din copilărie, doar că se manifestase pe cu totul alte paliere. Orfană de mamă, de la vârsta de cinci ani, și-a petrecut copilăria, împreună cu sora mai mare, la Casa de copii din Piatra Neamț. „Am ajuns acolo spre fericirea noastră, pentru că, dacă am fi rămas acasă, la Roman, nu am fi avut posibilitățile de care am beneficiat la casa de copii: masă, cazare, educație. Rău a fost că lumea ne marginaliza, ne stigmatiza, de parcă ar fi fost vina noastră că ajunsesem orfane. Poate de aceea, fiecare dintre cele 450 de fete de acolo, când a ajuns pe propriile picioare, a căutat să lase totul în urmă și să se rupă de acea perioadă. La casa de copii, mare noroc am avut cu învățătoarea mea, doamna Tinca Antoniu, pe care o consider ca fiind mama mea. Dumneaei m-a îndrăgit foarte mult, iar eu îi datorez dezvoltarea mea ca om și țin să îi mulțumesc pentru tot suportul acordat în acei ani. Se ocupa de problemele fiecărei fete și, dacă vedea că are un talent anume, făcea tot posibilul să i-l dezvolte. Datorită ei am învățat să cânt la mandolină, am făcut parte din grupul coral și din cel folk. Doamna învățătoare Tinca Antoniu are acum 96 de ani, e îngerul meu păzitor, iar eu îi doresc sănătate și putere. Vorbim mereu la telefon și o vizitez cât de des pot. Se bucură foarte mult de reușitele mele și pe acest plan, al artei plastice”. Se oprește și oftează adânc. „Știți, v-am povestit acest episod din viața mea, nu ca să mă plâng, ci pentru a-i încuraja pe toți copiii aflați într-o astfel de nefericită situație să nu se descurajeze și să fie convinși că dacă sunt serioși, vor reuși să facă în viață ceea ce vor dori”.
Cu lucrările sale de artă plastică, Eugenia Oancea a participat până acum doar la expoziții de grup. Încă se consideră învățăcel, crede că-i lipsește curajul necesar de a-și prezenta lucrările într-o expoziție personală. „Poate și pentru că eu consider arta mai degrabă un refugiu. Cred că e important, mai ales la o anumită vârstă, să-ți găsești un hobby, să nu stai să aștepți pensia, iar dacă reușești să bucuri și pe alții cu ceea ce faci, cu atât mai bine”.
Și, ca să testeze pe loc cele spuse, Eugenia Oancea îmi înmânează un tablou micuț, un peisaj marin din Grecia, întregit de câteva tufe de flori. V-am spus că am plecat cu un tablou și o poveste înrămată în el? V-am spus.
Romanian