Poveștile Bărăganului – Satul de cruci

Viață împietrită

E de ajuns să apăs un buton ca să se deschidă o lume. Ecranul laptopului devine o hartă, mouse-ul, o corabie imaginară care alunecă încet pe apa acum liniștită a râului Ialomița. Un singur click și sunt aproape de gura ei de vărsare în Dunăre, într-un punct pierdut pe hartă, care se numește Chioara. Opresc cursorul: nu e nimic aici, doar un simplu nume aflat în inima Bărăganului. Și totuși, locul exis­tă, e acolo, marcat, aproape de intersecția dru­mului național 3B cu șoseaua care leagă orașul Slo­bozia de Hârșova. Ce sens ar avea un nume în pus­tiu?, mă întreb. Caut mai departe și descopăr patru fotografii. Le deschid, iar privirea mă poartă înăun­trul lor. Patru fotografii acoperă acum vuietul orașului în care mă aflu. Aici, în ele, între pământ și cer, se află cruci. Un câmp întreg de cruci de piatră. Ființe încre­me­nite, ciudate, crescute de-a valma prin iarba îngălbenită de frig. Ro­dul unui pământ care se întinde până se sfârșește privirea și ră­mâne doar cerul. Semnele mira­cu­loa­se ale lui Dumnezeu în pus­tiu. Viață împietrită sub cer. Viață care s-a dus și totuși, uite-o, a ră­mas. Viață!

Între 1960 și 1969, sute de soldați și de deținuți ai regimului comunist din România au lucrat din greu ca să redea Balta Ialo­miței agriculturii. Acolo unde, timp de mii și mii de ani, la ploile cele mari, Dunărea se revărsa din matca ei și crea un paradis natural de smârcuri, japșe pline de pește și pământ mănos, s-a ridicat un dig falnic, care să împiedice apa să mai inunde pământul. Un an mai târziu, în aprilie 1970, când au venit iarăși ploile, apele umflate ale Ialomiței s-au oprit în Dunărea uriașă și au luat-o, furioase, înapoi. Locul acela unde fluviul obișnuia să se reverse nu mai există. Rând pe rând, cinci dintre cele mai vechi și mai prospere lo­calități din Ialomița, urmașele în timp ale marelui Oraș de Floci, locul unde s-a născut Mihai Vitea­zul, au fost inundate cu totul. Mai întâi Piua Petrii, apoi satele Bobu, Brăilița, Sfântul Vasile și Chioara. Din cauza acelui dig, oameni, locuri și secole întregi din istoria Bărăga­nului au fost sacrificate. Iar pentru ca oamenii să nu se mai întoarcă niciodată înapoi, autoritățile au ho­tă­rât să le dinamiteze casele, școlile, maga­zinele și bisericile și să le niveleze ulițele cu buldozerul. Nu de ei, de oameni, mai era nevoie acolo, ci de realizările mărețe ale planului cincinal și de recordurile pro­ducției la hectar ale României Socia­liste. Balta Ialomiței trebuia redată agriculturii, iar oamenii trebuiau să dispară. Au fost despăgubiți simbolic și au primit câte un petec de pământ în altă parte. La Chioara, însă, în urma oamenilor au rămas, neclin­tite, crucile de piatră. Mai privesc o dată fotografiile, apăs butonul și închid. Tre­buie să ajung acolo. Pe câmpul acela cu cruci de piatră.

Liniștea dintâi

Sunt multe feluri de liniște pe pământul ăsta. Dar niciuna nu e atât de aspră, de vie, de înaltă și de ne­cuprins ca liniștea Bărăganului, primă­vara. Am simțit-o de cum am pășit în ini­ma ei. O forță uriașă, de neoprit, care, din prima clipă, a înlăturat toate scuturile orașului pe care le aveam crescute pe sub piele. Liniștea aceea covârșitoare, care îți mătură zgura gândurilor, a grijilor și a îndoielii, ca să te lase singur în mijlocul pustiei, om, curat până dincolo de oase. E liniștea din care au pornit toate celelalte feluri de liniște, liniștea dintâi, puritatea simplă, sălbatică a cerului și a pământului. Liniștea în care te asurzește vântul, stăpânul deplin al tuturor văzutelor și nevăzutelor ce se ascund între pământ și cer. Șoseaua pe care am venit a rămas doar o linie albă și îndepăr­tată, stâlpii gigantici de înaltă ten­siune, doar niște năluci dintr-o altă viață. Privirea nu mai are niciun punct de sprijin. Mă pot agăța doar de nori sau de firele de iarbă în­gălbenită prin care pășesc, dar mai întâi de toate, trebuie să-mi îmblânzesc inima, s-o împac cu vântul, să o conving că nu are rost să se întreacă nebunește cu el. Va pierde. Doar așa pot merge mai departe, cu o smerenie care mă învață că nu sunt altceva decât un punct care se mișcă în liniștea asta fără început și fără sfârșit a câmpiei. Îmi simt inima că s-a îmblân­zit, că a făcut pace cu vântul, că a înțeles că nu-l poate urma. Și abia acum aud zumzetul, cântecul pentru corzi din fire de mătase al prigoriilor și sim­fonia înaltă, vrăjită, pe care ciocârliile o ridică neîn­trerupt spre cer. Poteca pe care o urmez se pierde încet prin iarba înaltă. Un uliu se rotește deasupra vântului: cruce mișcătoare dese­na­tă pe nori. Nu mă mai satur de atâ­ta frumusețe. Iar inima mea, acum îmblânzită, simte că Bărăganul asta și e: definiția frumuseții sim­ple, adânci și fără sfârșit, înăuntrul căreia pulsează, miraculoasă și nevăzută, viața. O pată albă țâș­nește de la picioarele mele și dis­pare, departe, în câlții de blană ierboasă ai pământului. Un iepure, probabil. Apoi un câine ciudat se ascunde și el într-un loc în care ochii nu mai pot să vadă. Un enot, îmi spun, și merg mai departe spre locul acela pe care l-am găsit într-o fotografie, când­va, demult acum nici două zile, într-o altă viață.

Mă apropii. Liniștea a coborât înăuntru și sfârâie ca jarul. O simt, o aud, o văd. Arde. Am ajuns în inima ei, în locul ăsta unde de veacuri s-au întâlnit viii cu morții. Pentru că orice cruce pusă la capul unui om este și asta: un loc de întâlnire între cei care s-au dus și cei care au rămas. O poartă între pământul în care in­trăm și cerul în care vom ajunge. Semnul că Hristos a pășit și El pe acest pământ și s-a ridicat la cer cu moartea pre moarte căl­când. Oameni ciopliți în piatră sunt crucile pe care le văd acum. Oameni împietriți, cu brațe des­chise care îmbrățișează toată lumina și vântul de pe întinderea asta pustie care, cândva, a fost plină de viață. Un sat întreg de cruci, singura dovadă că aici a existat un loc care s-a numit Chioara. Tot ce a rămas în urma lui e strigătul mut    al vieții care s-a dus. Încerc să-l ascult. Pentru asta am venit. Pentru cruci, pentru oamenii care se află sub ele, pentru povestea lor. Aud doar vântul și prigoriile și liniștea. Numele celor plecați sunt șterse sau acoperite de licheni, ici-colo pot să mai văd câte o fotografie ciobită, o privire demnă a unui bărbat dintr-un alt veac. Câteva morminte sunt goale, semn că unii dintre cei vii n-au vrut să-i lase pe adormiții lor în pustiu. Din biserica satului Chioara n-a rămas decât o urmă din temelia de piatră. Deasupra ei, oamenii au așezat o troiță. O amintire din marmură albă, care să vegheze tot câmpul ăsta de liniște și verdeață, tot locul ăsta luminat, tot locul ăsta de odihnă, în care durerea, întristarea și suspinul au fost îmblânzite de curgerea mol­comă a râului Ialomița. Mă închin. E singurul lucru pe care îl mai pot face. Și plec mai departe, să-i caut pe cei vii.

După potop

Văd: silueta albită de nori a unei așezări aflate de­parte, nălucile uriașe ale stâlpilor de înaltă ten­siune, gâlma unei popini care străjuiește câmpul și pe ei, pe oameni, venind. Se apropie. Căruța lor se întrece cu vântul, în urma ei gonește un mânz. După atâta liniște împietrită, viața mi se pare un miracol. Cu brațele întinse, strig înspre ea. Strigătul mi-e înghițit de vânt. Am devenit, la rândul meu, un om cruce, dar brațele mele se mișcă. Sunt încă viu și strig. Calul se întoarce din drumul lui și aleargă acum spre mine: viață, viață venind. „Rrraaa, mă, haaa, prrrrr, hoooo!” Iapa fornăie lângă mine, își ridică și își coboară capul înainte și înapoi. Mă salută probabil. Mânzul s-a oprit, temător, în urmă. Patru bărbați mă privesc curioși din căruță. „Să­nătate”, le spun, „sănătate”, îmi răspund și ei. Le zic de unde vin, le arăt crucile cu mâna. „Ai fost în Chioara”, zic ei. „Am fost”, le răspund. „Păi, și ce ai văzut acolo? Cruci?! E plin Bărăganul de cruci!

Da­că vrei să știi de sat, du-te la noi, în Vlădeni. Avem și muzeu. Întreabă acolo de sinistrați”. E rândul meu să-i privesc mirat: „sinistrați?!”, întreb. „Cum altfel?”, mi se răspunde. „Si­nistrații sunt toți oamenii care au venit din Chioara în Vlă­deni după inundații…” Îi pri­vesc mirat. „Au trecut 54 de ani de atunci și tot sinistrați li se spune?”. „Păi, cum alt­fel?!”. Îl întreb pe bărbatul ca­re pare cel mai în vârstă câți ani are. „40”, îmi spune, apu­că frâiele calului, „rrraaa, măăă, niee”, zice, mă salută și pleacă mai departe, tot mai departe, cu căruța, în pustiu. Îi urmăresc cu privirea până dispar. Un colb subțire e tot ce rămâne în urma lor.

Închid ușa mașinii, iar păsările și vântul se opresc. Tot ce aud acum e uruitul roților rulând încet pe digul de pământ și vuietul îndepărtat al altor ma­șini, acolo, pe asfaltul din cealaltă lume, cea din care am venit și, în curând, cea în care mă voi întoarce. Cru­cile din Chioara se ascund la loc în iarba în­gălbenită. Mă tot îndepărtez de ele până când dispar cu totul. Dar acum știu că sunt acolo. Le-am văzut, le-am atins, m-am închinat lor și le-am luat cu mine pentru câte zile voi mai avea de trăit. Așa cum fiecare din noi luăm oameni, locuri și lucruri pe care, poate, nu le vom mai vedea vreodată. Amintirile sunt puntea, uneori subțire, alteori șubredă, dintre tot ce am trăit și tot ce ne rămâne. Asta caut acum: câtă viață a mai rămas din Chioara.

Își mai amintește cineva de satul ăsta, azi, la mai bine de jumătate de veac de când el nu mai există? Mai este cineva care să știe ce oameni se află sub crucile acelea? Cum îi chema, cum au trăit? Li se mai aprinde, oare, o lumânare? Se mai în­chină cineva acolo? Câtă uitare se așază pe o lume care a dispărut de 54 de ani? Oamenii care au trăit cândva în Chioara sunt deja bătrâni. Iar cei încă tineri erau copii atunci când apele le-au acoperit satul. Dar și unii, și alții și-au trăit, cu siguranță, cea mai mare parte din viață altundeva. Și totuși, mă gân­desc, oameni care nu erau născuți atunci, în aprilie 1970, continuă să-i numească pe cei din Chioara sinis­trați. Unele lucruri nu se uită chiar dacă nici măcar nu le-ai trăit. Mașina rulează acum pe asfalt. Am ajuns în Vlădeni, să caut răspunsul la toate întrebările astea.

Mă întâmpină și aici liniștea. O cu totul altfel de liniște decât cea săl­batică de pe câmpul cu cruci al Chioa­rei. Liniștea aceea cuminte, în care fie­care zi pare să fie o duminică, li­niștea cu ciripit de vrăbii, uguit de porumbei și soare. Liniștea curată, a unor ulițe pline de case mici, tihnite, cu grădini în care au răsărit deja florile de primăvară și alei care încă așteaptă bolta de umbră a viței de vie. Liniștea de sat de câmpie, aflat departe de drumurile bătute. Liniștea aceea în care puținii oameni pe care îi vezi te privesc mirați, ca pe un străin ce ești. Liniștea în care cumperi o sticlă de apă dintr-un magazin micuț, umbros, iar vânzătoarea îți spune nu doar unde e muzeul, ci și numele celei care se ocupă de el, și unde s-o găsești. „Vă întoarceți. Muzeul e închis. Mergeți la primă­rie”. Mă întorc, trec iarăși prin liniștea asta lucie de sat de câmpie, ajung la primărie. Doi oameni aflați în curte mă cercetează din cap până în picioare. Mă ascultă, se lămuresc, probabil, că nu sunt genul acela de străin pieziș. „Domnul vice, du-l, te rog, pe dom­nul jurnalist la doamna Mariana! Eu sunt primarul din Vlădeni”, mi se spune, cât să înțeleg, în cazul în ca­re nu pricepusem până acum, că n-am stat de vor­bă chiar cu oricine. „Vă duce domnul vice la bi­blio­tecă! O să fiți pe mâini bune acolo, să nu aveți nicio grijă!”. Ajungem la bibliotecă, urcăm pe o scară in­terioară, viceprimarul bate la o ușă, intrăm. „Vă las pe mâini bune”, repetă și omul care m-a adus până aici, mă salută și se face nevăzut. Biblio­tecara Ma­riana Alexandru îmi zâmbește, îmi spune să iau loc.

Satul lui Dumnezeu

Și liniștea unei biblioteci este alt­fel. E liniștea secretă a unei came­re micuțe în care se ascunde memo­ria lumii. O liniște grea și tăcută. Li­niștea aceea în care te simți stingher că ai pășit și ai făcut podeaua să scârțâie, liniștea de zid moale a cărților care te înconjoară, liniștea cu miros de file îngălbenite, liniștea severă, încremenită a tuturor scrii­torilor care au rămas în manuale și în tablourile cu ramă neagră, aflate pe un perete alb.

„Vin de pe câmpul de cruci din Chioara. Mai știți pe cineva care să meargă vreodată acolo?”, o întreb pe Mariana Alexandru. „Cum să nu știu?”, îmi răspunde, iar liniștea de aici, din odaia asta ticsită de cărți, se umple dintr-odată de lumină, ca și cum o draperie grea a fost tra­să, iar înăuntru a intrat, roșu aprins și plin de raze, soarele dimineții.

Femeia din fața mea zâmbește. Mariana Ale­xandru s-a născut chiar atunci, odată cu apele care au acoperit Chioara, în 1970. Îmi spune asta cu un soi de mândrie, cât să înțeleg că a fost și se simte profund legată de locul acela. „Mi-ar fi plăcut să tră­iesc acolo”, îmi spune. „Știu atâtea și atâtea povești de la oamenii din Chioara… De la străbunicul, de la bunicul meu… Satul ăla chiar a fost unul de poveste! Un amestec dintre oamenii vechi ai câmpiei și cio­bani veniți, mai târziu, din Bran, Săcele sau Sibiu. Pes­­cari, păstori, agricultori, toți laolaltă, toți în același loc! Pentru că locul ăsta”, îmi spune Mariana Alexandru cu bucuria aceea a luminii de dimineață întipărită pe chip, „a fost binecuvântat de Dum­nezeu, din cele mai vechi timpuri, cu toate darurile Lui! Ochiuri de apă din care, atunci când se revărsa Dunărea, puteai prinde peștele cu mâna, iarbă pe care oile o puteau paște chiar și iarna, pământ mă­nos, mereu însorit, din care rodea orice ai fi semănat! Ia uitați-vă aici!” Ca orice bibliotecar adevărat, Mariana Alexandru începe să scoată de pe rafturi carte după carte, să-mi vorbească despre ele, despre oamenii care le-au scris. E un spectacol ce se întâmplă acum în Biblioteca din Vlădeni.

Femeia întinde în fața mea hărți vechi, îmi citește cu voce tare fragmente: Că pe atunci, Balta Ialomiței era acoperită cu păduri. Că până și râul Ialomița era mai larg și mai cotit și nu se grăbea să se verse în Dunăre. Că zona era atât de bine ascunsă, încât nici bizantinii, care aveau cea mai mare flotă a lumii, nu puteau vedea nimic dincolo de Baltă. Știau clar că puteau fi atacați de niște luptători care veneau pe sub apă, respirând prin trestii. Că oamenii stepei puteau ataca imperiul, dar nu și invers. „Vedeți?”, îmi spune. „Pământul ăsta e vechi cât istoria. Dacă ați fost la cruci, ați văzut, sigur, și Popina. O doamnă arheolog de la Muzeul Județean Ialomița, Emilia Corbu, sapă de mult timp acolo. A găsit, din ce știu, așezări din neolitic, de acum 6500 de ani, urmele dacilor, cata­com­be din secolul 6, bordeiele și cuptoa­rele unei așezări din secolul 9! Practic, locul acela, de la popină până la râu, a fost locuit în permanență. Iar primele date despre Chioara, numită atunci Blagodești, apar odată cu Mircea cel Bătrân, când locu­rile astea devin proprietatea Mâ­năs­tirii Cozia. Da, da, Cozia de pe Olt! Ia ascultați ce scrie aici!”. Și bi­blio­tecara răsfoiește o altă carte, cât să ci­tească cu voce tare: Dacă se vor face gloabe la acele bălți sau dușe­gu­bine, fie de păstori, fie de orice om al vre­u­nui boier prea mare sau mic, toate să fie ale mănăstirii. Să le ia vamă de la stupi și toate celelalte munci, câte se vor întâmpla. Vedeți?! Oamenii din Chioara au aparținut de Cozia sute de ani! Apoi, mai târziu, de Mânăs­tirea Ioan, din București”. Mariana Ale­xandru vorbește repede, cu emo­ția aceea a omului bucuros că cineva îi ascultă povestea. Nu vrea să lase nimic la voia întâmplării. Își dorește să aflu acum, aici, tot ce se poate ști.

„Uitați-vă și în cartea asta. Și aici, și aici!”. Rând pe rând, în mâinile mele ajung cărți pe care le răs­foiesc o vreme, cât să primesc altele în loc. Citesc cum baba Lina Prășiloaica, moașa satului Chioara, așeza nou-născutul pe palanță, ca să-l ferească de farmece și de deochi. Citesc cum buricul pruncului era păstrat într-o năframă, până în ziua când avea să plece la școală: Eu dezleg buricul, Dumnezeu să-mi dezlege drumurile în viață, se spunea în Chioara atunci. Citesc și despre celălalt botez, cel tainic, al bolii, când copilul primea un alt nume, iar mama îl scotea, simbolic, pe fereastră, ca să îndepărteze moar­tea care îl pândea. Citesc cum apa cu care se îm­băia pentru prima oară pruncul, apă cu flori, agheasmă, bani de argint, busuioc, miere, grâu, pene și mărar, era turnată apoi la rădăcina unui măr, pentru ca acel copil să rodească în viață precum copacul.

Citesc despre brazii care se purtau în fruntea alaiului care pornea spre casa oricărei mirese. Citesc despre cum tot pământul acela din care au rămas azi doar crucile de piatră era, cândva, o bătătură a bucuriei, pe care se jucau horele de poveste de la nunți. Citesc despre pânza albă care devenea puntea pe care trebuia să pășești, atunci când petreceai un om pe ultimul său drum. Ultimul drum: o cruce de piatră din cimitirul Chioara. Văd fotografii îngălbenite, aproape șterse, din alte vremuri: priviri demne, străvechi, hipnotice, viață încremenită care te fixează de dincolo de timp. Apoi, o altă fotografie, chiar de atunci, din aprilie 1970: copii, femei, bărbați aflați pe ulița acoperită de ape a Chioarei. Un abur greu, de piatră, plutește acum în liniștea bibliotecii din Vlădeni. „Și soacra mea”, îmi spune Mariana Alexandru, „a trăit în Chioa­ra, până la ape. Are 86 de ani acum. Dacă o întreb ce a mâncat azi, nu știe, dar dacă o întrebi cine lo­cuia pe strada bisericii mi-i spune pe toți! Mi-a po­vestit că atunci când apele au crescut, a plecat vâs­lind, cu copiii, într-o copaie de lemn, până la șosea. Dar dorul pentru satul ei nu s-a vindecat niciodată. Ni-cio-da-tă! Și acum, dacă trecem împreună podul nou de peste Ialomița, acolo unde se afla Chioara, începe să plângă! Cât a putut să meargă, s-a tot dus să aprindă lumânări la crucile ei de pe câmp. Mă duc la bunica, mă duc la Taica Moșu, zicea. Acum nu mai poate. Dar mă duc eu, ori de câte ori pot. E ceva care mă cheamă acolo, nu vă pot spune exact ce. Pur și simplu, m-am născut cu dragostea asta de Chioara în suflet! V-aș duce la soacra mea, dar mi-e teamă că n-are să vă vorbească. Dar știu unde să mergem. Haideți cu mine!”

De veghe în lanul cu cruci

Ne suim în mașină și ne întoarcem spre Chioara. Doar asfaltul, cerul și undeva, pierdute în iarba în­gălbenită, crucile de piatră. Mariana Alexandru își miș­că încet capul. „Da, da, e bine”, pare să-mi spu­nă. Știe exact unde trebuie să mergem. „Pe aici, stânga.” Un drum de pământ. Ne oprim. Ne oprim la o casă în pustiu, pe care doar șoseaua o mai des­parte de câmpul cu cruci de piatră. Ne întâmpină iarăși vântul acela sălbatic, ne latră niște câini mici, albi, din grădină. „Nea Gicu!”, strigă bibliotecara. Un bărbat tăcut se apropie încet de gard.    Privirea lui vine de undeva de departe, din locuri cu vânt, smârcuri, soare și frig. Ani și ani de viață ascunși în ochii ăștia care mă fixează. „Haideți”, ne spune și ne poftește înăuntru.

Sunt 19 ani de când Gheorghe Dobre, pe care lu­mea îl cunoaște ca Gicu Bumbuiță, s-a întors acasă, în Chioara. Avea 28 de ani când a trebuit să plece. 35 de ani apoi, a rătăcit prin lume cu un dor uriaș în piept. „Când treceam pe aici, pe lângă câmpul ăsta pustiu, unde a fost Chioara mea, simțeam, așa, că mă strivește o piatră înăuntru. O cruce d-asta de pe câmp. Și muream atunci. Muream”. E un om aspru Gicu Bumbuiță. Asprimea aceea veche, niciodată îmblânzită, a câmpiei nesfârșite, străjuită doar de cer. Vorbește încet, puțin, iar uneori, în loc de răspuns, se mulțumește să mormăie și să privească. Îl întreb care e primul lucru care îi vine în minte când își amintește de viața lui din Chioara. „Caii înghețați din baltă”, zice. „Și murga mea cu ei.” Și trebuie să văd    eu în locul lui, pentru că el nu-mi va spune mai mult. Și văd. Îl văd pe el, copil de 14 ani, singur într-un bordei aflat între smârcuri, zgribulit sub o pătură mițoasă. Suflând aer cald în palme, co­borând apoi desculț, pe podea, cât să-și plimbe mâi­nile, încet, deasupra limbilor de foc din vatră. Apoi îl văd cum așază în jar alți butuci de salcie. Focul se îneacă, dă să se    stingă, din el    se înalță fumul. O perdea de fum grea, înecăcioasă. Băiatul tușește. Deschide ușa bordeiului. Îl lovește liniștea de piatră a frigului, îmblânzită doar de trosnetul lemnelor din vatră. Albul de gheață al unor stele îndepărtate. Si­lue­ta încremenită a unei pă­sări cuibărite în stuf. Ples­că­i­tul unui crap uriaș în apă. Fornăitul cailor în baltă, foșnetul de șarpe al gheții. „40 de cai au murit atunci, înghețați, în noaptea aia geroasă, de primăvară. Și murga mea cu ei. Eu îi aveam în pază. Eu singur. Aveam 14 ani. Asta. Ăsta e primul lucru pe care îl văd”. Gicu Bumbuiță tace. La 82 de ani, își aprinde o țigară. Suflă fumul spre câmpul de cruci. Moartea de atunci l-a învățat ce înseamnă viața. Viața în Chioara, „satul cu cei mai harnici oameni și cea mai frumoasă biserică cât era Ialomița de mare”. Și ce înseamnă bucuria. Bucuria simplă „de când tre­ceam râul pe pod de vase, iarna, într-o sanie trasă de cai, spre Țăndărei, ca să cumpărăm sare și co­vrigi. Sau „cum făceam fo­cul la cotlon, la focărie, cu ciocan de porumb.” Sau „vara, sub umbra de la co­viltir, la câmp, când mân­cam mămăliga făcută acolo și turnam peste ea lapte prins”. Două mii si mai bi­ne de oameni trăiau în Chi­oa­ra, în care s-a născut Gi­cu Bumbuiță. Iar toți oame­nii ăștia au jucat la nunta lui. „Aaai, ce a mai cântat mu­zica! Cu viori, cu țam­bal, cu acordeon, cu bas, nu se mai opreau lăutarii din cântat, iar noi din horă! Pe toți îi știu care au fost! Că doar, când era de clacă, tot cu ei munceam împreună! Cum să nu-i știu?!”. Ochii lui, veniți de departe, sfâ­râie iar, ca jarul din țigara pe care o fumează. „Au câștigat comuniștii, ne-au învins, ne-au dat cu bom­be-n biserică și ne-au luat tot, să n-avem unde să ne mai întoarcem! Și aveam vie, pepeni, stupi, ani­ma­le… Cinci mii de hectare avea satul nostru! Și toate au dispărut, de la un pic de apă! Că într-o lună, nici nu mai era apa, se dusese toată! Eu n-am vrut să plec! N-am vrut! Am rămas cu nevasta și copiii în pod. Un an am stat acolo! Nu plec, ziceam, ăsta e satul meu, am familie aici îngropată! Nu-i las! Dar ne-au luat tot! Case, ma­gazin, școală! Cum să stai într-un sat în ca­re nu mai e nimic?!”. Nea Gicu Bum­buiță își stinge țigara. În ochii lui a început să plouă. Oftează. Șterge apa dină­untru cu po­dul palmei. „35 de ani am locuit în Țăndărei și tot n-am putut să-mi scot din suflet locul în care m-am nă scut. N-am putut. Uite așa, n-am putut! Și ca mi­ne-s mulți, toți chioranii si­nis­trați care încă mai trăiesc! Dar nimeni n-a avut în­dâr­jirea mea să se întoarcă. Prin 92, ne strân­seserăm vreo 10 familii să ne facem Chioara înapoi. Dar am rămas singur, că e greu cu hârtiile și ștam­pilele care îți trebuie. Nu-i nimic! Singur mă întorc, le-am zis! Și m-am întors! Acu’ 19 ani am terminat de ridicat casa asta. Mi-au zis unii că nu sunt să­nătos la cap, să stau singur, în pustiu, fără nimic în jur… Dar ei nu știu că aici nu e pustiu. E Chioara mea. Cineva trebuia să rămână viu aici. Să aibă în pază crucile de piatră… Trebuia, înțelegeți?! Tre­buia! Eu abia asta cred că înseamnă să fii om nor­mal pe pământ!” Și Gheorghe Dobre, zis și Bum­bu­iță, tace din nou. Privește mulțumit acum, de un­deva de departe. S-a întors acasă. S-a în­tors în Chioara. Amintirile lui sunt niște cruci de piatră. Iar crucile de piatră rămân.