Pe urmele părintelui ARSENIE BOCA – De Paști, în ograda copilăriei

• Pe vârfuri de munți, primăvara, stelele coboară în iarbă, pe­reche cu cele din cer. Iau trup de păpădii, galbene ca lu­mina soa­relui, stau pitite până le trece vremea, apoi, firave și ușoare, făpturi de puf, pleacă iarăși în zbor spre cerul din care au venit. Atent la ele, un copil se gândește că ăsta e drumul pe care poa­te să ajungă la Dumnezeu. Are un nume, frate de cruce cu pri­măvara: Zian •

„Ce sfânt? Vezi-ți de treabă!”

Sunt aproape zece ani de când vin cu regu­laritate în zona comunei Vața de Jos și am căutat, de fiecare dată, să aflu de la localnici ce știu ei des­pre Părintele Arsenie Boca, cum îl simt ei, dacă pentru ei înseamnă ceva a fi consătean – chiar și peste timp – cu un sfânt. Cu foarte, foarte puține excepții, oamenii ridică neștiutori din umeri. Cumva, au aflat de importanța Pă­rintelui, abia după anul 2000, când „Arsenie Boca” a devenit brand de țară, și mulți români au început să caute și locul nașterii Părintelui, nu doar mormântul său de la Mânăstirea Prislop. Întâi au venit din alte părți să ridice aici parastase pentru Părintele Arsenie, abia apoi, timid, au început și câțiva localnici să facă la fel.

Nici oamenii foarte bătrâni pe care i-am mai prins în viață, contemporani cu Părintele, nu-și mai aminteau decât vag de copilul cu ochii de cer. În mod bizar, nimic din ceea ce oamenii tră­iesc aici, la poalele dealului Bu­joara, unde Părintele s-a născut, nu pa­re im­pregnat de evlavia pe care-o în­tâlnești la tot pasul, în zona Făgă­rașului și-a Sibiului, unde oamenii vorbesc des­pre Pă­rintele, ca și când ar fi viu, și-i țin chipul cel fru­mos prins pe perete, între icoane.

Drept e că nici Părintele Arsenie n-a mai revenit în satul nașterii lui și nici n-a prea amintit de el în scrierile sale. Poate a vrut să-l păs­treze în amintire așa cum îl știa de copil, înainte de a fi nevoit să se înstrăineze, ca să-și poată continua studiile. Sau, poate că prigonit fiind atâta vreme, n-a vrut să aducă prigoana și asupra foștilor săi consăteni.

– Părinte Tiberiu Pavel, de ce credeți că oamenii din zonă nu îl simt pe Părintele Arsenie ca fiind de-al lor? Nu oricine are șansa de a fi fost contemporan cu un sfânt, ba mai mult, chiar consătean.

– Nu pot să-mi dau seama care e motivul acestei nepăsări, ca să-i zic așa. Chiar am întâlnit la un moment dat un lo­calnic din Vața de Sus, care are o casă pe un deal din apropierea dealului Bujoara, doar un pârâiaș le desparte. Când l-am întrebat ce știe despre Pă­rintele Arsenie, a dat din mână și a zis: „Vezi-ți de treabă!”. Am fost șocat.

– Să fie oare vina preoților din zonă că nu le-au prea vorbit oamenilor despre Părintele Ar­senie?

– În mod sigur. Acum, în a doua zi de Paști, de exemplu, la Sfânta Li­turghie de la Schitul Bu­joara, au venit și două familii, una din Gorj, cealaltă din Se­beș-Alba. Cei din Se­beș, deși nu tocmai ti­neri, au urcat pe jos, prin pădure. I-am în­trebat dacă sunt cumva veniți la stațiune, la Vața de Jos. Mi-au spus că nu, că au venit special pentru Părintele Arsenie, să vadă locul nașterii sale. Vedeți? Cei de departe știu atâtea și fac efort s-ajungă aici, iar celor din zonă nu le prea pasă.    Chiar m-a rugat Maica stareță Benedicta să le vorbesc cât pot de mult oamenilor despre Părintele Arsenie, ca să afle despre el și cei care nu știu. Sunt mulți care tânjesc după el, dar cei de-aici îl ignoră.

– Dumneavoastră știați ceva despre Părintele Arsenie înainte de Revoluție?

– Nu, atunci nu, abia ulterior am aflat. Dar să știți că l-am cunoscut pe milițianul Trușcă, cel care fusese prezent la înmormântarea mamei Părintelui Arsenie, la Hălmagiu, iar el a confirmat că, atunci, acolo a fost o persoană străină, pe care nimeni nu o cunoștea. Abia după aceea au aflat că fusese Părintele Arsenie, care, se știe, în ziua înmor­mântării, fusese absent la apelul de dimineață din închisoare, dar fusese prezent la cel de seară, fără ca cineva din mai-marii închisorii să-i fi aprobat plecarea. Nici n-ar fi fost posibil, de altfel, să străbați fizic atâția kilometri, în doar o singură zi, dus-întors.

Bujoara, o altfel de Bunavestire

Mulți ani au trecut după Revoluție, fără ca nimeni să știe unde e dealul Bujoara și cât de important este el în viața Părintelui Arsenie Boca. Când cei din zona comunei Vața de Jos, pe teritoriul administrativ al căreia se află și satul Vața de Sus, și dealul Bujoara, au aflat despre locul nașterii Părintelui Arsenie, acolo nu mai era decât o șură părăginită, din care-au fost salvate vreo două bârne vechi. Dar știrea potrivit căreia casa în care s-a născut Părintele Arsenie există încă a făcut înconjurul țării, și așa, locul a intrat în atenția publică. Oamenii au început să vină an de an din întreg Ardealul, ba și de mai departe, mai cu seamă în Septembrie, la vremea zilei de naștere a Părintelui ­Arsenie.

Încet, încet, cu rânduială de la Dumnezeu, în ograda copilăriei părintelui s-a ridicat bisericuța, cât un căuș de palmă, care, într-un mod minunat, domină acum înălțimile zonei. Și chiar dacă drumul spre ea e anevoios, oamenii vin și tot vin, din ce în ce mai mulți.

Părintele Tiberiu Pavel slujește de un an de zi­le în bisericuța cu hramul „Sfântul Ioan Iacob Hoze­vitul” de pe dealul Bujoara. „Eu le spun mul­to­ra: ca să avem mormântul Părintelui Arsenie de la Prislop, a trebuit să existe Dealul Bujoara, locul unde s-a născut și a copilărit. Și fac o analogie cu Bunavestire, sărbătoarea fără de care nici o altă sărbătoare din calendarul bisericesc n-ar fi existat. Pentru că, la Bunavestire, Fecioara Maria a zis Arhanghelului Gavriil: «Fie mie după cuvântul tău!», și așa a început creștinismul. Fără Buna­vestire, n-am fi avut, nici Nașterea Domnului, nici Învierea. Așa și cu Părintele Arsenie: nu putem vorbi, nici de Prislop, nici de Drăgănescu, nici de Sâmbăta, fără să vorbim de Bujoara, locul unde viața acestui sfânt al Ardealului a început”.

Părintele Tiberiu Pavel a împlinit deja 70 de ani, și 47 din aceștia i-a petrecut în altar. S-a întâm­plat să păstorească, în tot acest timp, doar co­munitatea din comuna natală, Tomești, cu filiile Șteia și Tiulești, din județul Hunedoara. Nu și-a dorit niciodată să plece într-o parohie mai mare sau mai bogată, s-a bucurat să poată rămâne între ai săi, iar oamenii l-au respectat mereu pentru asta. „M-am născut într-o familie mereu apropiată de biserică: bunicul meu a fost și cântăreț, și crâsnic, tata și un frate au fost cântăreți, iar un unchi a fost crâsnic. Lângă ei m-am format și eu, eram ne­lipsit de la biserică, încă de mic. În plus, am sim­țit mereu o chemare către preoție. Chiar dacă am făcut școala în perioada comunistă, cu toate interdicțiile și restricțiile cunoscute, am crescut în casă cu Sfânta Scriptură, din care bunicii și pă­rinții mei ne citeau mereu”.

„Între Dumnezeu și neamul meu”

– Părinte, în Sfânta Scriptură se spune că nimeni nu-i profet în țara lui. Cum a fost să fiți atâta vreme preot în satul natal?

– Petre Țuțea are o carte intitulată „Între Dumnezeu și neamul meu”. Dacă realizezi, ca preot, că ești pus între Dumnezeu și credincioșii ce ți-au fost dați în grijă, dacă-ți faci datoria cu conștiinciozitate, slujind oamenilor, nu doar în biserică, ci prin toată viața ta, zi de zi, nu se poate ca lumea să nu te aprecieze. Înainte să fiu hirotonit, mai mergeam cu colegii la horă, la fotbal, ne salutam cu „Servus!”, dar a doua zi, după ce am fost instalat ca preot, cu toții îmi spuneau „Pă­rinte”, și nu pentru că le-aș fi cerut eu asta. Așa au simțit ei că trebuie să mă respecte. Știți, Mân­tuitorul a spus: „Ce voiți să vă facă vouă oamenii faceți și voi lor!”. Asta e educația pe care am pri­mit-o, și acasă, și la școală. Profetul Eremia spunea cam așa: «Mai îna­inte de a te zămisli în pântecele maicii tale, te-am ales și te-am pus deoparte». La fel am simțit și eu. Știți, la hirotonie, pre­oții fac un legă­mânt, adică, dacă ești sfințit pentru o biserică, ești legat de acea biserică, de aceea n-am vrut să plec din sat. Eu, per­sonal, m-am simțit împlinit ca preot de țară.   

– Sunt foarte mulți preoți de țară ti­neri, care se plâng că nu se descurcă și caută să se mute la parohii de oraș sau în comune ampla­sa­te în apropierea orașelor.

– Eu am avut avantajul de a fi pro­venit dintr-o familie înstărită, am avut teren mult, am avut cai, boi, animale, am crescut lucrând. Nu plecam la școală, la seminarul de la Caransebeș, la 1 Oc­tombrie, când începeau cursurile, să-l las pe tata cu fânul necosit. Am crescut cu drag de muncă, de pământ. Nu faci avere lucrând pământul, e mun­că grea, dar dacă știi să te gospodărești, reușești să ai tot ce-ți trebuie. Am și acum gos­podărie, am animale, tractor. În copilăria și tine­rețea mea, trebuia să dăm cotă statului, și nu ră­mâneam cu mare lucru, acum e mult mai ușor, cu subvențiile de la APIA. Dar să știți că sunt în zonă destui preoți tineri, care reușesc să se gospo­dă­rească, și nu se plâng, mai ales dacă în satul în care slujesc au o casă parohială și ceva pământ. Se spune că omul sfin­țește locul, și exemple sunt destule, de ce ar fi alt­fel, tocmai în cazul preoților?

Un brâu de Lumină

În noaptea de Paști a acestui an, sus, la schit, au fost peste o sută de persoane, care n-au pregetat să stră­bată, mai cu mașina, mai pe jos, suișul până acolo, sub bolta înste­lată a cerului. „Când am înconjurat bise­ri­ca, s-a întâmplat ca eu și cei ce du­ceau praporii să-i ajungem din urmă pe credincioși, și așa s-a închis un cerc în jurul bisericii. Știți că la schit nu este curent. Ima­gi­nați-vă un brâu luminos de can­dele și lumânări aprinse în ju­rul bisericu­ței și, deasu­pra, o puzde­rie de stele, c-a dat Dum­nezeu de-a fost vre­me bună și ce­rul senin. Au fost mai mulți oameni ca anul trecut, care vin să facă pele­rinaj, nu într-o excursie oarecare, să mai bifeze un obiectiv, sau doar să ia paharul cu Paști și să fugă aca­să, la o masă îm­belșu­gată. Au rămas și la Sfânta Liturghie, pentru că aici e un loc unde nu prea poți ajunge fără jertfă. Dru­mul e anevoios și ziua, darmite pe timp de noapte, ba să te mai încumeți și să-l stră­bați pe jos!”, po­vestește părintele Pa­vel.   

„A fost înălțător, ca de fiecare dată. Sunt oameni care vin special, doar pentru slujba de Înviere, dar și din cei care vin aici cu regularitate, de mai multe ori pe an. Neavând curent, cerul și pământul sunt una, un întuneric adânc, exact ca cel din mormântul Mântuitorului. Lumini sunt doar de la stele și de la lumânările aprinse ale credin­cioșilor. Și-apoi, la miezul nopții, când preotul spune: «Hris­tos a În­vi­at!», de o Lumină nede­finită se um­plu su­fletele tutu­ror, și toa­tă noap­tea aceea, tot în­tunericul cel rău dispare. Mulțu­mim Lui Dum­nezeu de șansa ex­traordinară de-a ne mai fi dat să apu­căm o Înviere!”, spune Maica stareță Bene­dicta.

Șapte ani au trecut de când cele două măicuțe, Maica stareță Benedicta și Maica Irina, se nevoiesc aici, pe dealul Bujoara, călcând zi de zi pe locurile pe care-a pășit cândva pruncul Zian, Părintele Arsenie de mai târziu.

„Nu ne lipsește nimic din așa-zisa civilizație, chiar ne face rău orice necesară ieșire în lume. Doar lucrurile simple te odihnesc, dar lumea nu-și dă seama cât de mult contează să ai pace, să ai liniște. Lumea e atât de agitată, atât de obișnuită să fie agitată, încât nici nu-și mai dă seama cât de bună e liniștea. Celor ce mă sună să-mi spună că vor să vină aici le spun că e mult mai bine să urce pe jos, de unde se termină drumul asfaltat. Sunt doi kilometri prin pădure, și au ocazia, în timp ce-i străbat, să se descarce de relele lumii, și atunci, când ajung sus, e cu totul alt­ceva. Lumea te fură, cu toate falsele nevoi care ni s-au indus, care te fac să-ți pierzi pacea, să-ți pierzi liniștea. Toți cei care au trăit aici, la deal, și acum sunt jos, recunosc că liniștea de sus n-au cum s-o gă­sească în altă parte”, spune Maica Benedicta.

– Ce-a fost cel mai greu în adaptarea aici, la schit, departe de civilizație?

– La început, a fost greu totul, și trupește, și su­fletește.    Neavând multe lucruri, că nu puteam să le avem, încet-încet, am văzut că putem trăi și fă­ră ele și că, de fapt, e foarte bine așa. Când am fost internată în spital, o femeie mă întreba, scan­dalizată: „Vai, dar cum puteți să trăiți fără curent, că-ți trebuie televizor, să afli ce se întâmplă în lume!”. De parcă de la televizor afli adevărul! Nici vorbă, nimeni nu ți-l spune.

– E ceva ce v-ar putea face să plecați de aici?

– Nu cred! Doar dacă mi se va cere să fac as­cultare, dacă episcopul ar decide că trebuie să plec în altă parte, altfel n-aș avea niciun motiv să plec de aici. Avem tot ce ne trebuie, nu ne lipsește ni­mic. Se îngrijește Părintele Arsenie de asta. Și, cel mai important, avem liniște, pe care n-o poți cum­păra de nicăieri, oricare-ar fi prețul pe care-ai fi dispus să-l plătești. Și prezența părintelui, pe care mulți credincioși mărturisesc că o simt aievea.

*

Părintele Arsenie Boca nu s-a mai întors nicio­dată să calce, desculț, prin iarba copilăriei, de pe dealul Bu­joara. Priveliștile sunt, însă, aceleași. Ce vedea co­pilul din curtea casei se vede și azi: munții, aprinși de verdele primăverii, pădurea foșnitoare din jurul casei de lemn, valea de după gard și cerul din care stelele se aștern pe pământ, ca să se trans­forme în păpădii. Stele presărate prin iarbă. Te bucuri de ele, ca pruncul năs­cut să ajungă sfânt.