Aurul din care s-a făurit România

• Aurul Apusenilor i-a îndestulat pe toți: pe daci și pe romani, pe unguri și pe împărații habsburgi. Dar le-a fost dezlegare și românilor ardeleni: sub­jugați aproape o mie de ani, ei și-au croit drumul spre libertate, cu ajutorul aurului din Apuseni. Biserici, școli, evenimente fun­da­mentale pentru des­ti­nul național, precum Marea Adunare de la Al­ba Iulia, toate au în spate aurul mo­ților. Identitate tivită cu strălucirea și prețul lui. Am pornit prin Ardeal, în frumoasa lună a lui Mai, pe urma uneia dintre cele mai minunate povești dintre toate: povestea aurului din care s-a făurit România •

„Fântâna de Aur a Dacilor”

Febra aurului a înfierbântat mințile oamenilor, cu mii de ani înainte de apariția detectoarelor de metale, care țiuie azi, pe toate coclaurile din Transilvania. Istoricul Mihai Căstăian nu are niciun dubiu: „Răz­boaiele dintre daci și romani de la aur s-au iscat!”. Suntem în cen­trul Orăștiei, la doi pași de Sarmizegetusa, ceta­tea în care se te­zauriza aurul regal, du­pă ce era adus de la Ro­șia Mon­tană, via Zlatna ori scos din va­durile Mureșului, Stre­iului sau Sebe­șu­lui. Ne-am dat ca punct de întâlnire fru­mosul grup statuar re­prezen­tând un „Dra­co” dacic, ope­ra din anii 2000 a sculp­to­rului Nicolae Adam. „Monu­mentul se nu­meș­te «Fân­tâna de Aur a Da­cilor»”, mă lămu­rește Mihai Căs­­tăian. „O parte din rocile care formează pie­destalul statuii sunt aduse de pe la Almaș, și chiar conțin minereu aurifer”. În­tr-adevăr, firicele firave de metal pre­țios strălucesc sub soarele di­mineții, și mă în­deamnă să-l iscodesc pe pătimașul istoric și ar­heolog, unul din cei mai buni cunos­cători ai istoriei dacilor, cu privire la legendele despre aurul dacic. „Am bătut într-o vreme peș­terile din Munții Orăș­tiei, iar una dintre călăuzele noastre era un om foarte pasionat de po­veștile le­gate de aur. Atunci am auzit de la el o le­gendă veche, știută doar de localnici, despre o fi­sură dintr-o peșteră, în care fuseseră aruncate mo­nede prețioase. Zice-se că bănuții nu puteau fi scoși de acolo, decât cu multă dibăcie și răbdare: dădeai drumul prin crăpătură unei bucăți de carne legată cu sfoară, de care să se lipească o mo­nedă din aur, apoi trăgeai ușor afară”. „Peste tot vei afla, în zonă, astfel de le­gende, iar întâm­plarea face ca unele dintre ele să fie con­fir­mate, ulterior, de descoperirile făcute de arheologi ori de căutătorii de comori. Unele dintre locurile în care se știa din bătrâni că se afla aur au fost tăinuite, până când au dispărut comuniștii de la putere, după care au fost repede scoase la iveală și apoi valorificate. Asta a dus la o goană după aur în Munții Orăștiei. Bra­conajele din anii ’90 au scos la iveală importante cantități de kosoni din aur, monedele folosite de daci pentru tezaurizare, apoi celebrele brățări spi­ralate, găsite în jurul mun­telui sfânt al dacilor. Sunt numeroase desco­pe­ririle de aur dacic de-a lun­gul tim­pului, chiar da­că bună par­te din te­zaurul Daciei a lu­at dru­mul Romei, în­cărcat în ca­rele grele, trase de boi, pe care le vedem în ul­time­le scene de pe Columna lui Traian. Imaginile de pe Co­lumnă, ca și lar­ghe­țea cu care Împăratul Tra­ian a cheltuit în anii de după război au dat naștere, la rândul lor, la tot felul de le­gende. Cantitatea de metale prețioase a fost ex­traor­dinară. Pe la 1900, un important istoric fran­cez a stat, a calculat, a mai tăiat niște zerouri și a ajuns la concluzia că tezau­rul dacic tre­buie să fi fost undeva la 165 de tone în aur și peste 300 de tone în ar­gint”.

„California antichității”

„Există o expresie foarte frumoasă a marelui istoric Vasile Pârvan, cum că Dacia a fost «Cali­fornia antichității». Chiar așa trebuie să ne ima­ginăm locul, în anii de după cucerirea romană. Sunt aduși aici oameni cu mare tradiție în minerit, mai cu seamă din zona Iliriei. Avem inscripții, avem descoperiri funerare în acest sens, în zona Roșia Montană, dar și la Brad. Există multe galerii de coastă, și în zona bazinului superior al văii Geoagiului – Sechereu, Almașu Mare, până spre Zlatna, «Ampelum», principalul centru aurifer al «Californiei» romane. De acolo, bogăția mergea spre Apulum, nu întâmplător, unul dintre cele două orașe antice de pe teritoriul de azi al Albei Iulia purta numele de Crisopolis: «Orașul de aur»”.

Tezaurul de la Cigmău

Pornim la drum, pe urmele aurului antic, pe malul Mureșului. Apa curge leneș și moale, pe sub răchite uriașe. Bate în verde, ca pri­măvara. Pe marginea drumului, o piatră anunță un obiectiv istoric: castrul roman de la Cig­mău. Urcăm pieptiș câțiva zeci de metri, până când la picioare ni se deschide o priveliște de vis, asupra Mureșului. „De aici mergea dru­mul spre exploatările aurifere, pe valea Geoa­giului, până către Zlatna. Și spre Brad poți ieși de aici”. Călcăm pe fundațiile solide de piatră, care adăpostiseră cândva un depozit de    grâne. Erau multe guri de hrănit, căci aici, în castrul vechii Germisara, se găseau peste 500, poate chiar 1.000 de militari. O salamandră ne­căjită de ploaie își face loc, morocănoasă, prin iar­ba deasă de mai. I-am stricat somnul. E maronie,    cu irizări de aur, ca poveștile pe care le căutăm. „Chiar aici a fost ca­mera secretă unde se ținea tezaurul! Dintre nu­me­roșii bani de aur care au trecut pe aici, numai unul a scăpat pentru noi. Când s-a făcut excavarea, din încăperea asta a ieșit un aureus”, se amuză Mihai Căstăian. O luăm iar la drum. În fața noastră se află stațiunea    antică Germisara, Geoagiu Băi de azi, unde, spune Mihai Căstăian, zeii au fost mai în­găduitori cu căutătorii de aur…

Daco-romanul de la Geoagiu Băi

Bun cunoscător al Geoagiului, încă din anii ’80, când venea aici la scăldat, Mihai Căstăian du­blea­ză acuratețea informațiilor de specialitate, cu vi­ziunea dilatată de lupa copilăriei. Pentru puș­tiul de acum 40 de ani, cățăratul pe fostele terme ro­mane trebuie să fi semănat cu urcatul în munți. Un nuc își înfipsese adânc, pe atunci, rădăcinile în mij­locul băilor antice, iar micul Mihai, ca un speo­log aspirant ce era, n-a stat prea mult pe gânduri și a intrat pe sub apă, curios să inspecteze trecutul. N-a dat de aur, dar s-a întâlnit cu isto­ria. Sistemul de băi, imaginat de ro­mani acum 2.000 de ani, era perfect: bazine, canale, temple pentru zeitățile bi­ne­făcătoare ale romanilor, care ve­neau aici să-și vindece bolile. „Sunt foarte multe monumente epigrafe în care cei vin­de­cați – printre ei oficia­lități impor­tan­te, chiar guvernatori ai Daciei – mul­țu­mesc zeilor”, explică Mihai Căstăian. Un obicei la modă în epocă era acela de a răsplăti virtuțile binefăcătoare ale apelor termale, aruncând pe fundul bazinelor monede sau foițe de aur cu reprezentarea Dianei și cu numele dedican­tului. Toate aceste comori au fost găsite în timpul unor săpături de la finele anilor ’80. Mii de mo­nede. „Vreo șase dintre aceste foițe se gă­sesc la Mu­zeul din Deva, dar nu de mult au mai apărut câteva în țara noastră, pe calea co­merțului cu antichități, la o cu­noscută casă de licitații. Între foițe, este una cu un nume extrem de interesant: Decebalus Luci. Nu e cetățean roman, că ar fi avut «tria no­mina», nu e sclav, că ar fi avut un singur nume, are un nume roman, Luci, și un nume dacic, pres­tigios, Decebal: asta ne arată că era un daco-roman!”.

Plouă cu aur!

Nu există loc în jurul Orăștiei, în care să nu dai peste o poveste legată de aur. Acum câțiva ani, când m-am documentat pentru reportajul legat de Cetatea Ardeu, un om al locului, moș Iosif Părău, mi-a povestit cât a tras o țigară, niște întâmplări pe care le știa din anii copilăriei. „Zâce că demult, înainte de război, ceva domn mare de la București avea contract aici pe dealul Cetățuii, așa se zâcea. Apăi, că făcuse contract ca să caute aurul dacilor or pentru altceva, asta nu mai știu… Da’ ăi bătrâni povesteau că ar fi ascunsă pe aci pe undeva, ori sus, pă Cetă­țuie, ori dincoace, la Piatra Peșterii, multă bogăție. Se auzea de un car mare din aur, cu boi, și ei din aur. Că și drumul din Geoagiu și până aici, îi zis tot așa: Drumul aurului”.

Mihai Căstăian îmi confirmă legendele lui Moș Părău: „Acum 15 ani, am avut un moment de braconaj arheologic. Un grup organizat a săpat într-o fisură. Anul acesta vom încerca, cu speologi, să intrăm mai adânc într-o astfel de fisură. Lucrăm cu Uni­versitatea din Timișoara, va fi o cerce­tare serioasă, cu toată tehnologia din zilele noastre. Sperăm să se confirme legen­dele”.

„Speranțe de aur” există. Recent, în să­păturile din proiectul de modernizare a centrului orașului Orăștie, s-au găsit urme noi. „Practic, nu există nicio epocă istorică în care aurul să nu fi fost la mare trecere în zonă: chiar prima atestare documentară a Orăștiei vorbește despre aur! Anul acesta, se împlinesc 800 de ani de la diploma prin care Regele Andrei al II-lea le întărește sașilor privilegiile de la Orăștie și, printre altele, aceș­tia primesc dreptul să exploateze resur­sele aurifere din Apuseni. În Orăștie, am gă­sit vreo trei bucăți de minereu aurifer, adus probabil acasă de sașii care săpau acolo. Se recunoaște roca, e din Apuseni! Tot aici, în apropiere, sunt cunoscute exploatările alu­vionare de la Pianu. La fel, pe Valea Orăștiei existau spălătorii de aur. De obicei, țiganii se ocupau cu asta: aurul era monopol al statului, iar cei care exploatau plăteau o optime din cantitate regelui”.

Tonele de aur ale lui Gritta!

Dar toate poveștile spuse de Mihai Căs­­­tăian până acum n-au fost decât „in­tro­ducerea”. De la Geoa­giu, pe drumul de întoar­cere către Orăștie, oprim în mij­locul Gelmarului, lângă bi­se­rica din sat. Sus, pe turla bisericii, abia vizibil, scrie „Mihail, 1839-1904”. E doar una dintre ctitoriile lui Mihăilă Gritta, cel mai bogat aurar român din Apuseni. La început de secol XIX, familia Gritta era deja binecunoscută în Roșia Montană, pentru bogăția ei: avea case falnice, cu sobe aduse de la Viena, covoare și porțelanuri scumpe, își tri­mi­tea copiii la școli în străinătate și-i căsătorea bi­ne, tot cu oameni „cu situație”, cum se spunea pe atunci.

„Gritta avea o exploatare în Masivul Orlea. Le­genda spune că acolo i-a apărut în cale «Vâlva Băilor», sub forma unui bătrân cu barbă albă, care i-ar fi arătat unde se află vâna de aur. Și, în­tr-adevăr, Mihăilă a dat acolo de aur mult, de-abia-l ducea cu roaba! O comoară din care îi promisese vâlvei că va ridica șapte biserici și șapte școli pentru românii lui”. S-a ținut de cuvânt! La Gel­mar mai sunt în picioare și biserica, și școala ridi­cate de Gritta, mai e una la Geoagiu – Joseni, una la Cig, una la Bucium-Cerbu, cea de la Căr­pi­niș a fost înlocuită între timp, iar la Roșia Montană cti­tor a fost Gheorghe Gritta, tatăl său. Nu e greu să le identifici: pe câteva dintre turle a rămas în­scris nu­mele său,    iar bisericile ctitorite de el au, în general, hramul Sfinților Mi­hail și Gavriil.

Biserica din Gelmar, amintită de Nicolae Iorga, în celebra sa călătorie prin Ardeal, a fost ridicată între 1831 și 1833 și trebuie să-l fi costat, în epocă, pe Mihăilă Gritta, între 8 și 10 ki­lo­grame de aur, apreciază Mihai Căs­tăian. Avea de unde Gritta, căci averea sa este evaluată la 1.700 de kilograme de aur!!! „Dincolo de bogăția sa, Gritta a fost un mare patriot: a înțeles că pe lângă biserică, școala va duce la înălțarea neamului său”. Linia nea­mului lui Mihăilă e continuată de fiul Grigore, care se află în fruntea mine­rilor români, în timpul Revoluției de la 1848. Minerii au avut un rol important în apărarea Munților Apuseni: erau maeștri în folosirea pulberii negre. Avram Iancu a scris cu mâna lui un „tes­timoniu”, în care arată contribuția deosebită a lui Grigore Gritta, confir­mă faptul că acesta a fost tribun și că a fost implicat în lupte. Grigore a pus la bătaie nu doar curajul și știința în mânuirea artileriei: se pare că o parte din aurul familiei Gritta a fost folosit de fiul Mihăilă, în finanțarea opera­țiunilor lui Avram Iancu, din timpul Revoluției. După evenimentele din 1848-1849, familia Gritta începe să scapete. Și nu e deloc exclus să fi avut de suferit din partea autorităților ma­ghiare, tocmai din cauza implicării sale de partea românilor lui „Avrămuș”.

Carul plin de aur al Anei Adamovici

Văr primar cu Avram Iancu, popa Ioan Iancu din Bucium-Poieni strânge, și el, o avere impre­sio­nantă, care, peste ani, când el era de mult „oale și ulcele”, folosește cauzei națio­na­le. O poveste demnă de un ro­man, pe care, ca un veritabil de­tectiv, istori­cul Mihai Căstăian mi-o dezvăluie, cadru cu cadru. Am pornit pe urmele aurului Ar­dealului din vremea războaielor dintre De­cebal și Traian și am ajuns, după un drum fascinant de o zi prin Apuseni, în a doua jumă­tate a secolului XIX. Fiu de părinți mineri, Popa Iancu își găsește vocația pentru cele sfinte destul de târziu, prin 1866, la 40 de ani. Cu crucea și Biblia în dreapta, Popa Iancu își ținea carnetul cu în­semnări de afaceri în mâna stângă. Mai între­prinzător ca el nu găsești prin jurul Apusenilor! Deține mai multe mine de aur la Bucium și are măcar vreo două șteam­puri, care toacă zi și noapte, măsurând, ca un ceasornic, umflarea conturilor proprietarului. Pe deasupra, stăpânește tot ce înseamnă crâșmărit, de la Bu­cium până la Zlatna.

Cu noroc nemaipomenit la bani, Ioan Iancu e blestemat în dragoste: pri­mele două neveste îi mor, iar când Dumnezeu îi aduce în cale marea iubire, pe Ana Adamovici, ur­mașă a Mitro­politului de Ardeal, Gherasim Ada­mo­vici, nu mai are dreptul, conform cutumelor, să se căsăto­reas­că. Dar, pentru un tip întreprinzător ca Popa Iancu, ajuns de-acum la aproape 60 de ani, legile lumești nu mai sunt de mult un obstacol. O pune pe Ana „șefă” a gospodăriei sale, iar din relația lor se nasc doi copii, Ionel și Anuța. „Ana era o foarte bună organizatoare, pun­ga de bani era cu trei noduri la ea! Nu că nu ri­sipește, dar sporește averea fami­liei! Preia cu pachet ma­joritar, ală­turi de un miner bo­gat, conce­siu­nea Muntelui Vâlcoi, unde existau exploatări încă din antichitate. Ia concesiunea cu 100.000 de florini, iar fiul ei o vinde, mai târziu, cu 260.000 de florini, pe lângă tot ce s-a câștigat din exploatare! Ajung la o bogăție inimaginabilă. N-aveau spre două tone de aur ca Gritta, dar câteva sute de kilograme sigur aveau! În Bucium-Poieni, au o ca­să absolut uriașă, construită la stan­­dardele vremii, cu baie cu apă curentă, cu ateliere de fierărie-tâm­­plărie la parter și camere de locuit la etaj, cu o veritabilă gră­dină botanică în jur. Popa Iancu era abonat la toate publicațiile prestigioase românești ale epocii. Nu era vreun mare mecena precum Gritta, era mult mai chi­ver­nisit, dar i-a îndemnat pe buciumani să-și ridice școală, la care a contribuit și el cu 2.000 de florini. În 1893, puțin înainte de moarte, își adop­tă copiii făcuți cu Anuța, ca să le asi­gure succe­siunea. După moartea sa, Ana Ada­movici lichi­dează o parte din proprietăți și, cu ce-i rămâne după împărțeală, se mută la Orăș­tie, iar pe copii îi trimite la școli bune, la Buda­pes­ta și Viena. În 1903, Ana Ada­movici cum­pără, pe nu­mele copii­lor, la Bobâlna, o pro­prie­tate scăpă­tată de la nobilul Iozsef Veres, un conac și multe păduri și pământuri. O poveste locală spune că în ziua și la ora stabilită, Ana Adamovici a intrat în Bobâlna cu carul, a descărcat aurul cerut de vechiul stă­pân, și de atunci a ră­mas proprie­tară”.

Zestrea Anuței și cauza națională

Ana n-apucă să se bucure prea mult de liniștea de pe domeniul de la Bobâlna. Moare chiar anul următor, pe când copiii săi sunt încă niște ado­lescenți. Cei mai bogați adolescenți din Ardeal. În 1905, la numai 17 ani, Anuța, fiica frumoasă și bogată a popii Ioan Iancu și a Anei Adamovici, se căsătorește cu un patriot român aflat în plin elan politic, orăștianul Aurel Vlad. Nepot după mamă al marelui Gheorghe Barițiu, Aurel Vlad are studii juridice și e, din 1902, directorul Băncii Ardeleana, a treia cea mai importantă bancă românească din Ardeal, iar din 1903, e deputat în Parlamentul de la Budapesta. E unul dintre frun­tașii luptei naționale din Transil­vania, iar la Buda­pesta, alături de alți deputați, și­ca­nează încontinuu au­toritățile, inclu­siv prin discursuri în limba română. La 30 de ani, când a luat-o de soție pe orfana bogată a pre­otului Ioan Iancu, Aurel Vlad era un om realizat. Dar zestrea care îi intră în vistierie, de la Anu­­ța, devine o importantă infuzie de capital pentru viitoarele sale ac­țiuni politice. „La Bobâlna, pe do­meniul cumpărat de soacra Ana, Aurel Vlad face o fermă-model, după cele mai înalte stan­darde ale începutului de secol XX. De altfel, fiul Anuței și-al lui Aurel va fi îndrumat să studieze Agronomia, tocmai ca să se poată ocupa cum se cuvine de proprietatea din care făceau parte iz­voare mezo-termale, o livadă mare de nuci, pă­duri, plus vreo 200 de hectare de pământ extraor­dinar de bun, tocmai în lunca Mureșului. Familia Vlad deține și jumătate din stațiunea Geoagiu Băi de azi! Pe lângă afaceri, Anuța se alătură trup și suflet luptei politice a soțului ei. În 1908, e con­dam­nată la închisoare de au­to­ritățile maghiare, pentru «propagandă româ­nească»: la serbarea școlară, i-a îndemnat pe co­pii să spună versuri în limba română și să poarte tricolorul”.

Aurul Popii Iancu și armata Marii Uniri

Ajunsă pe mâna unor oameni vrednici, precum Anuța și Aurel Vlad, averea Popii Iancu tot spo­rește cu anii, în ciuda vremurilor tulburi care cu­tremură Europa. La finele Marelui Război, când în­treaga suflare românească din Ardeal se pregă­tește să se strângă la Alba Iulia să-și strige dorința de unire cu Țara, Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod și ceilalți lideri unioniști realizează că se află în fața unei situații-limită: pentru ca Marea Adunare Națională să poată avea loc și pentru ca reprezentanților românilor pe de întreg cuprinsul Banatului și Transilvaniei să li se poată garanta siguranța în fața provocărilor de tot felul în haosul de după descompunerea Imperiului Austro-Ungar, era nevoie de formarea unor gărzi naționale româ­nești. Până la urmă, constituirea lor nu era o pro­ble­mă, căci soldații români din Imperiu erau fe­riciți să revină acasă și să își apere țara, marea problemă e plata soldei acestor gardiști. „20 de coroane pe zi era solda unui gardist român, în 1918. Erau zeci de mii de gardiști, nu mai vorbim de ofițeri. Cam ce bonitate trebuia să ai în spate ca să împrumuți atâta amar de bani?!”, se întrea­bă, cu tâlc, Mihai Căstăian. „Evident, ca să îți dea băncile acești bani, garanția nu putea fi decât în aur. Și cine dintre fruntașii românilor ardeleni avea o avere de sute de kilo­grame de aur dacă nu Aurel Vlad?!”. Aurel Vlad și soția sa nu stau o clipă pe gânduri: su­tele de ki­lograme de aur chi­ver­nisite de Popa Iancu și de Ana Ada­mo­vici sunt puse gaj, în iarna lui 1918, pentru cauza na­țio­nală! În felul ei providen­țial, istoria face dreptate româ­nilor din Ardeal, folosindu-se chiar de avuția pe care au dobândit-o din aurul Munților Apu­seni… Pe Anuța o regăsim într-o foto­grafie din Ziua Marii Uniri. E sus, pe tribuna de pe Câm­pia Marii Adunări Națio­nale, sor­bind cu­vintele înflă­cărate ale soțului ei, Aurel Vlad, și ale celorlalți patrioți români. Avem pu­ține fotografii de la 1 De­cem­brie 1918, dar într-una din ele apare în prim-plan o femeie. Sunt onoruri care nu se pot plăti cu averi, iar Anuța Vlad le merită pe toate. O femeie de aur!

*

Epilog

Înainte să ne întoarcem la Orăștie din lunga noastră preumblare istorică, ne mai oprim la Geoagiu, unde Mihai Căstăian    mă duce pe fostul domeniu al Anuței și-al lui Aurel Vlad. O veritabilă pădure în mij­locul orașului, cu acces în vesti­a­rul băilor termale, în perioa­da interbelică. Vila su­perbă în stil neo-româ­nesc a fa­miliei Vlad nu mai există. A fost cumpărată de un poten­țat al zonei și făcută una cu pământul. Legenda – urbană de data asta – spune că sco­pul ar fi fost unul sin­gur: căutarea aurului as­cuns de marele patriot îna­inte să fie întemnițat de co­muniști…