Paris, „mon amour”!

ANTOLOGIE „AS”

• Călătorie de inimă, în strălucitoarea capitală a Fran­ței, ca­re își deschide porțile pentru cea mai mare com­pe­­tiție sportivă a lumii: olimpiada de vară •

Un pahar de vin alb

     Rue Saint Andre des Arts, în centrul Parisului, la câteva minute de piața St. Michel. Stau la o masă foar­­te mică, din lemn negru-roșcat, pusă în mod stra­niu, jumătate în stradă jumătate în interiorul acestei cafenele elegante. „Café des Arts”. „Cafeneaua arte­lor”. Din interiorul lambrisat cu cireș vechi curge mu­zica hipnotică a lui Charlie Parker, amestecată cu râ­se­te de studente la științe politice, plus o rumoare pe care o cunosc și care îmi place la ne­bunie cum atârnă în aer, densă, strălu­citoare, pe care aproape că o poți atinge cu mâna. Asta e-n dreapta. Și-apoi, în par­tea mea stângă e strada, Parisul, mul­țimea, fața­dele clă­dirilor patinate ro­mantic, micul birt de clătite al kaby­lului Omar, lângă vitrina fastuoasă a lui Sraj, pakis­tanezul, negustor de bijuterii vechi, adu­nate din toate colțurile pământului. Prin fața ei de­fi­lează oamenii. Mai ales oamenii sunt, la Paris, un spec­tacol ne­sfâr­șit, pe care-l poți privi ore întregi fără să te plic­tisești vreodată. Sunt oa­meni de pretu­tin­deni, bogați și să­raci, ti­neri și bătrâni, copii, de pe toate conti­nen­tele, din toate culturile, de toa­te ra­sele. Parisul îi unește în­tr-un fel spe­cial, măș­tile sunt căzute, pentru că stră­­zile Parisului te fac să uiți cine ești și de un­­de vii, sunt toți cu ochii mari, deschiși, ca niș­te copii, fericiți și uimiți. Oamenii aceștia fac parte pentru o zi sau pentru o săptămână din Paris, respiră odată cu el, sunt una cu orașul și, îmi spun, ăsta e lucrul care îmi pla­ce cel mai mult la orașul acesta, faptul că Pa­risul nu „se vi­zitează”, ci se sim­te. Parisul se sim­te.

Vasăzică, sunt la masa cea mică, jumă­ta­te în cafeneaua artelor, jumătate în stra­dă, în­tre saxofonul lui Charlie Parker și ex­tra­or­dinara animație a stră­zii. La mijloc, în­tre aces­te două jumă­tăți de lume, pe ma­să, am un pahar de vin strălucitor și rece. La Paris es­te va­ră, la fel ca acum 15 ani, când am fost pentru pri­­­ma dată. Veneam atunci dintr-o Românie întu­necată, dintr-o Româ­nie zgu­duită de mineriade și de convulsii post-comu­niste, eram un puști devenit jur­nalist, care credea că va schimba lumea și care tra­versase Europa ca să ajungă la Paris cu autostopul. O Europă care mi se pă­ruse ostilă și prudentă față de ro­mâni, într-un timp în care, deja, mi­tul revoluției ro­mâne se spulberase. Un­ga­ria, Austria, teribila Ger­manie, pe care le tra­ver­­sasem și unde fu­sesem con­trolat, suspectat, per­che­zi­ționat și amendat ca ban­diții, ră­măseseră în ur­­mă. Acum eram la Paris, Dum­nezeule, și pen­tru în­tâia dată în viața mea de român ieșit în Europa, mă simțeam acasă, pur și simplu, băteam străzile la picior, în cercuri mari, a­dul­mecam casele, piețele și oamenii, cu ochii mari de uimire, desco­perind că străzile Pa­risului aveau o calitate pe care n-aveam s-o mai întâlnesc nicăieri. Calitatea de a fi pri­e­te­noase, de a te face în cinci mi­nute să nu te mai simți străin. Eram pentru în­tâia dată la Paris, dar du­pă o zi, mi se părea că trăisem aici dintotdeauna, că re­cunosc peisajele, mi­ro­­surile, pulsu­rile ora­șu­lui, mi se părea că recu­nosc ges­turile oame­nilor și felul în care cădea lumi­na pe fațadele marilor mo­nu­mente, peste podurile Senei. Am trăit pentru prima dată mira­colul a­ces­tui oraș magic și al mul­țimilor sale mul­ti­co­lore, din care simțeam că fac parte într-un fel în ca­re nu sim­ți­sem niciodată la București. Așa a rămas pentru mine Parisul pentru totdea­una, și de fiecare dată când m-am întors aici, am simțit la fel. Că e, într-un fel, ora­șul meu. Asta simt și acum, la „Café des Arts”, în fața pa­harului cu vin algerian: că m-am în­tors aca­să. Așa că, fericit, închin acest pahar Parisu­lui re­gă­sit, pieței St. Michel și fântânii sale cu arhan­gheli, stră­duței Hu­chette, unde într-un mic tea­tru se joacă „Cân­­tăreața Cheală” a lui Eugen Io­nescu de 50 de ani, kabylului Omar, care vinde clă­tite umplute pe care adaugă si­rop de migdale pe gra­tis, din simplul motiv că băiatul lui, despre care vor­bește mereu, și care a fost ucis în Alger, într-un aten­tat, adora siropul de migdale.

În­chin pentru Sraj, omul care vinde bi­ju­teriile de argint străvechi ale triburilor de tuaregi, închin pentru americanii cu fețe de copii care se bu­cu­ră de orice văd, pentru mu­zi­canții străzilor Parisului care cântă de la rock și blues la Bach și Haendel, pen­tru Sena și pen­tru cheiurile sale din piatră. Salut fa­buloasele biserici ale Pari­sului, în care faci pielea găi­nii când te gân­dești că sunt acolo de o mie de ani, mor­mintele mero­vin­gi­enilor, Turnul Eiffel, atât de urât, dar așa de sim­­patic cu luminile sale ex­tra­te­res­tre. Închin pentru bu­levardul St. Ger­main, pe ca­re-l iubesc, și pen­tru car­tie­rul Mont­martre, ale cărui stră­­duțe sunt atât de fru­moase, încât ai pu­tea rămâne aco­lo pentru tot­dea­una; pentru Sacré Coeur și pentru mu­zicienii scărilor, pen­tru ci­mitirul Mont­par­nasse în care doarme Brân­cuși și pentru japonezii nebuni care confundă Pa­risul cu Disney­land-ul. Românul care sunt închină un pa­har marelui Paris. Dincolo de isto­rie și de artă, din­colo de clădiri și de piețe, dincolo de ro­man­tism și de amintiri, Pa­risul pentru mine este un oraș care repre­zintă uma­ni­tatea, locul în care oamenii de pre­tu­tin­deni sunt una, fericiți și deschiși în fața fru­museții care-i unește. Parisul este un oraș al ini­mii, pentru că to­peș­te granițele din­tre oameni, pentru că are darul de a-i reuni, pentru că nu contează ce limbă vorbești, ci doar pu­terea de a privi to­tul cu ochi de co­pil. Bine te-am regăsit, Paris!

La pas

Piața St. Michel. Sunt la câțiva pași de fabuloasa bise­ri­că St. Severin, con­struită din danteluri de pia­tră, acum vreo 700 de ani. Bi­serica este în­con­jurată de străduțe atât de înguste, în­cât abia poate in­tra o ma­șină. În dreap­ta și-n stânga lor sunt înșirate mici res­tau­rante, care mai de care mai fru­­mos luminate, ale căror vitrine au fost înlătu­rate, pen­tru ca spațiul inte­rior să comunice cu strada, cu mulțimea și cu înse­ra­rea. Din fiecare restau­rant se aude o muzică discretă, în așa fel încât atunci când treci prin dreptul lui ești ten­­tat să te oprești o clipă, ca să simți atmos­fera. În nici unul dintre toate aceste locuri nu există ceva stri­dent sau agresiv,    deși sunt restaurante indie­ne, tur­cești, grecești, pakista­ne­ze, me­xicane, tibe­tane, italiene, libaneze, chi­ne­zești și thai­lan­deze, toa­te bucătăriile. Toate națiile pămân­tului se întâlnesc aici, se întâlnesc cu toate muzicile. Deco­ra­țiuni de pe întrea­ga planetă se in­tersec­tează într-un spec­tacol fascinant, într-un puzzle nemaivăzut, fără ca toate acestea să fie obo­sitoare sau stridente. Cum fac oamenii aceștia ca să in­tre în marea atmosferă a Parisului?

Locul seamănă puțin cu ceea ce ar putea fi cen­trul vechi al Bucu­reștiului, pe la Curtea Veche, pe Lips­cani și pe Covaci, numai că ceea ce e de­cre­pit și trist la București aici este strălucitor și cosmo­polit, clădi­rile foarte vechi sunt perfect conservate și niciodată n-o să existe aici un turn din beton și sticlă, pentru că la Paris, chiar și un oblon vechi trebuie restaurat în culorile originale, pentru a res­pecta atmosfera.

Pretutindeni sunt lumânări pe mese. Unii se opresc, pur și simplu, doar ca să asculte muzica din in­­te­rior sau ca să privească. Eu sunt în trecere. Mă duc să arunc o privire, ca orice român nostalgic, stră­­zii pe care am locuit cândva, Rue St. Geneviève, o stradă în pan­tă, plină de magazine de vechi­turi și de po­rum­bei, numai că în drum deschid ochii și inima pentru a mă umple de aerul Parisului. Ies din­tre res­tau­rante și magazine de su­ve­ni­ruri, las în urmă stră­duțele în­gus­te, travesez marele bulevard St. Germain. Lumea se schimbă, la fel și vitrinele, și oa­menii, numai tera­sele rămân aceleași peste tot. La Pa­ris, terasa este o instituție so­­cială, oamenii privesc și se lasă pri­viți, își zâmbesc, se întâlnesc, dis­­cu­ții în­­tâmplătoare prind viață între oameni necu­nos­cuți. Oamenii par mai destinși decât la Bucu­rești, mai puțin încruntați, mai surâzători. Nu mai fru­moși, și nici mai bine îm­bră­cați. Mai senini. Și dacă pe stră­duțele cosmopolite din preajma bisericii St. Severin francezii sunt în minoritate, din pricina miilor de tu­riști, pe marile bulevarde, cum e St. Ger­main, poți lua pulsul pari­zie­nilor ieșiți la cumpărături sau, pur și simplu, la plimbare, pe sub marii platani neatinși poa­te de sute de ani.

     St. Geneviève. Totul e neschim­bat. Magazinele, ca­fe­­nelele, forfota din fața unui post de poliție. Pă­trund într-unul din magazinele de vechituri, ca să-mi salut un vechi prieten. Rodriguez este spaniol din sud, dar are fi­gură de arab. Ultima dată l-am văzut acum doi ani. Poartă la mână aceeași brățară de aur maură, des­pre care știu că e de vreo două sute de ani în fami­lia lui și pe care au dreptul s-o poarte numai băr­bații întâi născuți. Brățara moș­te­nitorilor. Rodri­guez mă sa­lu­tă ca și cum nu m-ar fi văzut de ieri. Are unul din­tre acele mici magazine fabuloase, în care poți ve­dea toate bogățiile străvechi ale Africii de Nord, po­doa­be tunisiene, maro­cane, egiptene, hai­ne făcute din mătăsuri și din kashmir de femeile unor triburi ale deșertului, pumnale încrustate cu aur și cu pietre pre­ți­oase, statuete din jad și din fildeș. „Bonjour, mon vieux, ça va?” Ro­driguez mă pupă pe amândoi obrajii, așa se face la Paris, toată lumea se pupă, apoi îmi dă un ceai amar și foarte tare, ca în vremurile de altă­dată, mă întreabă ce cred despre beleaua de Sarko, noul președinte al Franței (n. red. – Nicolas Sarkozy, președinte al Franței ales în 2007) și îmi arată ulti­mele achi­ziții, printre care se află o fantas­tică broască țestoasă din argint încrustat, o carte de rugăciuni străveche, care vine din Abisinia, îm­po­do­bită cu cruci ortodoxe, plus o sabie beduină, care vine din Algeria și care este atât de tăioasă, încât poți ascuți creioane cu ea. Între timp, vinde o mică oglinjoară țigănească unor coreeni, cu 5 euro, și o bi­ju­terie ara­bă unei frumoase ameri­cane, care nu pa­re să-și dea seama pe ce a dat 500 de euro. Maga­zinul mi­roase a smirnă și a bețișoare par­fu­mate. Rodriguez aprinde lămpile din aramă veche cu care este ilu­minat ma­gazinul. Catarama cen­turii pe care o poartă la blugi înfă­ți­șează un dragon.

Dumnezeu la Paris

     Traversez unul dintre podurile ne­numărate peste Sena, către ca­te­­drala Notre Dame. Luminile sunt aprinse, cerul arde în înse­rare, sea­ra Parisul e mai fru­mos ca oricând, palatele de pe cheiuri sunt gal­bene și portocalii în lumina reflectoa­relor, va­poa­rele curg ali­nia­te pe flu­viu, ducând mii de oa­meni cu gu­rile căscate de spec­ta­co­lul splen­di­dului oraș. Chiar și co­pacii bătrâni sunt ilumi­nați fa­bu­los cu becuri speciale. Cate­drala pare un bloc de lumină. Ni­cio­dată n-am fost ispitit să intru. M-au spe­riat în­totdeauna ma­se­le uriașe de oameni care aș­tep­tau aliniați la intrare. Mă gân­deam, oare ce fel de bi­serică este aceea, ma­re cât un te­ren de fot­bal, în care cir­culă râuri de oa­meni, înar­­mați cu aparate de foto­grafiat, cu flashuri… Trebuie să fie un loc din care Dum­ne­zeu a fost exilat, din care liniștea a dispărut, cate­drala tre­­buie să fi devenit doar un loc turistic, pe care oa­me­nii îl vi­zitează numai pentru că figurează în ghi­duri. Doar că în seara aceas­ta, mul­ți­mile n-au chef de cate­dra­le, ci mai curand de plim­bări și de restau­ran­te. În pia­ța din fața bisericii Notre Dame e lume puțină. Intru ru­șinat de mine în­sumi. A nu știu câta oară la Paris, prima dată la Notre Dame!

     Așa cum mă așteptam, interiorul e colosal, zdro­bi­tor, enorm. Mă simt ca o fur­nică rătăcită într-un frigider. Coloanele gigantice din pia­tră se pierd în se­mi­obscu­ritatea înaltă. Secolul 12. Este ceva înă­untru care te fa­ce să păstrezi tăcerea. Asta se întâm­plă și cu cei­lalți. Vor­besc în șoaptă, nu­mai că șoaptele se am­pli­fică, se ro­tesc, se lovesc de co­loanele de piatră și se înalță în vâr­tejuri către un cer fă­cut din arcuri de piatră. Dar nu des­pre interiorul cate­dra­lei Notre Dame vreau să vă po­vestesc, nici despre fan­tas­ticele vi­tra­lii, nici despre mor­min­tele străvechi care sunt înă­untru. Ci despre un loc anu­me din fața unei sta­tui a Fe­cioarei, unde se află câteva scaune pentru recule­gere. Mă așez. Mai sunt îm­prejur câțiva oameni, fe­mei și băr­bați, care se roagă. Ciu­dat, nu? Se roagă într-un loc de jur împrejurul căruia se rotește o masă de oameni care fac întruna fotografii. Privesc mai întâi chipul Fe­cioarei Maria și mi se pare de o frumusețe nepă­mânteană. Apoi privirile mi se urcă în înaltul ca­te­dralei, pe arcurile de piatră, și atunci se întâmplă ceva cu totul neașteptat. Pur și sim­plu, murmurul mul­țimii se diluează, dispare. Nu e o figură de stil, nu e o metaforă, ci adevărul curat. În locul acesta, sune­tele nu ajung. Stau cu ochii închiși și mă mi­nu­nez. În mij­locul nebuniei, în inima acestei clă­diri colosale, există o alveolă de liniște impecabilă, o li­niște pe care aproape o poți atinge cu mâna, o li­niște populată cu imagini ale sutelor de generații care s-au rugat în lo­cul acesta. Unii vor­besc despre Notre Dame ca des­pre o ade­vărată inimă a orașului. Poate că este adevărat. Am stat un timp aco­lo, aproape sus­pen­dat, uluit. În­tot­deauna am crezut că marile catedrale catolice ale occi­den­tu­lui sunt reci, imper­so­nale, strivi­toare, în com­parație cu bisericile noas­tre, mai mici, mai fier­binți, mai… umane. Și poate că așa e. Dar e acolo ceva care te face să te întorci înlăun­trul tău.

     Când am plecat, am mai pri­vit o dată, cu atenție, fru­moasa statuie a Fecioarei. De jur îm­prejur, pe ziduri, erau plăcuțe de marmură pe care scria sim­plu: „Merci Notre Dame”. Și anul.

Cioburi colorate

     Pentru că are milioane de fețe, orașul acesta este un fel de ochean, ca acelea pe care le aveam în co­pilă­rie, pe care le puneai la ochi, și înăuntru cio­burile co­lorate se aranjau în milioane de feluri. Aș spune ast­fel și despre parcurile extraordinare, pline de fân­tâni arteziene și de copaci seculari, în care oamenii stau la orele prânzului pe iarbă și mănâncă, și despre Parisul adânc, din partea de nord a Senei, despre străzile din Mont­mar­­tre și Faubourg St. Denis, un­de atmo­sfe­ra devine densă și zgo­mo­toasă, pen­tru că acolo lo­cu­iesc arabii și ma­ghre­bienii Pari­su­lui, și cei veniți din fos­tele colonii fran­ce­ze, despre hai­nele în mii de culori, despre tara­bele cu fructe nemai­vă­zute și des­pre cele cu pești porto­ca­lii și albaș­tri, despre freamătul negrilor care as­cultă în stradă un fel de muzică etno, după modelul negrilor ameri­cani, despre străinii care se scufun­dă în această lume aparte, care se pozează în față la Moulin Rouge sau la Sexodrome. Aș putea să vă po­­vestesc despre car­tierul chine­zesc din arondis­mentul 13, unde sunt milioane de mirosuri și unde se pot mânca cele mai ne­așteptate animale, despre un tem­plu budist care se află în parcarea subterană a unui bloc cu 30 de eta­je, ca și des­pre Parisul plin de fițe de pe bu­le­vardul Champs-Élisées, un­de o pe­reche de blugi costă o mie de euro și unde poți vedea la plim­bare vede­te din filme americane. Aș putea să vă po­vestesc des­pre luxoasa Cantina Rusă de pe malul Senei, locul unde se adună de aproape o sută de ani nobilimea fugi­tă de la Sankt Petersburg în 1918, și câte altele, dar pentru toate acestea ar fi ne­voie de o carte. O carte de nisip, cum ar zice un scriitor, care să nu se sfârșească nicio­dată. În loc de toa­te acestea, o să vă mai spun despre un singur loc, drag inimii me­le, care este faimoasa colină Mont­martre, în vârful căreia se află fabuloasa biserică Sacré Coeur. Nu despre ba­si­lică o să vă po­vestesc, căci despre asta puteți citi în ori­ce ghid, ci des­pre ceea ce se petrece îm­prejurul ei, pe minunatele stră­duțe vechi, pe care sunt mici ma­ga­zine de artă și mici res­taurante, dar și, din loc în loc, extraordinare castele în miniatură, de la ferestrele că­rora se vede în­tregul Pa­ris. Este un cartier al ar­tiștilor, al studen­ți­lor la arte, al mu­zi­cienilor, al pictorilor de stradă, ca­re îți fac în câteva mi­nute por­tretul, un cartier al ac­to­rilor de teatru și de film. Pe zidul unei clădiri am văzut o placă de­dicată cân­­tăreței Dalida, care a lo­cuit acolo, o placă pusă de vecinii ei din Mont­mar­tre, în care îi spun că o iubesc și că n-o vor uita niciodată. Este un cartier deasupra Parisului, un car­­­tier a­proa­pe de cer, în care se cân­tă și se dansea­ză în­trea­ga noapte. Pen­tru mi­ne, este locul cel mai fru­mos din Paris.

Stră­­duțele sunt bordate cu case ce par de jucărie, clă­dite din piatră, cu obloane colorate, cu flori la feres­tre, prin ca­re uneori poți auzi muzica unui pian sau a unei viori. Pretutindeni sunt trupe de muzică care cântă în stra­dă. Pe marile scări din fața basilicii Sa­cré Coeur, sea­ra, cu în­tre­gul Paris lumi­nos în­tins la pi­cioare, mul­țimi în­tregi de tineri din toată lumea vin să asculte trupe cu­nos­­cute, dar și anonime, într-o at­mos­feră extra­ordi­nară. Am văzut aco­lo, împărțindu-și spa­­țiul și pu­blicul, ochestre de ca­meră și trupe de rock, sal­timbanci ca­re făceau nu­mere spectaculoase cu roți de foc, muzicieni din Peru și din Africa, acom­­paniați în limba ger­mană de ti­neri nemți, care nu înțe­legeau nimic, dar cântau din toate puterile, pe rit­murile tobe­lor din Mali. Colina Mont­martre e unul din­tre cele mai extraordinare lo­curi din Paris, un fel de chin­te­sență a ora­șului, ex­plozivă și superbă, infinit de va­riată, un fel de inimă supremă a marelui oraș care se întinde dede­subt. Un loc care te face să te simți una cu el, cu cei­lalți, cu ora­șul și cu întreaga lume. Paris, mon amour!

(Fotografiile autorului)