Castelanul din Ghidigeni – JEAN CHRISSOVELONI: „Viața din România interbelică greu o găsești în alte țări ale Europei”

Mărire și decădere

Între 1848, când comerciantul grec Zannis M. Chrissoveloni hotăra să-și extindă afacerile de la Constantinopol la gurile Dunării, și 1948, când comuniștii veneau la putere, puternica familie originară din insula Chios ajunsese la a patra generație de bancheri și fusese nu doar martora, ci părtașa și inspiratoarea secolului de incredibilă dezvoltare și modernizare a României. Porniți din Galați, unde vindeau grâne, Chrissovelonii au ajuns să stăpânească sate întregi din zona Bârladului, unde aveau o fabrică de spirtoase și unde ridicaseră un palat la care venea să petreacă toată lumea bună a Capitalei. În câțiva ani, au cucerit și Bucureștiul, în inima căruia Jean, nepotul primului venit la noi, a ridicat, ca sediu de bancă, un palat florentin cum nu se mai pomenise. Trecută, ca întreaga țară, prin războaiele mondiale și prin marea criză, familia Chrissoveloni a trăit și anii de miere, în care șampania curgea râuri la Ghidigeni, și anii de fiere, în care reședința familiei a fost devenit spital de campanie pentru răniții de la Mărășești. Român sadea, creștinat de însăși Regina Maria, Nicky Chrissoveloni, capul familiei după Al Doilea Război Mondial, nu s-a gândit nicio clipă să fugă din țară, ca alți aristocrați, convins că un antreprenor cinstit, neimplicat politic, putea să ajute economia țării indiferent de regimul politic aflat vremelnic în fruntea trebilor. A plătit cu groază și cu pușcărie naivitatea din 1948. Aflată la a cincea generație în România – Nicky și soția Georgette aveau patru copii – familia Chrissoveloni se trezește, peste noapte, deposedată de toată averea și aruncată în stradă, la mila prietenilor și la bunul-plac al funcționarilor comuniști. Una dintre cele mai frumoase povești de succes ale României moderne era bătaia de joc a noii orânduiri.

Ultima fotografie împreună, în România

Trec 12 ani până când, cu mari sforțări diplomatice și financiare, familia lui Nicky Chrissoveloni, reușește să plece, în 1960, la Atena. „Uitați-vă bine la pământul ăsta, acum când trecem spre Dunăre, că nu o să-l mai vedeți niciodată”, le-a spus Nicky copiilor, care nu înțelegeau prea bine toată zarva cu plecarea în Grecia. După 4 decenii, la câteva săptămâni după Revoluție, Jean N. Chrissoveloni, tânărul de 17 ani din zborul de Atena, era din nou în avion, acum cu destinația București, hotărât să recupereze afacerile familiei și să-și pună, la rândul său, amprenta asupra dezvoltării României. După zeci de ani petrecuți prin arhive și instanțe, Jean, nepotul ce moștenește numele bunului prieten al Reginei Maria, tot n-a reușit încă să întregească averea Chrissovelonilor. Dar a câștigat, în acești ani, ceva neprețuit: a aflat, în cele mai fine detalii, marea poveste a familiei sale, despre care nu știa mai nimic în 1990. După ce am scris povestea Palatului Chrissoveloni de la Ghidigeni, am ținut să-l cunosc în persoană pe domnul Jean Chrissoveloni. În biroul luminos de pe Calea Victoriei, Jean N. Chrissoveloni își conduce afacerile, la 81 de ani, înconjurat de cărți, fotografii, decupaje de ziar și albume despre istoria familiei. Are chiar pe birou o fotografie mare, frumos înrămată: „E ultima fotografie înainte să plecăm din România, în 1960. Vezi cum eram îmbrăcat, cu vestonul de călărie al tatălui și cu cravata lui de la Oxford? Până atunci, nu purtasem niciodată așa ceva, eram îmbrăcat numai cu boarfe. Apoi, avem cu toții pantofi noi. E clar, suntem pregătiți pentru marea plecare despre care se vorbea în mare șoaptă de câteva luni. Surorile mele sunt deja triste, dar părinții zâmbesc, la fel ca și mine. Peste câteva zile urma să se termine pentru noi toți coșmarul comunist…”.

În primăvara acestui an, am publicat în pa­ginile revistei Formula AS un reportaj de­dicat Palatului Chrissoveloni din Ghi­digeni. „Gaură neagră” a istoriei României, el a fost un loc de întâlnire al elitei po­litice, intelec­tuale și regale a Româ­niei, în­cepând cu secolul 19 și până la cel de al doilea război mondial. Rămas pâ­nă azi în picioare, în toată splen­doa­rea lui, palatul din Ghidigeni e o capsulă a tim­pu­lui, cu mesaje dedicate poste­rității. Ne-am bucurat să le aflăm de la ultimul membru al familiei, domnul Jean Chrissoveloni, pe care l-am întâlnit în biroul său luminos de pe Calea Victoriei din București, înconjurat de cărți, fotografii, decupaje de ziar și albume, despre isto­ria familiei. Chiar pe birou se află o fo­tografie mare, frumos în­ră­mată: „E ulti­ma foto­grafie înainte să plecăm din Ro­mânia, în 1960. Vezi cum eram îmbră­cat, cu vestonul de călărie al tată­lui și cu cra­vata lui de la Oxford? Și avem cu toții pantofi noi. E clar, suntem pregătiți pentru marea plecare despre care se vorbea în șoaptă de câ­teva luni. Surorile mele sunt deja triste, dar pă­rinții zâmbesc, la fel ca și mine. Peste câteva zile urma să se termine pentru noi coșmarul comunist…”

O avere într-un sac

– Domnule Chrissoveloni, sunteți născut în anul 1943, o epocă în care nu doar România, ci întreagă Europă tre­cea prin mari transformări. Ce amintiri mai aveți din lumea veche, aristo­cra­tică, în care v-ați născut?

– Primii cinci ani au însemnat o viață feno­me­nală pentru mine! Tata conducea Banca Chrisso­veloni din București, dar noi locuiam la țară, la Novacii de Giur­giu, la bunicii din partea mamei. Aveam acolo grădină, aveam bucătăreasă, pe Sari Neni, unguroaică din Ardeal, gos­po­dină nemaipo­me­nită. Nu-mi pot ima­gina nicăieri în lume o co­pilărie mai frumoasă. Era și clima extraordinară pe atunci, cu zăpezi uriașe, iarna, vara aveam Ar­geșul, unde înotam, în rest făceam plim­bări cu caii prin împrejurimi. Am revăzut re­cent conacul și nu-mi venea să cred cât de mic era! Mi-l aduceam aminte uriaș, cu o te­rasă mare, pe care fuma, impo­zant, bunicul. Era pasionat de vie și de vin, avea o moșie frumoasă acolo. Novaciul era aproape de București, tata făcea naveta. Sediul Băncii Chrissoveloni se afla în Palatul Suțu, după ce, la criza din anii ’30, tata a vândut clădirea nou-construită din Lipscani, Băncii Naționale, ca să salveze afacerea.

– Cum a bătut la ușa părinților dvs. istoria? Tocmai ce începea comunismul…

– Eram la Novaci, cu cei doi bunici, când ne-am trezit în curte cu gărzile comuniste, niște tineri într-un fel de uniformă, cu câte-o pușcă după gât – bunicul îi știa de prin sat. Au dat buzna pe la 12 noaptea, au tras după câini și au spart ușa. Bunicii au fost puși să semneze un proces verbal (tocmai am găsit documentul), apoi comuniștii au aruncat în mijlocul casei un sac și i-au spus bunicului că are timp până la 5 dimineața să-l umple cu lucruri personale. A fost cumplit! L-au ridicat la 5 dimi­neața și l-au trimis, bolnav și neajutorat, în domi­ciliu forțat la Găești, în Bărăgan.

Tatei i se spusese să nu-i fie frică, că nimeni nu se va atinge de antreprenori. Promisiunile nu s-au adeverit: a fost arestat în mai multe rânduri, prima oară în ’48. Am înțeles de foarte mic că ceva rău se întâmplase, dar pe atunci toată lumea era terorizată, nu știai cine te toar­nă, așa că nici în familie nu se prea vor­beau prea multe. Apoi, ca să înțelegeți cât de eficientă era spălarea creierelor în co­munism: sora mea mai mare, Sybille, foar­te bună la învățătură, a devenit pionieră. O și văd cum, în ’56, când a murit Stalin, stătea pe zidul curții și plângea: „Ne-a murit conducătorul”. Ea, pioniera Chrisso­veloni, cu insignă, cu șnur și cravată roșie, plângea că murise Stalin, în timp ce tatăl nostru era în închisoare! Eu, unul n-am absorbit pro­pa­ganda asta, eram în lumea mea, mă in­teresau bas­chetul și fotbalul de mai­dan. Înțelesesem că ceva se întâm­plase, dar șocul n-a fost prea mare la vârsta aceea. Părinții su­fereau amarnic, dar nu o arătau față de noi.

– Ce țineți min­te, în mod special, din anii de-atunci?

– Când am plecat de la Novaci, aveam 5 ani. Vreo 6 luni, am pierdut legătura cu părinții, cât timp mama încerca să gă­sească o soluție să reîntregească familia într-o nouă casă. Am fost trimis cu băieții Negroponte la casa lor din Vălenii de Mun­te. Pe­treceam toată ziua pe câmpuri, cu copiii de acolo, care păzeau oile. Din nou, o viață fenomenală pentru un copil! Când a venit mama să mă ducă la Bucu­rești, oamenii de acolo au vrut să-mi dea un miel, amintire pentru că îi ajutasem cu oile. De­venisem ciobănaș în toată regula!

După ce ni s-a luat totul, am avut șansa unor prieteni adevărați, altfel nu puteai să te salvezi! Pictorul Henri Catargi avea o casă pe Dorobanți nr. 2 și încerca să-și aducă acolo prietenii, că, dacă nu, îi trimi­tea chiriași primăria, pe cine se nimerea. Am locuit acolo patru ani, în două camere, cu acces pe scara de serviciu. Cum intram pe hol, la prima ușă era Theodor Pallady, unul dintre marii noștri pictori, pe care, copii fiind, l-am năcăjit de multe ori. În­tr-una dintre perioadele în care n-a fost la închi­soa­re, tata a reușit să găsească altă locuință,    pe Ana Ipătescu 7. Stăteam în trei camere, patru copii, părinții și bunicii din partea mamei. Dar, într-o zi, a venit un locotenent de Securitate și i-a arătat mamei un act de repartizare pentru camera în care dormeau părinții. „E camera mea, luați-vă lucrurile de aici!”.

Până la urmă, într-un fel sau altul, se aranjau lucrurile și în comunism. Aveam grupul nostru de tineri, foarte strâns, și îmi aduc aminte cu o plăcere pe care mi-e greu să ți-o descriu că mama și tata organizau, în fiecare an, pentru noi o „tabără” la Tataia, un mic port de pescari lângă Mamaia. Două-trei familii de acolo se mutau împreună și închiriam casele lor. Plajă, cât vedeai cu ochii! Co­pilăria aia acolo, cu toții împreună, a fost minu­nată. Apoi, pă­rinții s-au recalificat ca topo­grafi. Comuniștii aveau nevoie să măsoare pământurile, dar nu aveau destui specialiști, așa că au luat și dintre cei cu „origine nesănătoasă”. Ai mei au avut ocazia să stea mult pe la țară, iar în vacanțe, mergeam și noi cu ei, prin Ardeal. Nu pot să spun că am suferit, copil fiind. Dar era clar că noi eram un grup pe care comuniștii doreau să-l elimine: pe bătrâni îi băgaseră în în­chisoare sau în domiciliu forțat, ca pe tata și pe buni­cul, iar pe ceilalți îi hăr­țuiau permanent cu dosarul. Tot timpul eram vizați. Comunismul a eliminat trei generații, nu doar două, pentru că și generația mea a fost forțată să plece din țară. Din cauza asta, noi niciodată n-am putut să realizăm ceva cu adevărat măreț în țara noastră…

– Ați reușit să duceți școala până la capăt?

– Când am dat eu admiterea, 75% din locuri erau pentru copii cu „origine sănătoasă”, iar pe 25% din locuri ne băteam noi, ceilalți, cu „origine nesănătoasă”. Deși fă­ceam sport de perfor­man­ță, nu eram luat în can­tona­mente pentru că eram băiat de burghezi. Fostul antrenor de la rugbi mi-a spus mai încoace că nici n-a putut să mă înscrie în echipă cu numele de Chrissoveloni și că am ju­cat, de fapt, în tot acel timp, sub un nume fals, Ion Cristu. Habar n-aveam de asta! Când am început clasa a 11-a, m-a chemat șeful politic de la „Sava”: „Se face un liceu nou și trebuie să trimitem elevi acolo. Te-am ales pe tine”. Chiar înainte de Baca­laureat! Două luni m-am dus la noul liceu, unde n-aveam nici cărți, n-aveam nici profesori. Mai venea câte unul și ne punea să scriem câte o compunere. Ce șanse aveam să-mi iau BAC-ul în condițiile alea, mi-e greu să spun. Sora mea, briliantă, ca­re picta cu John Steriadi, a dat, cu un an înainte, la „Belle Arte”. În plin examen, au întrebat-o: „Sunteți fiica fos­tului bancher Chrisso­veloni?”. „Da!”. „Din nefe­ricire, nu puteți să continuați la noi”. Și au dat-o afară din examen!

În Grecia, cu două valize

– Până la urmă, familia a reușit să plece în Grecia, în 1960. Astfel de plecări erau cu totul excepționale pe vremea aceea. Cum s-a în­tâmplat în cazul Chrisso­veloni?

– Diplomația greacă a fă­cut toate eforturile să-l scoa­tă pe tata din România, pen­tru că risca să moară în în­chisoare. A fost arestat de trei ori și, de fiecare dată, când ieșea, îi spuneau: „Nu fi prea fericit, mai avem și alte dosare!”. Când a ieșit a treia oară din închisoare, tata a zis că nu mai rezistă. Pentru el, plecarea atunci era ultima șansă. Am plecat printr-o în­țelegere făcută, la o reu­niune ONU, de ministrul de Ex­terne al Greciei, cu Gheor­ghe Gheor­ghiu-Dej. A plătit familia din Gre­cia, iar Dej a dat ordin la omul lui de la Securitate care s-a ocupat de afa­ce­re fără să spună nimănui. Am ple­cat, toți, cu două valize. Două va­lize, după 100 de ani de activi­tate economică în România! Nu știu ce-l apucase pe tata să-și pună fra­cul într-una din valize. Se gân­dea că de-acum ajunge din nou în lumea bună și urma să aibă nevoie de el. Ei bine, în fracul ăla au găsit un bilețel pe care scria „Pinker­ton”. Și-au crezut mili­țienii că o fi ceva nume de agent secret. Era un bilețel rămas de dinainte de ’48: la balurile mascate, de la palatul din Ghidi­geni. Fiecare trăgea un bilet, iar dacă erai domnul Pinkerton, trebuia să o cauți pe doamna Butterfly. Un joc de so­cietate, dar explică-i unui milițian cine e Pin­kerton! S-a sunat mai sus, dar din fericire, ordinul a fost să-i dea drumul tatei. Mi-e clar că tata a sem­nat ceva la plecare, pentru că n-a dat toată viața niciun interviu, n-a vorbit niciodată des­­pre ce a trăit în în­chi­soare, și a trăit mul­te în beciurile de pe Ște­fan cel Mare, fără să vadă lumina zilei, interogat în fie­care noapte.

Până la urmă, am re­ușit să ne salvăm într-un avion cu elice, în care eram noi, ste­wardesa și doi secu­riști. Mi-aduc amin­te că l-am întrebat pe ta­ta de ce ne ducem toc­mai în Grecia. Știam că am nume gre­cesc, care, pe românește, însemna „Ac de Aur”, dar nu mai mult. Chiar înainte să tre­cem Dunărea, tata ne-a făcut atenți și, vizibil emo­ționat, ne-a spus tuturor: „Uitați-vă bine la pă­mântul ăsta, că nu o să-l mai vedeți niciodată!”.

– Până la urmă, Nicky Chrissoveloni n-a mai revăzut niciodată pământul Ro­mâniei…

– Viața noastră în Grecia a fost mi­nunată. Cea mai frumoasă perioadă a fost în anii ’60, până când a murit tata, în ’72. Tata, care era un adevărat lider, a reintrat direct în banking și a devenit reprezen­tantul primei bănci englezești din Grecia. A reușit să-l con­vingă pe guver­na­torul Băncii Na­țio­nale a Greciei să re­turneze băncii pen­tru care lucra un ma­re credit luat în tim­pul celui de-Al Doi­lea Răz­boi Mondial și să-i direcționeze spre investiții impor­tante în Grecia. Era fenomenal! A avut o ofertă importantă de la Berlin, dar lui îi plă­cea viața de atunci din Atena. Îi amin­tea de Româ­nia: avea nostalgii legate de țară. Bu­nicul, străbunicul au copilărit în Ro­mânia, tata, la fel. Nu mai eram greci. Le­gătura cu țara era enormă!

„După 40 de ani, am înțeles că eu sunt de aici”

– În 1990, v-ați întors cu unul dintre primele avioane în țară. Cum ați regăsit România?

– Am venit în România pe 17 Ianuarie. Am aterizat la Otopeni, s-au deschis ușile avionului și, deodată, m-a izbit aerul ăla rece de iarnă, exact aerul cu care asociam România. După 40 de ani, am înțeles că eu sunt de aici, că aparțineam Româ­niei. Aveam geanta veche, Hermes, a tatălui, în ea era testamentul lui. Apoi am cunoscut la o petre­cere o jurnalistă de la „Newsweek”, și primul lucru pe care l-am întrebat a fost dacă știe un avocat bun specializat pe zona de afaceri. Încercam să aflu care sunt legile în România, ce drepturi am. Dar tot acolo, la petrecerea aceea, mi s-a spus: „Tu nu ești român! Tu ai plecat la viață bună, noi am stat aici și am suferit”. A fost un șoc pentru mine…

– Știați puține despre familia dumneavoastră când ați ajuns la București. Cum ați început să descoperiți adevărata poveste a familiei?

– Primul lucru după ce am contactat avocatul a fost să angajez arhivari care să caute docu­mentele de care aveam nevoie prin tribunale. Îmi aduceau vrafuri de documente, am început să le citesc, și așa am devenit pasionat de istoria fa­miliei. Mi-am dat seama că eu nu știam mai nimic. „As­ta e o istorie incre­di­bilă!”, mi-am spus. Odată ce în­cepi să citești, e greu să te mai oprești!

Ce mi se pare remar­cabil e că povestea familiei mele ilustrează perfect des­tinul european al Ro­mâ­niei. Destinul românului a fost întotdeauna legat de Eu­ropa, în special după Unirea Princi­pa­lelor, care coincide cu venirea fami­liei mele aici. Iar ce e ex­traor­dinar la bărbații Chrisso­veloni e că, deși plecau în Vest să vadă lu­mea și facă educație bună, întotdeauna, dar întotdeauna se întorceau în țară. Era pofta asta să vii înapoi în țara ta! Stră­bunicul, bunicul, tata puteau sta și 20 de ani afară, dar nu uitau că trebuie să se întoarcă în România, că au o respon­sabilitate aici. România rămânea țara lor. Cumva, și eu am avut exact acest destin, iată-mă în România după atâția ani afară!

– Palatul Chrissoveloni de la Ghi­digeni a fost, în prima jumătate a se­colului XX, un ade­vărat magnet pen­tru elita României. Care e se­cretul lui?

– Proprietatea a fost cumpărată în 1878, de stră­bunicul meu, Nicolae, de la Dimitrie Mavro­cor­dat, am găsit ac­tele. Circula prin sat, povestită de foștii primari, legenda că Mavrocordat pier­duse, de fapt, pro­prie­tatea la cărți. În orice caz, ideea străbu­nicului Nicolae a fost, din capul locului, să scoată capital din investiția asta. Ma­vrocordat avea o vel­niță pe Bârlad, așa că prima in­vestiție pe care a făcut-o stră­bu­nicul aco­lo a fost să dezvolte o fabrică de spir­­toase. Distila porumb, astfel că ajun­sese să aibă în proprietate sau în arendă vreo 11.000 de hectare, toate satele din jurul Ghidigeniu­lui! Tot el a ras mare par­te din hanul vechi și, fiind un mare admi­rator al arhitecturii fran­ceze, a construit acolo un mic Palat Elysee. Ăsta era mo­dul lui de lucru: cumpăra, rădea tot și construia de la zero. În 1906, Ghidigeniul trece la bu­nicul Jean. Bunicul a ridicat biserica și școala din sat, a construit zona admi­nis­­trativă a palatului, a făcut popică­ria, sala de sport polivalentă, cu cupolă bom­bată, cu prima sală de tenis indoor, terenurile de tenis, cele două piscine. Unde mai ve­deai așa ceva în România? Nici în Oc­cident nu găseai așa ceva! Atenție, Ghidi­geniul nu era o rezidență de țară, era sin­gura casă a bunicului! Pe Jean nici nu-l interesa să aibă alte pro­prietăți în Ro­mânia, la Ghidigeni avea tot luxul epocii. Bunica Sybille avea, la rândul ei, o afacere foarte prosperă la Brăila și la Galați, importa echipamente de agricul­tură din Anglia. Când Jean Chrissoveloni s-a căsătorit cu Sybille, ea era mai bogată decât el! A fost pri­mul din familie care nu s-a căsătorit cu o grecoaică, mare revo­luție (râde). Dar Syblille era și frumoasă, și bogată, le avea pe toate… Cei doi, Jean și Sybille, erau extrem de primitori. Ăsta e secretul Ghidi­geniului. În fiecare week­end, pa­la­tul era plin de oaspeți. Îmi ima­ginez că a fost o viață de vis acolo! În ge­neral, viața din România interbelică greu o găseai în alte țări europene, poate la Paris sau Viena. Românii erau educați, aveau sete de cultură, le plăceau distrac­ția, viața bună. Și pe atunci erau destui oa­­meni cu bani. Auzi numai de baluri fas­tuoase, de călătorii, de unii care petreceau câteva luni la Paris, de alții ce stăteau ani de zile la studii, era o viață boemă, dar la un nivel foarte sofisticat.

„Bunicul a cheltuit bani nebuni pentru Regina Maria”

– Apropiat al Regelui Ferdi­nand și al Re­ginei Maria, bunicul Jean Chrissoveloni e un veritabil per­sonaj istoric. Cum vi-l imagi­nați?

– În 1917, a transformat palatul de la Ghidigeni în spi­tal de campanie. A finanțat multe alte spitale, a adus, din banii lui, doctori francezi, a donat armatei tot spirtul me­dicinal produs la Ghidi­geni, a înființat Societatea de Ambu­lanțe „Regina Maria”, a adus 200 de mașini Ford din Ame­rica, pe care le-a convertit în ambulanțe. Un adevărat pa­triot! A cheltuit bani nebuni, nu­mai pentru că era sub influ­ența totală a Reginei Maria. Pentru ea era în stare să dea tot, viața lui, banii lui. Sedus de puterea ei, i-a dăruit și te­re­nul de la Balcic, unde e acum Castelul Reginei. Când Cadrilaterul a re­venit României, bunicul a fost primul inves­titor român acolo, a cumpărat o moară vestită la Balcic. În 1924, i-a oferit Reginei respectivul teren…

A murit tânăr, la 45 de ani. Nu l-am prins, dar știu că a fost un tip cu adevărat genial. Avea o minte! A construit o multinațională la 1900, când multinaționalele au apărut abia după Al Doilea Război Mondial! Și-a făcut sedii bancare peste tot, de la Constantinopole la Paris, Viena și New York, când nimeni nu gândea afacerile în felul ăsta. Pe atunci, oamenii de afaceri nu făceau colegii de specialitate. Dar el a urmat și un colegiu comercial, la Antwerp.

– Din ce ați reușit să faceți după revenirea în România, de ce sunteți cel mai mândru?

– Eu n-am beneficiat de edu­cația predecesorilor mei, dar, subconștient, am înțeles că asta e cel mai important: încrederea pe care o transmiți. Și faptul că trebuie să faci în așa fel încât să o treci la generația următoare. Dacă nu veneau comuniștii și-i urmam în afaceri după tatăl meu, cred că puteam să clădesc pe ce a clădit el. Eu asta știu să fac, să construiesc. Nu sunt bunicul, nu sunt persoana care să gândesc în mare, cum făcea el. Sunt născut pe 15 Septembrie, în zodia Fecioarei, eu analizez tot, sunt un om de afaceri mai chinuit, mă gândesc dacă nu-mi asum riscuri prea mari. Marele meu succes în afaceri a fost să clădesc o rețea de distribuție de ciment, cu 35 de vapoare, cu 7 terminale. Am dezvoltat un business enorm, și ăsta e talentul meu. Cel mai mândru sunt de faptul că am răzbit până acum, în ciuda unei rezistențe foarte dure și foarte dăunătoare economiei Româ­niei. Cu toate că există legi, nu reușești să îți câștigi dreptatea nici după 1.000 de ani, oricâți avocați ai plăti. România tre­buia să facă ce a făcut Cehia. Președin­tele Vaclav Havel l-a întâmpinat la ae­roport pe domnul Bata, ai cărui pre­decesori deținuseră o faimoasă fabrică de pantofi, și i-a dat cheile fabricii pe care o luaseră comuniștii. Nu poți aștepta 20 sau 30 de ani până să îi dai omului fabrica înapoi! Îți dau exemplul fabricii de spirtoase de la Ghidigeni. A investit străbunicul, a făcut fabrica, a investit bunicul, a investit și tatăl meu. După ’90, domnul primar din Ghidigeni face o adunare de consiliu și aprobă să ne dea proprietatea. Când s-a dus avocatul să preia proprietatea, i s-a spus că fabrica a fost privatizată. De ce nu ni s-a spus și nouă? Că poate eu nu eram în stare să țin fabrica, dar sigur mă pricepeam să aduc cel mai bun partener, să mă asociez cu el ca să continue mai departe fabrica de spirt. N-a mai rămas nimic, s-a vândut totul la fier vechi, un dezastru, nici măcar clădirea nu mai există. Au vândut și șinele de tren care deserveau afacerea! Trei generații au investit acolo, au inves­tit și comuniștii, la rândul lor, și s-a ales praful după Revoluție! Am avut mare șansă că am luat până la urmă clădirea de pe Lipscani 55. Am avut o mare șansă cu cei de la Cărturești, care au fost clienții ideali. Am avut marea șansă că am luat și casa mamei de pe Negustori, acolo s-a făcut un boutique hotel. E o luptă ine­gală, dar am și eu reușitele mele, atunci când mă gândesc la istoricul familiei. Am 81 de ani, dar simt că încă nu mi-am atins potențialul maxim în afa­ceri, așa că sper să mă pot lăuda cu mai multe în anii care vin (râde).