Laura Tătulescu: „Dacă aș fi rămas în America, n-aș fi ajuns niciodată să cânt”

• A absolvit Conservatorul din București și, la doar 24 de ani, a luat drumul Vienei, invitată să susțină un concert. În public se afla însă și Ioan Holender, celebrul director al Operei de Stat. A chemat-o la o audiție fulger și a angajat-o pe loc. De atunci, soprana Laura Tătulescu a concertat pe cele mai mari scene internaționale. După două decenii în lumina reflectoarelor, s-a întors acasă, la București •

„Am crescut în casă cu sărbătorile românești”

– Ești româncă, dar te-ai născut în Statele Unite. Ai, deci, un parcurs destul de surprinzător. Ce i-a dus pe ai tăi atât de departe de țară?

– Tata a părăsit România în timpul regimului comunist, din dorința unei vieți mai bune. Era deja căsătorit cu mama și îl aveau și pe fratele meu. După mai multe peripeții prin alte țări, au ajuns în cele din urmă și s-au stabilit în America, unde, preot fiind, a avut și o parohie pe coasta de Est. Aș putea zice că tata a plecat cu Dumnezeu după el în această mare aventură, nu și-a lăsat vocația, care era și o moștenire de familie. Bunicul meu a fost preot, fratele mamei a fost preot, un alt frate al tatălui meu e tot preot. Iar eu m-am născut și am crescut până la zece ani acolo, în Connecticut, în spiritul credinței și înconjurată de o comunitate importantă de români. Îmi amintesc, de pildă, că în fiecare an, în Sep­tembrie, se organiza în zonă un festival românesc la care veneau români de peste tot din ­America.

– Tu ce știai atunci, în copilărie, despre țara îndepărtată din care vii?

– România nu era o țară chiar atât de misterioasă pentru mine, poate și pentru că am crescut cu limba română în casă, iar părinții au vorbit constant românește cu noi. Am știut dintotdeauna că venim din România și că familia noastră e în România. Am crescut cu sărbătorile românești, cu Crăciunul petrecut după tradiția ortodoxă, cu cozonaci, salată de boeuf și sarmale pe masă, înconjurați fiind de românii de acolo, dar și de americani. Și așa a fost până la căderea regimului comunist din România. În Martie 1991, ne-am întors cu toții în țară, cu un proiect de ajutorare a orfelinatelor și a azilelor de bătrâni. A fost o inițiativă care a durat aproape trei ani. La sfârșitul ei, părinții mei au decis să nu se mai întoarcă peste Ocean. Stătuseră prea mult departe de familie, au tras, pur și simplu, la rădăcini.

Concert în vitrină

– Dragul de muzică s-a născut tot acolo, în ­America?

– Am avut în casă o bibliotecă imensă, cu cărți și viniluri. Și am crescut cu operă pe fundal, cu simfonii de Mozart și Beethoven, fiindcă părinții mei ascultau foarte multă muzică. La radioul din bucătărie se auzea mereu muzica anilor 80, de care am rămas și azi foarte, foarte legată. Îmi amintesc că stăteam în cameră cu sora mea mai mică și dădeam radioul din bucătărie tare, să se audă până la mine. Îmi puneam câte o pălărie și luam peria de păr a mamei pe post de microfon. Aveam două paturi, două birouri și-un dulap cu vitrină. Și-n vitrina aia mă uitam la mine când începeam să cânt. Uneori doar mimam, alteori cântam direct. Eram și eu uimită că-mi iese atât de ușor. După ce ne-am întors în România, când părinții mei au decis să rămânem aici, s-au interesat ce școală e mai aproape de unde stăteam noi. Cel mai aproape era Liceul de Muzică „Dinu Lipatti”.

– Iar tu îți doreai să cânți, nu?

– Îmi doream să cânt, da. Dar la vârsta pe care o aveam atunci, 10-11 ani, nu puteam să fac canto. Eram prea tânără pentru așa ceva, vocea nu e încă matură. Așa că ai mei m-au dat la vioară. Am fost un antitalent veritabil la instrument. Când am renunțat la vioară, nu doar eu am fost ușurată, ci și ceilalți din jurul meu. (râde) Abia în liceu am putut să mă înscriu, în sfârșit, la canto. Însă toți anii în care am studiat vioară și teorie m-au ajutat enorm la formarea auzului.

– N-ai regretat în facultate plecarea din Statele Unite? Ți-ar fi adus poate mai multe șanse profesionale.

– N-am stat niciodată să mă gândesc la asta. Am luat mereu ceea ce mi s-a întâmplat ca pe-un dat. De multe ori, mi-am zis că, dacă aș fi rămas în America, n-aș fi ajuns niciodată să cânt. Poate mi-ar fi fost mai greu să intru la o universitate de muzică. Nici nu știu dacă părinții mei și-ar fi permis așa ceva. În Statele Unite, universitățile sunt incredibil de scumpe. Am colegi aproape de vârsta mea care încă își mai plătesc datoriile pentru studii. În România, universitățile sunt gratuite.

Viena. Ziua care mi-a schimbat toată viața

– În 2005, o întorsătură a destinului a făcut să fii angajată la Opera din Viena, chiar de maestrul Ioan Holender. Cum s-a întâmplat de fapt?

– Am ajuns acolo chiar în vara în care am terminat masteratul. Eram într-o vizită la cineva, la Târgoviște, când am primit un telefon de la regretata Anca Florea, critic muzical, care mi-a spus că se face la Viena un concert cu artiști români și că au nevoie de o soprană. „Poți să mergi?”, m-a întrebat. „Sigur!”, am zis. N-am stat pe gânduri. Dar mi-a spus „Nu-ți pot oferi avion, va trebui să mergi cu trenul.” Nu prea mi-a convenit, că erau 16 ore de mers, dar n-am zis nimic pentru că nu eram în măsură să am pretenții. Ei, ăsta a fost detaliul care a schimbat tot. Pentru că am ajuns acolo, am făcut concertul și a ieșit bine. Și Maestrul Ioan Holender, care era în sală, a venit și mi-a zis la pauză: „Laura, vii mâine să faci o audiție?”. Dacă aveam, ca ceilalți, avionul de dimineață, răspunsul meu poate că ar fi fost „Nu!”. Eram mică, nu știu dacă m-ar fi dus mintea să-l anulez, nu aveam bani să-mi permit altul. Dar eu urma să plec tot cu trenul, și trenul era după-masă. Așa că am acceptat audiția. A fost ceva neașteptat. N-aveam nicio arie cu mine. A trebuit să o rog pe pianista cu care cântasem în seara de dinainte, tot o româncă, să vină să mă acompanieze. Am găsit la ea acasă două arii pe care le făcusem, m-am dus la audiție și nici n-am avut emoții, atât de sigură eram că nu e decât o simplă audiție. După ce am cântat, maestrul Holender mi-a pus și o partitură la prima vedere, să vadă cât de repede citesc. Era lume multă în comisie. M-au rugat să ies, cât stau ei de vorbă, după câteva minute, m-au chemat înapoi și mi-au zis: „Te angajăm!”. Abia atunci au început să-mi tremure genunchii. Ziua aia mi-a schimbat toată viața. În foarte scurt timp m-am instalat la Viena. Iar pe 29 Noiembrie 2005 am debutat la Opera de Stat.

– A fost Viena o casă bună pentru tine?

– A fost o casă incredibil de primitoare, nici nu mă așteptam la altceva de la un oraș la care noi ne uitam ca la patria muzicii clasice. M-am mutat acolo fără nicio ezitare și, la început, ca să nu mă simt chiar singură, am locuit cu prietena mea pianistă. Dar integrarea s-a făcut ușor, pentru că Viena e un oraș foarte internațional, iar viața noastră se desfășura mai mult în teatru. Erau și foarte mulți români acolo. Am dat și peste colegi din alte țări, care treceau prin aceeași experiență prin care treceam și eu, și asta îmi dădea sentimentul că nu sunt singură. Printre austrieci și, mai târziu, nemți, am întâlnit oameni extrem de calzi, extrem de primitori, care abia așteaptă să vină la final de concert la intrarea artiștilor să schimbe o vorbă cu tine. Datorită lor, am învățat și limba. N-a fost ușor. M-am luptat în fiecare clipă cu tendința de a vorbi în engleză. A trebuit să am curajul să pun întrebări în germană, chiar cu riscul de a nu înțelege ce mi se spune.

– Câți ani ai locuit în Viena?

– Patru ani. A fost o perioadă pe care am savurat-o din plin. Aveam 24 de ani și mult entuziasm de început de drum. Acolo am descoperit pentru prima oară ce înseamnă târgurile de Crăciun, ce farmec extraordinar au. Mi-am făcut prieteni în teatru. Eram aproape copleșită, ajunsesem să cânt cu oameni pe care îi ascultasem îna­inte pe discuri. Dar dincolo de toată bucuria cu care am intrat în povestea asta, a fost și enorm de mult de muncă, a trebuit să învăț ce înseamnă disciplina unui asemenea nivel. După acei patru ani, mi s-a oferit un contract de excepție la Opera de Stat din München. Și, din 2009, timp de 11 ani am locuit acolo.

Miracolul operei

– Hai să vorbim puțin și despre operă. Cum e când trebuie să cânți și să și interpretezi în același timp?

– Pentru mine, e o provocare mai mare să cânt fără să joc, pentru că nu am la îndemână aceleași mijloace ca să exprim toate emoțiile. Într-o operă, ai trei ore la dispoziție și o mulțime de ajutoare: parteneri, lumini, costume, peruci. Dar când cânți un lied, în două-trei minute trebuie să concentrezi o poveste întreagă. Ceea ce e cu adevărat transformator la un spectacol de operă e ceea ce ajungi să simți în timpul lui, ca muzician sau ca ascultător. Uneori rezonezi cu un personaj, alteori rezonezi doar cu muzica, dar întotdeauna simți ceva, întotdeauna există ceva care te tulbură. E mai mult decât emoție, e ceva atât de puternic, că trece prin tine și te schimbă cu totul. Sigur, ca muzician nu reușești să atingi starea asta la fiecare spectacol. Nici ca om nu ești același în fiecare zi. Dar sunt seri în care se întâmplă miracolul, când ieși la final de pe scenă și nu mai poți rosti niciun cuvânt, n-ai nevoie decât de o îmbrățișare din partea unui coleg, care nici el nu te întreabă nimic, că înțelege tot. De la o vârstă, am învățat să fiu recunoscătoare pentru acest sentiment când vine, dar să nu mă mai leg cu disperare de el, să nu-l mai aștept cu orice preț, să accept că e ca grația, ceva scurt, intens și trecător.

Bucuria triumfului

– Ce concerte îți vin în minte când te gândești la emoții de genul ăsta?

– Două dintre roluri mi-au rămas în mod special la inimă. Unul e Adina din „Elixirul dragostei”, debut pentru care am muncit extraordinar de mult. Am muncit și singură, am muncit și cu pianiștii, am făcut și multe repetiții. Am făcut trei spectacole când a fost gata și, de fiecare dată, reacția publicului a fost copleșitoare, entuziasmul era extraordinar. Satisfacția mea a fost pe măsură, pentru că știu prin câte eforturi am trecut singură în fața pianului, ca să-mi descopăr vocea pentru acest rol. Al doilea rol care a însemnat uriaș de mult pentru mine este ­Jemmy, din ­”Guillaume Tell”, pe care l-am făcut în 2019, la Opera din Seoul. Țin minte că începusem să studiez, să cânt, dar nu eram chiar sigură dacă este un rol potrivit. După ce am studiat rolul, am acceptat să-l fac și am mers acolo; cu emoții, ce-i drept. La un moment dat, înainte de o repetiție, am auzit un coleg în culise, care se străduia, nu-i ieșea cum ar fi vrut. M-a lovit atunci o înțelegere profundă că toți suntem într-o luptă cu noi înșine, dar că suntem și împreună pe drumul ăsta. Producția a fost superbă, dar lucrul la spectacol a fost greu, au existat și multe momente tensionate. La ultima reprezentație din program, când am ieșit la aplauze, nu exagerez, tuturor ne-au dat lacrimile. Uneori, să faci un astfel de spectacol e o luptă de nedescris. Dar și când o duci cu bine la sfârșit, bucuria e atât de intensă, că simți că a meritat fiecare efort pe parcurs. E bucuria aia că n-ai crezut că o să poți și de data asta, și totuși te-a ajutat Dumnezeu și ai biruit.

– Hai să aruncăm puțin undița peste ocean, la Los Angeles, unde în 2008, la 27 de ani, aveai premiera spectacolului „Gianni Schicchi”, chiar în regia lui Woody Allen. Cum e omul din spatele legendei?

– Cântăreții de operă sunt faimoși, dar la nivel global, Woody Allen e de departe cel mai celebru personaj cu care am avut ocazia să colaborez. Am mers deci la întâlnirile de lucru cu el cu multă curiozitate și cu multă emoție. Și totuși, nu pot spune că vreunul dintre noi, cântăreții, s-a conectat cu el la nivel uman. Producția a fost fantastică, costumele erau splendide, el a lucrat extrem de profesionist. Ne mai dădea indicații, mai puneam noi întrebări, dar simțeam mereu un soi de distanță. Frumos a fost că ne-a dat foarte multă libertate în interpretare peste care a venit cu un contur care a făcut diferența. Pentru mine, e omul care nu spune multe, dar care face exact ce trebuie.

– Tu cum lucrezi, Laura? Unde e mintea ta când pregătești un spectacol? Ești ușor de ­suportat?

– Acum zece ani, înaintea unui spectacol, intram într-un program extrem de intens de pregătire, cu 5, 6 zile pe săptămână de studiu individual, la care se adăugau studiul cu pianiștii, studiul cu profesorii de canto, repetițiile scenice ș.a.m.d. Pentru cineva din afara domeniului meu, putea părea într-adevăr exagerat, cu o zi înainte de spectacol și în ziua spectacolului, eu nu răspundeam la telefon. Nu mai zic de faptul că beam foarte rar alcool și aveam mereu grijă la ce mănânc, fiindcă îmi putea afecta vocea. Asta nu înseamnă că nu ieșeam niciodată în oraș, ci că mă simțeam mai liberă mental să ies după un spectacol, nu în perioada în care îl pregăteam. Cred că, privită din afară, nu eram cea mai ușor de suportat persoană. Dar pe de altă parte, când știi că urmează să urci pe scenă în fața a 2000 de oameni care au plătit bilet să te audă, nu-ți permiți să-ți bați joc de vocea ta. Pe vremuri, puteam să procedez așa și pentru că aveam controlul total asupra timpului meu. Acum însă, de trei ani, sunt mamă. Sunt un om extrem de fericit, dar trebuie să mă organizez în cu totul alt mod, atunci când trebuie să cânt. Am continuat să studiez până am fost aproape de 9 luni, un pic prea mult chiar. Dar niciodată, cât am fost însărcinată, nu mi-a pus probleme. Mai târziu, eu studiam și fetița noastră asculta. Așa face și acum. Mă lasă să lucrez o vreme, apoi, de la un punct încolo, trage de mine să ne jucăm. Așa că lucrurile se complică puțin.

La întâlnire cu dragostea

– Trăiești o poveste de dragoste foar­te frumoasă, dar și foarte atipică. Te-ai născut în Statele Uni­te, te-ai mutat înapoi în România, ai locuit în Viena și Mün­chen și ai ajuns să te căsătorești cu un suedez. Trece mu­zica toate granițele?

– Muzica ne-a adus împreună. Urma să lucrez alături de Kristofer Lundin la o premieră la Opera din München. Aveam o prietenă comună și, știind că vom cânta împreună, a început să-mi povestească mie mai multe despre el și lui mai multe despre mine. Așa am început să ne scriem pe Facebook. Din acea zi de 17 Mai 2017, când ne-am scris prima oară, n-a fost zi în care să nu vorbim. Când au început repetițiile și ne-am văzut, am mers pur și simplu unul spre altul și ne-am îmbrățișat. Regizorul a rămas uimit: „Cum? Vă cunoașteți?”. Pentru noi, parcă se închisese un cerc.

– Când oamenii sunt îndrăgostiți, se vede și pe scenă, nu?

– Oh, da. Multă lume mi-a spus după spectacolul ăla că plu­tea ceva magic în aer. Am avut câteva reprezentații, iar apoi, fiindcă s-a creat între noi o legătură foarte, foarte strânsă, am rămas împreună, am devenit un cuplu. Kristofer s-a mutat la München cu mine, după ce locuise ba în Suedia, ba în Salzburg, ba în Zürich. Și ne-am trezit că vine pandemia, că toate teatrele sunt închise și toate contractele încheiate. Mi-a zis atunci: „Și noi de ce stăm aici? Hai în România!”. O vizitase de câteva ori și se îndrăgostise de ea. Înainte să ne stabilim în România, m-a cerut însă de soție. Iar ca să ne căsătorim în biserică, a trecut la religia ortodoxă și am făcut o nuntă foarte restrânsă, dar absolut superbă. A fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea. Cealaltă a fost când s-a născut fetița noastră și legătura dintre noi a devenit și mai profundă.

– Sunteți de aproape patru ani în România. Vă mai bate gândul să o luați din loc?

– Deocamdată, suntem aici și e cel mai bun lucru care se putea întâmpla pentru familia noastră. Sora mea e aproape, mama, în blocul de lângă mine. E epuizant să trăiești mereu pe drumuri, iar muzicienii sunt obligați să facă asta. Am făcut-o și eu, timp de două decenii, a fost extraordinar de exciting. Acum continui să cânt, dar aleg să o fac altfel. Soțul meu călătorește încă foarte mult, eu am ales să fac deocamdată doar concerte care nu-mi cer să fiu plecată câte șase luni, fiindcă vreau să fiu alături de fetița noastră. De când m-am întors acasă, simt că viața se așază în ritmuri mai lente. Am început să prind iar o rădăcină. Aveam mare nevoie de asta, devenisem un pic prea tensionată tot trăind așa, prin străini.

– Toamna aceasta, românii te-au putut vedea și într-un turneu de spectacole-concert, „De nos oiseaux”, un tribut adus poetului Tristan Tzara. Ce te-a făcut să împreunezi poezia cu muzica?

– „De nos oiseaux” este un ciclu de lieduri care a fost compus pentru mine de Anca Elena, o pianistă și compozitoare pe care o cunosc de când eram studentă, când cântam deseori împreună. După mulți ani, a avut această idee extraordinară, de a scrie lieduri pe versurile lui Tristan Tzara, m-a căutat și mi-a propus să le cânt. M-am bucurat foarte tare, în primul rând pentru că se vorbește prea puțin despre poezia lui Tristan Tzara în România. În al doilea rând, pentru că îmi doream să cânt muzica unei femei compozitoare. Am avut deja trei recitaluri în țară, iar în Octombrie mai urmează două, unul la Bruxelles și unul la Paris. E un proiect pentru care am avut luxul de a studia și a repeta toată vara. Alături de noi a fost și violoncelistul Thibault Solorzano. Am adăugat videoproiecții și un pic de recuzită, un pic de teatru. Ne-am permis să-l scoatem din sfera obișnuită a recitalurilor și să-l ducem spre performance.

– Mai ai și alte planuri pentru acest „acasă” românesc?

– Îmi doresc să-mi termin doctoratul, pe care l-am început la Facultatea de Muzică și Teatru din Timișoara. E o teză despre femeile compozitoare, despre care o să susțin și o conferință după recitalul de la Bruxelles. Mi-am dorit foarte mult să pun o lumină favorabilă pe aceste femei, fiindcă au compoziții extraordinare, despre care s-a vorbit prea puțin. Îmi doresc să promovez cât pot de mult muzica și cultura românească, așa că va urma un turneu cu recitaluri în România și în străinătate numai cu muzică românească. O să mai înregistrez un disc nou cu lieduri de Schubert pentru voce și chitară, în Italia. S-a tot amânat din cauza pandemiei și a altor proiecte, dar acum se face, în sfârșit. Iar în Noiembrie, o să cânt cu soțul meu și încă doi soliști români de excepție la Cluj, într-un concert caritabil care sperăm să aducă multă bucurie publicului.

– Mai ai emoții când cânți cu el?

– S-a întâmplat atât de rar să cântăm în cei șapte ani de când suntem împreună, că sunt foarte nerăbdătoare să fim din nou alături pe scenă. Am emoții, da. Se simt ca fluturii în stomac. E un roi întreg acolo și abia aștept.