Comoara de pe piatra scrisă

• În primăvara lui 2017, alpinistul Cornel Galescu făcea o descoperire uluitoare la izvoarele Vâlsanului, din Munții Țarcu. Pe două stânci sin­guratice, sub mușchiul crescut de-a valma pe piatră, se distingeau sem­nele unei scrieri ciudate. Au fost anunțați specialiștii. Munca de cercetare a durat mai bine de un an și a strâns împreună arheologi, geografi, as­tro­nomi și lingviști. Inscripțiile fac parte dintr-un incredibil complex me­galitic! Un sanctuar care datează din secolul V înainte de Hristos. Un sanc­tuar care la orele dimineții se umple de toată lumina care coboară de pe Vârful Gugu. Acolo unde, spune legenda, ar fi trăit marele zeu Za­molxe. Năucitoarea poveste a petroglifelor din Munții Țarcu abia începe •

Culmea Jigoriei

E dimineață. Dincolo de păduri, pe vale, învelit cu o pătură subțire de abur, orașul a adormit. Viața începe aici, sus, pe munte, odată cu lumina care dezmiardă pământul. O lumină mare, neîncepută, care îmblânzește frigul și ini­ma, lumina care face zăpada să se topească. Cine s-a deprins să meargă pe munte știe deja că tot ce se întâmplă în afară ajunge cumva și înăuntru. Trebuie doar să vezi și să simți. Ora­șul acela în­depărtat care doar­me, viața care în­cepe acum, din nou, pe culmile nesfâr­șite ale Mun­ților Țar­cu. Ae­rul ca o cană de lapte abu­rind, pe care-l sorbi încet și nu te mai saturi. Se în­căl­zește. Cornel Gales­cu nu mai are nevoie de haină. Pășește si­gur, liniștit și ușor, pe spi­narea de balenă uriașă a Mun­telui Mic. Așa i-ar de­scrie oricui par­tea asta de masiv a Munților Țarcu. Ca pe o cocoașă a unui animal uriaș, înconjurată de văi adânci: Valea Sebeșului în sud, Valea Șucului la est, Valea Bis­tra Mărului la nord și Depre­siunea Caranse­be­șului la vest. O insulă de pășuni înalte, care se ridică deasupra pădurilor, legată doar de o punte îngustă de restul masivului Țarcu: Cul­mea Jigoriei. Iar Cornel Ga­les­cu a mai observat ceva: că de jur împrejurul spinării de bale­nă, dispuse aproape într-un cerc perfect, se ridică spre cer zece pâlcuri de stânci gra­nitice. O coroană de stânci așezată pe creștetul Muntelui Mic. Natura, așa cum o vede Cornel Galescu, e o ființă vie, fabuloasă, care poate fi povestită oricui.

Muntele dinăuntru

Cornel Galescu e un alpinist faimos, și nu doar în România. Expedițiile sale au făcut ca tricolorul nostru să fluture pe aproape toți munții acestei lumi. A ajuns și la poli, cel de sud și cel de nord. Dar întotdeauna s-a întors acasă, aici, în Caransebeș, orașul aflat la poalele a trei munți – Semenicul, Poiana Ruscă și Țarcu. Munții lui, munții de acasă. Acasă la soție și cei doi copii ai săi. Acasă, acolo unde, dimineața, soarele îi intra pe fereas­tră, în orașul acoperit cu o pătură de abur, coborât de pe culmea Muntelui Mic. Oare ce va fi fiind dincolo de muntele ăla?, s-a întrebat de copil. S-a făcut ceva mai mare, a ajuns în vârf doar ca să vadă că mai departe se află un alt vârf. Dar oare, s-a întrebat din nou, dincolo de culmea aceea, ce va fi? Și a aflat. În felul ăsta, din munte în munte, din orizont spre un alt orizont, scotocind per­ma­nent infinitul, coborând și urcând, Cornel Galescu a cunoscut aproape întreaga lume. În toată călă­toria lui de o viață, muntele din afară i-a coborât încet înăuntru, devenind însuși sufletul lui. “În ti­ne­rețe, priveam orice ascensiune ca pe o între­cere sportivă. Oare în cât timp voi ajunge pe vârf? Trebuie să fiu primul, trebuie să bat recor­dul! Încet, cu vârsta, mi-am dat sema că înălți­mile de afară sunt egale cu adâncimile din înăun­tru. Și că, de fapt, acolo, înăuntru, trebuie să ajung cu adevărat, că acolo e că­lătoria, acolo sunt vârfurile im­por­tante! M-am liniștit enorm! Acum știu că am să urc mai de­parte doar pentru că asta mă ajută să cobor adânc în mine.”

Cornel Galescu a împlinit 54 de ani. E un bărbat tare ca o stâncă de granit, timid, senin și puternic, ca toți oamenii obiș­nuiți cu marile înălțimi. Zâmbește stingherit și îmi spu­ne să nu-i vorbesc cu dum­neavoastră. “Nu, nu, nu, nu dom­nul Galescu! Eu sunt Coco. Coco e de ajuns”. Așa îl știu, așa îi spun toți cei care ajung să-l cunoască. Nu con­tează că sunt copii sau oameni în vârstă. Omul ăsta care a pur­tat în dreptul inimii drape­lul României în atâtea expe­diții fabu­loase, omul ăsta care a ajuns pe acoperișul lumii și la poli n-a avut, sau a în­de­părtat din el și ultima fărâmă de ipocrizie. De câțiva ani, în afara călătoriilor lui, Coco Galescu știe că mai are de făcut ceva. Să dea mai departe dra­gostea lui pentru munți co­piilor pe care-i cunoaște. Dea­supra Bor­lovei, pe șoseaua ce leagă Caran­sebeșul de Mun­tele Mic, se află pensiunea lui. O cabană rustică, întocmai ca cele din Austria sau Elveția, ticsită de trofee și de fo­tografii din expedițiile sale și decorată cu obiecte vechi, pline de suflet, ale marilor alpiniști de odi­nioară. O oază de liniște și lemn, într-o lume din ce în ce mai plină de zgomot și betoane. Aici se ocupă cu tabere pen­tru copii. Copii pe care îi ia cu el, sus, în Munții Țarcu, îi învață să se cațere, să schieze, îi învață să privească, să simtă și să înțeleagă. “Cu gândul ăsta m-am dus atunci spre stânci. Mă gândeam că poate fi un loc bun în care să-i învăț pe copii tainele alpinismului”.

Cartea de piatră

Coco Galescu dă mușchiul crescut pe piatră la o parte. Degetele lui o ating, apoi se opresc, încre­menite. Un zvâcnet difuz, uitat, pornește de aco­lo, dinăuntru, din stâncă, și îl face pe alpinist să se înfioare. Degetele lui se mișcă din nou și încep să simtă. Întocmai ca un nevăzător care citește mai întâi cu degetele, apoi cu întreaga ființă, Coco Galescu pipăie și simte linii ciudate și semne străvechi, încrustate acolo, în piatra aceea de granit. O carte, o hartă, o taină care iese iarăși la lumină. Febril, curăță întreaga piatră de mușchiul care o acoperă și scoate la iveală una dintre marile taine ale istoriei noastre.

Litere ciu­date, ascunse într-un cerc deschis văd lumina soa­relui după milenii de uitare. Simte că piatra este vie. Îl orbește lumina ei. “Pur și simplu am amu­țit. Inima îmi bătea cu putere, mă asurzea. E o minune, îmi tot spuneam, o minune… E greu de spus în cuvinte ce am simțit. Dar am să-ți poves­tesc ceva din viața mea și poate că ai să înțelegi. În 2011, la fix 100 de ani de la cucerirea Polului Sud, am ajuns acolo, într-o expediție comemo­ra­tivă. În echipa noastră se afla unul dintre străne­poții celor care l-au însoțit pe Roald Amundsen la Polul Sud. Omul ăsta, un norvegian, mi-a ară­tat chiar când am ajuns la Pol ceva ce străbu­ni­cul său primise de la Amundsen: un ceas. Am luat ceasul ăsta în mână și, nu știu cum să-ți spun, am simțit că prin el îi strâng mâna lui Amund­sen! Asta era po­vestea, de asta ajunsesem acolo! La fel și acum: când am atins inscripțiile din piatră, am simțit că toată istoria zvâcnește în palma mea, am simțit povestea, am simțit că între atunci și acum totul s-a șters, că nu mai există timp! Îți spun sincer, foarte sincer, am urcat și pe Everest, dar ce am simțit pe acoperișul lumii pălește cu totul față de bucuria descoperirii de-aici!”

Vrăjit și buimac, Coco Galescu se gân­dește ce să facă. În fața lui se află o taină, iar tai­nele nu trebuie pângărite. Să nu distrugi corola de minuni a lumii, scria Lucian Blaga. Simte că așa trebuie să fie. Scrisul acela magic, dintr-o altă lume și alt timp, va rămâne mai departe așa. Ne­știut. Co­moara lui, secretul lui. Se hotărăște: va păstra se­cre­tul!

Schwerin baci

“Când eram copil, mergeam cu tata la Poiana Mărului. Tata, Constantin Galescu, a fost și el repor­ter, umbla pe toți munții în căutare de oa­meni și povești. Doamne, cum putea să arate locul acela pe atunci! Erau cinci case cu totul, iar trei dintre ele erau ale unor vânători. Unul dintre ei, Schwerin baci, un neamț rămas după Primul Război Mondial în țară, de­venise prieten cu tata, o prietenie din­tr-aceea adevărată, cum rar mai gă­sești azi. Făceau focul în fața căbă­nuței de lemn și rămâneau la po­vești până noaptea târziu, când cerul scân­teia de stele, la fel ca tă­ciunii roșiatici din vatră. Schwerin baci era un bă­trân sur, cu jar în privire, sălbatic și blând în același timp. Eram fascinat de el! Știa toate poveștile, toate ani­malele, toate vârfurile și văile ascun­se ale Mun­ților Țarcu și nu se temea de nimic. El era muntele. Așa mi se părea atunci, așa mi se pare și acum. Ca­bana și-o cioplise singur. Trăia cu soția în liniștea aia desăvârșită, creș­teau capre și ie­puri, aveau stupi și niște dulăi uriași de care, re­cunosc, mi-era tare frică. Erau 20 de kilo­metri de drum pietros de la cea mai apro­piată așezare, dar când ajungeai la Poiana Mărului, sim­țeai că ai intrat într-o altă lume. Te izbea tot aerul ăla pur și nesfârșit ca o zăpadă uriașă! Au­zeam vuie­tul și volbura apelor, Șu­cu și Bis­tra, pur și simplu, ame­țeam de bucurie. Așa am intrat în poveste, așa am intrat în munte, așa am descoperit comorile și o altă lu­me. Schwerin baci m-a învă­țat să pescuiesc, el mi-a făcut prima un­diță. Di­mi­neața, când aburii plu­teau dea­supra apei, căl­cam din piatră în piatră, eu și bățul meu vrăjit pen­tru prins păstrăvi, și desco­peream ce înseamnă aven­tura, libertatea, miracolul. Gă­seam pietre colorate, conuri de brad și lemne ciudate și le luam cu mine. Erau comoara mea! Mi-era teamă să mai spun cuiva de ele. Dacă vor râde de mine? Dacă îmi vor spune că nu valo­rează nimic?! Îți spun toate astea ca să înțelegi că exact așa, ca în copilărie, am simțit când am des­coperit inscripțiile acelea din pia­tră. Mi-era teamă să aflu că nu au nicio însemnătate. Că nu va­lorea­ză nimic. Înțelegi?!”

Grota lui Zamolxe

Câteva luni bune, din primă­vara aceea când a făcut desco­perirea, Coco Galescu nu a mai avut pace. Se trezea visând cu ochii deschiși la taina din munte. La inscripțiile acelea ciudate din piatră. La cercul deschis, acoperit de semne, la ce va fi însemnând el. Și-i imagina pe oamenii aceia de demult, mergând într-o proce­siune sacră spre stânci, purtând pe brațe trupul vreunui războinic ca­re urma să-l întâlnească pe Marele Zeu. Pentru că Zamolxe, spuneau po­veștile vechi, a trăit aievea în peștera de sub Vârful Gugu, din masivul Godeanu. Godeanu, mun­tele cel mai pur, cel mai tainic pe care Coco Galescu a umblat vreo­dată. “Muntele ascuns”, îl numeș­te, pentru că este perfect protejat de toate celelalte masive care îl înconjoară: Cer­nei, Mehedinți, Vâlcan, Piule, Re­tezat, Țarcu. Acolo, chiar în mijloc, se înalță pi­ramida stranie a Vârfului Gugu. “E un munte pe care îl ocolesc și avioanele, nu doar oamenii”, spu­­ne Coco. “Am prieteni aviatori care mi-au jurat că aparatele de bord se dau peste cap când ajung deasupra Vârfului Gugu. Așa că aproape toți preferă rutele ocolitoare”. Și nu doar atât: chiar și gugulanii, cio­banii stră­vechi ai Muntelui Godeanu, știu că trebuie să ocolească vârful ma­gic. Furtunile și fulgerele apar din­tr-odată în miezul celei mai senine zile, iar turme întregi de oi și-au găsit, de-a lungul vremii, sfârșitul acolo. “E o energie imensă în pământul ăla. Am simțit-o pe pielea noastră, într-o vară, când am ajuns cu un grup de prieteni pe creasta dinspre Vârful Gugu. Un cer cenușiu, ca o funin­gine, ne-a acoperit cu totul. Apoi s-a dezlănțuit furtuna. Eram expuși, nu era niciun loc unde să ne putem as­cunde. Am văzut cum un fulger uriaș despică cerul și devine totuna cu piciorul unei fete din grup, care se afla lângă mine. Am încre­menit cu toții. Fulgerul s-a prelins pe fer­moarul lateral al pantalonului ei și i-a sudat piciorul de pământ.

Contactul ăla cu pământul a salvat-o. A bubuit tot muntele, dar noi am scăpat și am mers mai departe. Știam că trebuie să găsim peștera, dacă vrem să scăpăm cu viață. Și am găsit-o: o grotă săpată în stâncile de granit. Grota lui Za­molxe…”. Zeul i-a adăpostit și i-a ținut teferi. Energia lui colosală e acolo, încă vie, pulsând din pământ și piatră. “Știi, e tare ciudat Godeanu… Am umblat pe toți munții lumii ăsteia, iar odată ce te îndepărtezi de lume, toți devin sălbatici, pustii și arizi. Aici nu e așa. Aici sunt ape, păduri, imense căl­dări glaciare, pășuni blânde. O oază de viață pură, în care te poți refugia ca să trăiești liniștit, dar care, straniu cumva, a ținut oamenii departe și a rămas și acum neatinsă”.

Coco Galescu mai simte soarele ace­la de pri­măvară, care a îmblânzit lumea și zăpada, zvâc­nind în degetele sale. De­getele sale care au dat un mușchi de iarbă la o parte, ca să dezvelească o tai­nă. O taină care nu-i mai dă pace. Se gân­dește la Pietrele lui Scorilo, un alt zimț al co­roanei de piatră care încon­joară creștetul Mun­telui Mic. Locul unde s-a găsit ciobul de lut care îl pomenește pe Decebal. Știe, simte prea bine că nu e întâmplător ca două stânci cu atâta însem­nătate să fie așa de apropiate una de alta. De aco­lo, de la stâncile acelea în­crustate cu semne ciu­date, Vârful Gugu se zărește în toată lumina și splen­doarea sa. Coco Galescu închide ochii și o vede. Lu­mina uriașă a muntelui care îl chea­mă. “Asta a fost. Chemarea! Am simțit cu tărie că nu eu am găsit piatra aceea, ci ea m-a găsit pe mine. Că nu pot, că nu am dreptul s-o țin ascunsă, s-o păstrez ca pe o comoară numai a mea. Nu era a mea! Am fost doar unealta prin care mi­nunea asta veche trebuie să se arate lumii. Trebuia s-o îm­părtășesc cu cei­lalți, s-o dau mai departe. Despre asta era vorba. De asta mi s-a arătat. M-am liniștit, în sfârșit. Trebuia să se facă lu­mină”.

“O descoperire incredibilă!”

E vară deja și Coco Galescu îl anunță pe bu­nul său prieten, arheologul Adrian Ardeț, direc­torul Muzeului Județean de Etnografie din Ca­ran­sebeș, de desco­perirea sa. Adrian Ardeț ajun­ge la pietre și rămâne înmărmurit. “O descoperire incredibilă!” Împreună cu arheologul Florin Dra­șovean, de la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, geomorfologul Petru Urdea, pro­fesor la Univer­si­tatea de Vest din Ti­mişoara, astro­no­mul și mate­mati­cianul timișorean Marc Frîncu și ling­­vistul american Je­remy M. Hut­ton, formează e­chipa care avea să stu­dieze in­scrip­țiile acestea miste­ri­oa­se din Munții Țar­cu. Taina fusese îm­părtășită și ur­ma să se arate lu­mii.

“Da, am fost în­­mărmurit”, îmi măr­turisește A­dri­an Ardeț în in­ti­mi­tatea biroului său din muzeul et­no­gra­fic al Ca­ranse­beșului. “Dar, ve­deți dumnea­voas­tră, în meseria noas­tră, entuzias­mul ăsta tre­buie alungat repede de studii, probe și cer­cetare. Nu ne prea permitem entuzias­mul, până nu vedem exact despre ce-i vorba. Dar fără să am dovezile astea, am știut din clipa în care am văzut pietrele, că este o descoperire senzațională. Că pe acele stânci, fără doar și poate, se află înscrisă o mică parte din istoria noastră străveche. De când, cum și de ce urma să aflu, alături de colegii mei. Acolo, sus, pe munte, îți permiți emoția asta atât de profund umană. Apoi, în birouri, când începe munca propriu-zisă, e indicat să te emoționezi cât mai puțin”. Adrian Ardeț zâmbește, ca să îmblân­zească ceva din gravitatea omului de știință. “Pri­mul lucru pe care l-am făcut a fost să facem un mulaj după scrierea de acolo. Și știți ce este fas­cinant?! Că unele semne pot fi identificate ca fiind grecești, altele chiar lati­ne, unele sunt runi­ce, iar colegul american mi-a semnalat că trei dintre ele pot fi de proveniență orientală. Însă, marea majoritate nu apar niciunde, nicăieri, în nici o scriere descoperită în lumea asta întreagă! Concluzia nu poate fi decât una singură: limbajul acela înscris în piatră este cu totul și cu totul nou! O scriere care nu poate fi descifrată decât până la aflarea unor alte descoperiri similare! Ce avem acolo, sus, în Munții Țarcu, acoperit acum de zăpadă, este unic în întreaga lume! Nu știu cum vi se pare dumneavoastră, dar nu este deloc pu­țin. Colegul nos­tru Marc Frîncu a emis ipo­teza, în studiul său astronomic, că ceea ce se află scris în interiorul cercului ar putea reprezenta o hartă a formelor de relief. Orice sanctuar, orice loc sacru din vechime avea o poziționare, în funcție de bolta cerească, de evenimentele astrale, de felul în care sunt dispuse formele de relief. În inte­riorul cercului se regăsesc,    de pildă, semnele stâncilor care înconjoară Muntele Mic. Și încă ceva, legat de studiul astronomic: în anul 501 î.e.n., exact la solstițiul de vară, soarele, privit dinspre Complexul Megalitic, răsărea perfect dea­supra Vârfului Murgan. Asta ne face să cre­dem că scrierea trebuie să fie de atunci.” 501 înainte de Hristos! Este epoca în care trăia marele matematician și filozof Pitagora, cel despre care Herodot spune că ar fi fost mentorul lui Za­molxe! Zamolxe cel din Vârful Gu­gu, Gugu cel plin de lumină, muntele ce se vede perfect de acolo, de la stânci! Îl întreb pe Adrian Ardeț de ce numește acest loc Complex Mega­litic? Zâm­bește din nou, și spune: “Sim­plu. Pentru că stâncile nu sunt lăsate la voia întâm­plării. Se observă perfect lucră­tura omu­­lui. Și nu e vorba doar des­pre in­scrip­ții. Coridorul de acces și grota sunt, evident, rodul unei munci mi­găloase. Ce se află în Munții Țarcu este un sanctuar, în toată puterea cuvântului, cu o lă­țime de 30 de metri și o lungime de 40. Grota este acum astupată parțial de bolovani. Odată ce-i vom îndepărta, nu-i exclus să avem parte de noi descoperiri incredibile! Vă spun: nu am con­cluzii definitive, dar sunt con­vins că ne așteaptă și alte des­co­periri grozave în Munții Țarcu!”.

Adrian Ardeț nu-și dă voie să se entuziasmeze. Zâmbetul lui reținut ține loc pentru așa ceva. Dar noi, reporterii, putem! Urci în mașină. Îmi rog colegii să mă ducă pe Muntele Mic. Șoseaua este acoperită de o pătură subțire de abur și gheață și urcă spre stațiunea unde oamenii schiază. Ajungem greu, dar ajungem. Sus, lumina năvălește peste lu­me, uriașă și albastră. Dincolo de ea, la izvoarele Vâlsanului, o zăpadă nesfârșită și neîncepută ascunde înăun­trul ei un Sanctuar fabulos. Trebuie doar să crezi și să simți că tot ce e tăi­nuit înăuntru va ajun­ge în afară. Istoria e în­scrisă în piatră. Istoria în­cepe acum!