Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

• Un sfert din secolul 21 e pe cale să se sfârșească. L-am visat plin de pace și bucurie, dar e plin de zgomot și furie. Mai e loc pentru vise în 2025? •

Teodor Baconschi

„Aș vrea să credem în pacea și prosperitatea pe care integrarea noastră în proiectul Uniunii Europene ni le-au adus”

În moștenirea paulină a Bisericii, speranța este și va fi o virtute teologică: dacă n-o pierzi, rămâi toc­mai prin ea credincios Providenței divine, care nu ne lasă baltă, dacă ne exersăm cum se cuvine discernământul spiritual. Așa că, în pofida unui sfârșit de an 2024 deosebit de tensionat, am în con­tinuare câteva speranțe vii pentru anul 2025. Și nu sunt așteptări vagi, în numele unui optimism dez­min­țit de ulti­mele involuții so­ciale și politice, ci speranțe la ni­ve­lul fiecăruia dintre elementele care-mi defi­nesc viața personală și comu­ni­tară.

Prima speranță e una de na­tură civică și diplomatică. Sper din tot sufletul că tot ce am reușit să construim în deceniile de du­pă dictatura comunistă – cu toate lacunele și sinco­pele de parcurs – să nu se ducă pe apa Sâmbetei, pe fondul unei propagande străine de interesele noastre ca națiune eu­ropeană. Aș vrea să credem în pacea și prospe­ri­tatea pe care integrarea noastră în proiectul Uniunii Europene ni le-au adus. Dacă am bifat în cele din urmă obiectivul apartenenței la spațiul Schen­gen, de liberă circulație, mi-aș dori să rea­lizăm cât mai repede și obiectivul aderării la OCDE, clubul celor mai dezvoltate democrații de pe pla­netă.

A doua speranță e de natură geopolitică. Sper ca noua administrație americană, împreună cu aliații săi din NATO și cu Ucraina, să obțină o pace justă în țara vecină cu noi, agresată barbar, de peste trei ani, de o Federație Rusă revizionistă și agresivă, care și-a încălcat toate angajamentele și a stârnit un pră­păd sângeros, din pricina căruia zeci de milioane de oameni au suferit îngrozitor. O pace justă în­seamnă garanții de securitate consistente pentru sta­tul agresat și un proiect solidar de reconstrucție eco­nomică, la care să participe și România. Dacă Rusia își oprește agresiunea, atunci Ucraina și Re­pu­blica Moldova își vor putea continua drumul spre Uniu­nea Europeană.

Londra (Foto: Shutterstock – 5)

În fine, dar nu pe ultimul loc, aș vrea ca Biserica Ortodoxă Română să rămână cea mai mare Biserică Ortodoxă din Uniunea Europeană, să se vindece de tentația mult prea larg răspândită a filetismului (care rămâne o erezie), să participe la împăcarea tuturor credincioșilor săi și să reflecteze la o for­mulă care s-o facă mai puțin de­pendentă de stat. Aș vrea ca ea să nu se mai implice în politică și alegeri, nu doar atunci când o parte din clerul ei sprijină un ciudat can­didat cu pretenții mesianice și doctrină New Age, ci în orice împrejurare. Vedem ce se întâmplă în Ortodoxia rusă, transformată de Putin în orto­doxism panslavist anti-european, unde clerul e pus să idolatrizeze „lumea rusă” și să binecu­vân­teze un război de agresiune împotriva altei națiuni prepon­derent ortodoxe, doar pentru că cetățenii ei își doresc libertatea.

Avem multe de învățat din criza majoră prin care a trecut statul nostru și democrația, atât de fragilă, de care ne bucurăm. Ne trebuie mult mai multă edu­cație civică, de relații internaționale și teologică, pen­tru a evita diviziunile și polarizările și a reuși să vor­bim unii cu alții în chip rațional și responsabil, fără povara unor iluzii hipnotice și a promisiunilor de­șarte cu care ne intoxică diverși demagogi întorși cu cheia. Un proverb pomenește „mintea românului cea de pe urmă”. Sper ca „pe urmă” să desemneze vii­torul imediat, nu momentul când realizăm că e prea târziu. Acestea fiind mărturisite, le doresc citi­to­rilor „Formulei As” un An Nou cu sănătate și bucurie!

Tia Șerbănescu

„Să visăm și să ne apărăm visele”

Aș zice că suntem obligați să visăm, și în 2025, și în restul secolului, indiferent cât de ostilă sau agresivă ar fi realitatea. Suntem sigurele ființe de pe lu­mea asta care pot visa, care pot gân­di, așa că nu văd de ce am renunța de bună-voie la un asemenea privilegiu. Nu numai că trebuie să visăm, trebuie să și ținem și să luptăm cât se poate pen­tru visele noastre, mai ales dacă aceste vise sunt vise de bine, cum s-ar spune, și nu sunt coșmaruri, pentru că sunt destui care pregătesc coșmarul acestei lumi, la fiecare pas. Suntem obligați să ne dorim să trăim în con­tinuare în pace, dacă se poate, și ar fi bine să se stingă odată războaiele care ne înconjoară. Să încetăm să fim agre­sivi cu mediul pe care l-am agresat și ciun­tit la fiecare pas, până când a de­venit el agresiv cu noi. Să încetăm să ne lăsăm manipulați, dezinformați, di­rijați de tot felul de etichete, sfaturi și candidați gata votați de alții, de niște rețele de socializare sau de șarlatani care ne mint și fac promisiuni care se văd de la o poștă că n-au cum să fie îndeplinite. Pentru că de câte ori ne lăsăm în felul ăsta folosiți, înseamnă că renunțăm de bună-voie la capaci­tatea noastră de a ne apăra visele și de a visa – de a visa la o viață decentă. Cam asta își dorește toată lumea: să fie cât de cât liniște, să aibă o viață de­centă, să aibă cu ce-și crește copiii, să aibă cu ce-și îndeplini visele și să aibă, mai ales, libertatea și posibilitatea de a gândi cu propria minte, rezistând la orice încercări de agre­sare la adresa rațiunii noastre.

Viena

E adevărat că există o întreagă agresiune la adresa rațiunii umane, ava­lanșă de droguri, avalanșă de substanțe care de care mai periculoase, mediul din ce în ce mai toxic, rețele sociale din ce în ce mai interesate, tenden­țioase. Trebuie să încerci să-ți fo­losești rațiunea, să te întrebi ce e bine pentru tine – din toată aceas­tă avalanșă, ce vrea cu tine și dacă nu cumva vrea să te trans­­forme într-un utilizator de vot. Tocmai pentru că suntem atât de agresați și e atât de dificil să ră­mâi cu pi­cioarele pe pă­mânt și capa­bil să-ți urmezi visele și de a visa frumos (căci de coșmaruri suntem sătui), toc­mai de aceea suntem și mai obli­gați să reacționăm și să ne apărăm această capa­citate. Pentru că a re­nunța la asta înseamnă a ceda de bunăvoie lumea asta celor care-i vor răul, în­seam­nă a le da mână li­beră să facă ce vor cu acest pământ. O autoare din secolele trecute afirma că „adevăratul curaj e atunci când nu există speranță”. Ei bine, tocmai pentru că nu prea există speranță sau trebuie să cauți îndelung ca să găsești motive de speranță, tocmai de aceea trebuie să fim curajoși măcar pe cont propriu – dacă altfel nu se poate – fie­care să-și apere viața, să-și apere rațiunea, să-și apere libertatea de a gândi cu propriul cap și liber­tatea de a visa la o viață decentă. Doresc tuturor să­nătate: sufletească, mintală și tru­pească! Toată lu­mea are nevoie de sănătate, în mo­mentul de față, căci pare cam atinsă de boală. Sărbători fericite!

Sofia Vicoveanca

„Scrieți cu majuscule: PACE!”

Loc pentru vise este întotdeauna! Ce-mi doresc? Pace! Scrieți cu majuscule: PACE! În lume sunt sufletele noastre, ale tuturora! Îmi doresc liniște și înțelegere între noi, să comunicăm mai mult, să ne bucurăm de fiecare clipă. Asta este dorința mea și sfatul meu. Cred că și bunul Dumnezeu își dorește acest lucru, să fim mai buni, mai iertători, mai înțelegători. Să mă iertați – eu sunt din alte vremuri și încerc să-mi bucur sufletul cu aceste cuvinte. Să știți că vremuri grele, tulburi au fost mereu de-a lungul timpurilor, nu-i prima dată. Depinde de fiecare ce-și dorește și la ce visează. Eu, una, continui să trăiesc și să mă bucur de fiecare clipă, chiar dacă uneori sunt clipe mai întunecate, dar există Spe­ranța și Rugăciunea! Credința, Spe­ran­ța și Rugăciunea îmi fac bine, mă țin pe picioare.

Dacă la 83 de ani, eu încă mai cânt la evenimente cu vocea mea cea adevărată, dacă stau și cânt mai bine de o oră, asta înseamnă că Dom­nul are grijă de mine! Și n-am cuvinte să-I aduc slavă și mulțumiri pentru fiecare clipă ce mi-o dă! Asta nu înseamnă că eu nu trebuie să am grijă de mine, să-mi păstrez sănătatea, dar trebuie să-l și rugăm și pe Dumnezeu să ne apere, iar noi să fim iertători, chiar dacă ceva s-a întâmplat cândva – căci timpul spală și curăță și adună. Urez ca toată lumea să aibă din plin ceea ce-mi doresc și mie: sănătate, putere și înțelegere între noi. Și să fim mai iertători. La mulți ani!

Costion Nicolescu

„Îmi doresc să las loc visării în viața mea”

2025… Semne rele anul are… Se arată a fi unul aprig, convulsiv. Răz­boa­ie, crize politice, eco­nomice, sociale. Cri­ze umanitare! Apoi a­saltul tot mai insolent al unor ideologii intran­si­gente și exclusive, ce­le mai multe contrare firii și bunului simț și bunu­lui gust. Lumea, zgudu­ită din toate țâțânile ei, stă să se prăvale. Dar totuși, dincolo de toate aceste condiționări ne­faste, nu-mi pierd spe­ranța. Acolo unde este iubire este loc și pentru visuri. Iar iubirea este constitutivă omului fi­resc. Cel care, fie și nu­mai implicit, se păs­trează după Chip și lu­crează întru împlinirea asemănării.

Sunt multe maniere ale visării. Sunt oameni care au visuri temerare, semețe, care se bat pentru împlinirea lor până când „își văd visul cu ochii”. Visurile lor sunt realiste și mobilizatoare. Realizarea lor aduce afirmare socială. Uneori, contribuie semnificativ la înaintarea omenirii întru cunoaștere. Sunt oameni care visează „cai verzi pe pereți”, adică trăsnit. Simpatici, în felul lor. Dar mai sunt și Visătorii (cu majusculă), cei ce „visează cu ochii deschiși”. Cu ei vreau să empatizez acum. Cu ei, care cel mai adesea sunt priviți cu condescendență: „Ei, ce vrei? E un visător…”. Și mă poartă gândul instantaneu la Floarea albastră a lui Eminescu, cea care se cufunda mereu în stele și în nori și în ceruri nalte… stârnind nesfârșită iubire. Asta e visarea: zbor în înalturi și în depărtări. Iubirea este combustibilul acestui zbor. Iubirea de Dumnezeu și iubirea de cineva cu care spiritul tău are nevoie ultimă să consune. Țintele Visătorilor nu au con­tururi bine definite. Ele vin dintr-o tân­jire lăuntrică, dintr-un dor irezistibil, greu de ostoit. Căutarea se face dincolo de orizontul fizic, dincolo de orice posibil sfârșit. Visarea Visătorilor are cu necesitate o componentă poetică. Împlinirea lor depășește puterile pro­priei voințe, care rămâne, totuși, ne­cesar implicată. Ele nu exclud o anu­mită „materializare”, dar una cu totul inefabilă, preponderent în plan spi­ritual sau sufletesc. Poeții sunt marii Vi­sători. Ei visează și pentru alții. Vi­sătorii sunt de căutat și de adăstat în preajma lor.

Berlin

Apoi, ar trebui remarcat cât de minunată este împreună visarea! Este una dintre manierele cele mai puter­nice și mai fascinante de fuziune exis­tențială între două persoane.

Cât despre mine, la o rapidă cercetare de sine, constat că nu am visuri concrete, din cele cu ter­mene precizate. Probabil că pe undeva, visarea este determinată (sau măcar nuanțată) și de vârstă. (Ar trebui să facem o diferență între visuri și dorințe. De pildă, când ne urăm sănătate la fiecare început de an sau la fiecare aniversare, aceasta este o dorință, nu un vis. Însănătoșirea, însă, poate căpăta caracter de vis, în anumite situații de gravitate a unei boli.)

Am, în schimb, persistentă în mine, acea stare de visare difuză, poetică. Mai este și visarea mea veche, aceea pe care o avea și Psalmistul de demult, atunci când spera: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale” (Psalmul 102, 5). Cu alte cuvinte tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte… Paradisul!

A visa face parte din structura intimă cea mai fină a omului. Visurile ne susțin viața în fragilitatea ei, au ceva sacru, au o gratuitate care le face să iasă din cadrul strict contingent al acestei lumi. Ne aninăm cununițele începutului de ele, în vederea cununilor pe care sperăm că le vom primi la sfârșit. Orice visare adevărată este purtătoarea unui dor, a năzuinței după în­tâl­­nire, după iubire, în­tru aflarea unei expri­mări totale a iubirii, cu toate mij­loacele existențiale posibile.

Benefic lucru es­te a lăsa loc visării în via­ța ta. Ea spune despre umanul sen­sibil și defi­nitoriu din om. Lipsa vi­să­rii înseam­nă uscă­ciu­ne, adică viață împuținată. Iar fap­tul că un vis nu se împlinește nu tre­buie să producă dezamă­gire, căci ia­tă ce ne spune Lu­cian Blaga: „Visu­rile împlinite ne îm­bătrânesc”. Să ră­mânem pururi ti­neri, romantici, pur­tați iz­băvitor spre zări ne­zărite de vi­sări ge­neroase în am­­plitu­dinea lor!

Filip Florian

„Pentru visele noastre rămâne un loc foarte mic”

În mod clar, pentru tipul ăsta de vise eu zic că locul e tot mai mic și tot mai strâmt. Ar fi vorba, în primul rând, de furia răz­boaielor, care se întind, se extind, și tot izbucnesc: cel din Ucraina, apoi ce se întâmplă în Orientul Mij­lo­ciu, lanțul acesta de crime, aproape incalculabile, care trec zilnic pe lângă noi și ajung să ni se pară o banalitate… Oamenii morți au devenit niște cifre. Copii morți, femei moarte, spi­tale bombardate. Cifre – nu chipuri. Dacă cifrele ar fi înlocuite de chipuri, ne-am cutremura. Mai sunt, din păcate, bombele acestea cu ceas, Kosovo și Bosnia și Herțegovina – unde mașinăria sârbească tot toarnă încet și meticulos gaz peste foc, exact după mo­delul rușilor. S-a tot vorbit zilele acestea de celebra expresie ni s-a urât cu binele și consider că este ultra-întemeiată. Apoi, în țară, ne aflăm în fața unor alegeri cu miză enormă, cum nu cred c-au mai existat, din ‘89 încoace. Ne pot aduce rămâ­nerea pe un soi de linie de plutire, ca a unui vapor aflat într-o derivă profundă, fiindcă suntem, ca stat, într-o derivă profundă – nicio instituție nu-și face treaba, totul este un fel de prefăcătorie ge­nerală: „ne facem că facem”, învățământul s-a ru­inat într-un mod aproa­pe șocant – implicit asta a dus și la o decultu­ralizare într-un ritm galopant. În același timp, la aceste ale­geri ne poate paște căde­rea într-un hău, un hău negru și adânc, căruia – de fapt – nici nu-i putem pre­vedea adâncimea, în mo­men­tul acesta. Ne paște întoarcerea la o negură a is­toriei, pe care o cre­deam cu toții uitată, însă lucrurile acestea niciodată nu sunt uitate, atâta timp cât le bagi, precum gu­noiul, sub preș…

Paris

Minciuna de cea mai joasă speță, a nu spune despre mari personaje istorice sau momente din istoria unei țări – a nu spune anumite lucruri, nu înseamnă că ai spus doar o parte de adevăr, ci – după părerea mea – înseamnă că ai mințit sinistru, făcându-i pe oameni să nu știe de lucruri foarte triste ale trecutului. Avem așa un talent, în toate epocile, de a spune doar ce vrem să spunem, ce „dă bine”. Consecința acestei înde­lungi și meticuloase ascunderi a trecutului și a cosme­tizării lui peste măsură a dus și la povestea de azi, acest curent n-a apărut de niciunde. Sigur, el poate fi pus în paralel cu un curent general-european al acestui așa-zis suveranism. Pentru că ajungem, din păcate, ca – de multe ori în istorie – la același tip de opoziție: globalism sau suveranism (de data asta), în loc să pricepem în liniște, cu calm, cu zâmbetul pe buze, că absolut întotdeauna calea de mijloc e cea mai bună. De ce trebuie să ne ducem perma­nent la plus infinit și la minus infinit, și numai la binele absolut sau răul absolut, n-am să înțeleg niciodată! Pentru că, de fapt, noțiunile astea nici nu există în viața de zi cu zi, sunt doar în mințile noastre. Așa încât, vise prea multe, fericite, eu zic că nu prea ne putem face. Așa, sigur, vise se pot face – și eu îmi fac, și sunt absolut convins că fiecare dintre noi își face, și e foarte firesc – la nivelul vieții ăsteia normale, care de fapt e cea mai sfântă și cea mai firească. Fiecare visează să mănânce cireșe în Mai sau în Iunie, să fie un an mai bun în pădure, cu fragi și zmeură, să curgă cu ciuperci toată toamna, să iasă vin mai mult și mai bun, decât în anii din urmă. Toate astea sunt viața, de fapt, nu marile teze politice și ra­di­ca­lismul la care reușim să ne în­toar­cem cu o cicli­citate înspăimân­tă­toare. Ura a cres­cut în ultima vre­me, teribil, ame­nințările curg sub diferite forme, dar de-aici până la glonțul în sine – calea nu e prea lun­gă. Așa încât, pentru visele noastre, rămâne un loc foarte mic.

Ruxandra Constantinescu

Fără ezitare, Ruxandra Constantinescu face parte dintre cei cărora scriitoarea Sânziana Pop le-a schimbat cursul vieții, tranșant. Mărturisește că-și dorise dintotdeauna să facă parte dintr-o echipă cu care Sânziana lucra (reportajele realizate la televiziunea națională au rămas de referință, până astăzi!). Deși absolventă a Universității Politehnice din București, pasiunea scrisului a fost ca pilitura de fier în apropierea magnetului uriaș numit Sânziana Pop. S-a nimerit ca prima lor întâlnire (1990) să fie o pecete definitivă, neatinsă până-n prezent, și să-i devină parte din echipa redacțională a revistei „Formula AS”. Înainte de asta, Ruxandra Constantinescu a scris la „Universul Bucureștilor”, la „Viitorul românesc”, „Seara”. Din 1991, face parte din redacția „Formulei AS” (scrie, difuzează revista, lucrează în publicitate), iar din 1994 până în prezent este secretar general de redacție. Visul de-odinioară este un prezent continuu.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.

ro_RORomanian