• Un sfert din secolul 21 e pe cale să se sfârșească. L-am visat plin de pace și bucurie, dar e plin de zgomot și furie. Mai e loc pentru vise în 2025? •
Teodor Baconschi
„Aș vrea să credem în pacea și prosperitatea pe care integrarea noastră în proiectul Uniunii Europene ni le-au adus”

În moștenirea paulină a Bisericii, speranța este și va fi o virtute teologică: dacă n-o pierzi, rămâi tocmai prin ea credincios Providenței divine, care nu ne lasă baltă, dacă ne exersăm cum se cuvine discernământul spiritual. Așa că, în pofida unui sfârșit de an 2024 deosebit de tensionat, am în continuare câteva speranțe vii pentru anul 2025. Și nu sunt așteptări vagi, în numele unui optimism dezmințit de ultimele involuții sociale și politice, ci speranțe la nivelul fiecăruia dintre elementele care-mi definesc viața personală și comunitară.
Prima speranță e una de natură civică și diplomatică. Sper din tot sufletul că tot ce am reușit să construim în deceniile de după dictatura comunistă – cu toate lacunele și sincopele de parcurs – să nu se ducă pe apa Sâmbetei, pe fondul unei propagande străine de interesele noastre ca națiune europeană. Aș vrea să credem în pacea și prosperitatea pe care integrarea noastră în proiectul Uniunii Europene ni le-au adus. Dacă am bifat în cele din urmă obiectivul apartenenței la spațiul Schengen, de liberă circulație, mi-aș dori să realizăm cât mai repede și obiectivul aderării la OCDE, clubul celor mai dezvoltate democrații de pe planetă.
A doua speranță e de natură geopolitică. Sper ca noua administrație americană, împreună cu aliații săi din NATO și cu Ucraina, să obțină o pace justă în țara vecină cu noi, agresată barbar, de peste trei ani, de o Federație Rusă revizionistă și agresivă, care și-a încălcat toate angajamentele și a stârnit un prăpăd sângeros, din pricina căruia zeci de milioane de oameni au suferit îngrozitor. O pace justă înseamnă garanții de securitate consistente pentru statul agresat și un proiect solidar de reconstrucție economică, la care să participe și România. Dacă Rusia își oprește agresiunea, atunci Ucraina și Republica Moldova își vor putea continua drumul spre Uniunea Europeană.

În fine, dar nu pe ultimul loc, aș vrea ca Biserica Ortodoxă Română să rămână cea mai mare Biserică Ortodoxă din Uniunea Europeană, să se vindece de tentația mult prea larg răspândită a filetismului (care rămâne o erezie), să participe la împăcarea tuturor credincioșilor săi și să reflecteze la o formulă care s-o facă mai puțin dependentă de stat. Aș vrea ca ea să nu se mai implice în politică și alegeri, nu doar atunci când o parte din clerul ei sprijină un ciudat candidat cu pretenții mesianice și doctrină New Age, ci în orice împrejurare. Vedem ce se întâmplă în Ortodoxia rusă, transformată de Putin în ortodoxism panslavist anti-european, unde clerul e pus să idolatrizeze „lumea rusă” și să binecuvânteze un război de agresiune împotriva altei națiuni preponderent ortodoxe, doar pentru că cetățenii ei își doresc libertatea.
Avem multe de învățat din criza majoră prin care a trecut statul nostru și democrația, atât de fragilă, de care ne bucurăm. Ne trebuie mult mai multă educație civică, de relații internaționale și teologică, pentru a evita diviziunile și polarizările și a reuși să vorbim unii cu alții în chip rațional și responsabil, fără povara unor iluzii hipnotice și a promisiunilor deșarte cu care ne intoxică diverși demagogi întorși cu cheia. Un proverb pomenește „mintea românului cea de pe urmă”. Sper ca „pe urmă” să desemneze viitorul imediat, nu momentul când realizăm că e prea târziu. Acestea fiind mărturisite, le doresc cititorilor „Formulei As” un An Nou cu sănătate și bucurie!
Tia Șerbănescu
„Să visăm și să ne apărăm visele”

Aș zice că suntem obligați să visăm, și în 2025, și în restul secolului, indiferent cât de ostilă sau agresivă ar fi realitatea. Suntem sigurele ființe de pe lumea asta care pot visa, care pot gândi, așa că nu văd de ce am renunța de bună-voie la un asemenea privilegiu. Nu numai că trebuie să visăm, trebuie să și ținem și să luptăm cât se poate pentru visele noastre, mai ales dacă aceste vise sunt vise de bine, cum s-ar spune, și nu sunt coșmaruri, pentru că sunt destui care pregătesc coșmarul acestei lumi, la fiecare pas. Suntem obligați să ne dorim să trăim în continuare în pace, dacă se poate, și ar fi bine să se stingă odată războaiele care ne înconjoară. Să încetăm să fim agresivi cu mediul pe care l-am agresat și ciuntit la fiecare pas, până când a devenit el agresiv cu noi. Să încetăm să ne lăsăm manipulați, dezinformați, dirijați de tot felul de etichete, sfaturi și candidați gata votați de alții, de niște rețele de socializare sau de șarlatani care ne mint și fac promisiuni care se văd de la o poștă că n-au cum să fie îndeplinite. Pentru că de câte ori ne lăsăm în felul ăsta folosiți, înseamnă că renunțăm de bună-voie la capacitatea noastră de a ne apăra visele și de a visa – de a visa la o viață decentă. Cam asta își dorește toată lumea: să fie cât de cât liniște, să aibă o viață decentă, să aibă cu ce-și crește copiii, să aibă cu ce-și îndeplini visele și să aibă, mai ales, libertatea și posibilitatea de a gândi cu propria minte, rezistând la orice încercări de agresare la adresa rațiunii noastre.

E adevărat că există o întreagă agresiune la adresa rațiunii umane, avalanșă de droguri, avalanșă de substanțe care de care mai periculoase, mediul din ce în ce mai toxic, rețele sociale din ce în ce mai interesate, tendențioase. Trebuie să încerci să-ți folosești rațiunea, să te întrebi ce e bine pentru tine – din toată această avalanșă, ce vrea cu tine și dacă nu cumva vrea să te transforme într-un utilizator de vot. Tocmai pentru că suntem atât de agresați și e atât de dificil să rămâi cu picioarele pe pământ și capabil să-ți urmezi visele și de a visa frumos (căci de coșmaruri suntem sătui), tocmai de aceea suntem și mai obligați să reacționăm și să ne apărăm această capacitate. Pentru că a renunța la asta înseamnă a ceda de bunăvoie lumea asta celor care-i vor răul, înseamnă a le da mână liberă să facă ce vor cu acest pământ. O autoare din secolele trecute afirma că „adevăratul curaj e atunci când nu există speranță”. Ei bine, tocmai pentru că nu prea există speranță sau trebuie să cauți îndelung ca să găsești motive de speranță, tocmai de aceea trebuie să fim curajoși măcar pe cont propriu – dacă altfel nu se poate – fiecare să-și apere viața, să-și apere rațiunea, să-și apere libertatea de a gândi cu propriul cap și libertatea de a visa la o viață decentă. Doresc tuturor sănătate: sufletească, mintală și trupească! Toată lumea are nevoie de sănătate, în momentul de față, căci pare cam atinsă de boală. Sărbători fericite!
Sofia Vicoveanca
„Scrieți cu majuscule: PACE!”

Loc pentru vise este întotdeauna! Ce-mi doresc? Pace! Scrieți cu majuscule: PACE! În lume sunt sufletele noastre, ale tuturora! Îmi doresc liniște și înțelegere între noi, să comunicăm mai mult, să ne bucurăm de fiecare clipă. Asta este dorința mea și sfatul meu. Cred că și bunul Dumnezeu își dorește acest lucru, să fim mai buni, mai iertători, mai înțelegători. Să mă iertați – eu sunt din alte vremuri și încerc să-mi bucur sufletul cu aceste cuvinte. Să știți că vremuri grele, tulburi au fost mereu de-a lungul timpurilor, nu-i prima dată. Depinde de fiecare ce-și dorește și la ce visează. Eu, una, continui să trăiesc și să mă bucur de fiecare clipă, chiar dacă uneori sunt clipe mai întunecate, dar există Speranța și Rugăciunea! Credința, Speranța și Rugăciunea îmi fac bine, mă țin pe picioare.

Dacă la 83 de ani, eu încă mai cânt la evenimente cu vocea mea cea adevărată, dacă stau și cânt mai bine de o oră, asta înseamnă că Domnul are grijă de mine! Și n-am cuvinte să-I aduc slavă și mulțumiri pentru fiecare clipă ce mi-o dă! Asta nu înseamnă că eu nu trebuie să am grijă de mine, să-mi păstrez sănătatea, dar trebuie să-l și rugăm și pe Dumnezeu să ne apere, iar noi să fim iertători, chiar dacă ceva s-a întâmplat cândva – căci timpul spală și curăță și adună. Urez ca toată lumea să aibă din plin ceea ce-mi doresc și mie: sănătate, putere și înțelegere între noi. Și să fim mai iertători. La mulți ani!
Costion Nicolescu
„Îmi doresc să las loc visării în viața mea”

2025… Semne rele anul are… Se arată a fi unul aprig, convulsiv. Războaie, crize politice, economice, sociale. Crize umanitare! Apoi asaltul tot mai insolent al unor ideologii intransigente și exclusive, cele mai multe contrare firii și bunului simț și bunului gust. Lumea, zguduită din toate țâțânile ei, stă să se prăvale. Dar totuși, dincolo de toate aceste condiționări nefaste, nu-mi pierd speranța. Acolo unde este iubire este loc și pentru visuri. Iar iubirea este constitutivă omului firesc. Cel care, fie și numai implicit, se păstrează după Chip și lucrează întru împlinirea asemănării.
Sunt multe maniere ale visării. Sunt oameni care au visuri temerare, semețe, care se bat pentru împlinirea lor până când „își văd visul cu ochii”. Visurile lor sunt realiste și mobilizatoare. Realizarea lor aduce afirmare socială. Uneori, contribuie semnificativ la înaintarea omenirii întru cunoaștere. Sunt oameni care visează „cai verzi pe pereți”, adică trăsnit. Simpatici, în felul lor. Dar mai sunt și Visătorii (cu majusculă), cei ce „visează cu ochii deschiși”. Cu ei vreau să empatizez acum. Cu ei, care cel mai adesea sunt priviți cu condescendență: „Ei, ce vrei? E un visător…”. Și mă poartă gândul instantaneu la Floarea albastră a lui Eminescu, cea care se cufunda mereu în stele și în nori și în ceruri nalte… stârnind nesfârșită iubire. Asta e visarea: zbor în înalturi și în depărtări. Iubirea este combustibilul acestui zbor. Iubirea de Dumnezeu și iubirea de cineva cu care spiritul tău are nevoie ultimă să consune. Țintele Visătorilor nu au contururi bine definite. Ele vin dintr-o tânjire lăuntrică, dintr-un dor irezistibil, greu de ostoit. Căutarea se face dincolo de orizontul fizic, dincolo de orice posibil sfârșit. Visarea Visătorilor are cu necesitate o componentă poetică. Împlinirea lor depășește puterile propriei voințe, care rămâne, totuși, necesar implicată. Ele nu exclud o anumită „materializare”, dar una cu totul inefabilă, preponderent în plan spiritual sau sufletesc. Poeții sunt marii Visători. Ei visează și pentru alții. Visătorii sunt de căutat și de adăstat în preajma lor.

Apoi, ar trebui remarcat cât de minunată este împreună visarea! Este una dintre manierele cele mai puternice și mai fascinante de fuziune existențială între două persoane.
Cât despre mine, la o rapidă cercetare de sine, constat că nu am visuri concrete, din cele cu termene precizate. Probabil că pe undeva, visarea este determinată (sau măcar nuanțată) și de vârstă. (Ar trebui să facem o diferență între visuri și dorințe. De pildă, când ne urăm sănătate la fiecare început de an sau la fiecare aniversare, aceasta este o dorință, nu un vis. Însănătoșirea, însă, poate căpăta caracter de vis, în anumite situații de gravitate a unei boli.)
Am, în schimb, persistentă în mine, acea stare de visare difuză, poetică. Mai este și visarea mea veche, aceea pe care o avea și Psalmistul de demult, atunci când spera: „Înnoi-se-vor ca ale vulturului tinereţile tale” (Psalmul 102, 5). Cu alte cuvinte tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte… Paradisul!
A visa face parte din structura intimă cea mai fină a omului. Visurile ne susțin viața în fragilitatea ei, au ceva sacru, au o gratuitate care le face să iasă din cadrul strict contingent al acestei lumi. Ne aninăm cununițele începutului de ele, în vederea cununilor pe care sperăm că le vom primi la sfârșit. Orice visare adevărată este purtătoarea unui dor, a năzuinței după întâlnire, după iubire, întru aflarea unei exprimări totale a iubirii, cu toate mijloacele existențiale posibile.
Benefic lucru este a lăsa loc visării în viața ta. Ea spune despre umanul sensibil și definitoriu din om. Lipsa visării înseamnă uscăciune, adică viață împuținată. Iar faptul că un vis nu se împlinește nu trebuie să producă dezamăgire, căci iată ce ne spune Lucian Blaga: „Visurile împlinite ne îmbătrânesc”. Să rămânem pururi tineri, romantici, purtați izbăvitor spre zări nezărite de visări generoase în amplitudinea lor!
Filip Florian
„Pentru visele noastre rămâne un loc foarte mic”

În mod clar, pentru tipul ăsta de vise eu zic că locul e tot mai mic și tot mai strâmt. Ar fi vorba, în primul rând, de furia războaielor, care se întind, se extind, și tot izbucnesc: cel din Ucraina, apoi ce se întâmplă în Orientul Mijlociu, lanțul acesta de crime, aproape incalculabile, care trec zilnic pe lângă noi și ajung să ni se pară o banalitate… Oamenii morți au devenit niște cifre. Copii morți, femei moarte, spitale bombardate. Cifre – nu chipuri. Dacă cifrele ar fi înlocuite de chipuri, ne-am cutremura. Mai sunt, din păcate, bombele acestea cu ceas, Kosovo și Bosnia și Herțegovina – unde mașinăria sârbească tot toarnă încet și meticulos gaz peste foc, exact după modelul rușilor. S-a tot vorbit zilele acestea de celebra expresie ni s-a urât cu binele și consider că este ultra-întemeiată. Apoi, în țară, ne aflăm în fața unor alegeri cu miză enormă, cum nu cred c-au mai existat, din ‘89 încoace. Ne pot aduce rămânerea pe un soi de linie de plutire, ca a unui vapor aflat într-o derivă profundă, fiindcă suntem, ca stat, într-o derivă profundă – nicio instituție nu-și face treaba, totul este un fel de prefăcătorie generală: „ne facem că facem”, învățământul s-a ruinat într-un mod aproape șocant – implicit asta a dus și la o deculturalizare într-un ritm galopant. În același timp, la aceste alegeri ne poate paște căderea într-un hău, un hău negru și adânc, căruia – de fapt – nici nu-i putem prevedea adâncimea, în momentul acesta. Ne paște întoarcerea la o negură a istoriei, pe care o credeam cu toții uitată, însă lucrurile acestea niciodată nu sunt uitate, atâta timp cât le bagi, precum gunoiul, sub preș…

Minciuna de cea mai joasă speță, a nu spune despre mari personaje istorice sau momente din istoria unei țări – a nu spune anumite lucruri, nu înseamnă că ai spus doar o parte de adevăr, ci – după părerea mea – înseamnă că ai mințit sinistru, făcându-i pe oameni să nu știe de lucruri foarte triste ale trecutului. Avem așa un talent, în toate epocile, de a spune doar ce vrem să spunem, ce „dă bine”. Consecința acestei îndelungi și meticuloase ascunderi a trecutului și a cosmetizării lui peste măsură a dus și la povestea de azi, acest curent n-a apărut de niciunde. Sigur, el poate fi pus în paralel cu un curent general-european al acestui așa-zis suveranism. Pentru că ajungem, din păcate, ca – de multe ori în istorie – la același tip de opoziție: globalism sau suveranism (de data asta), în loc să pricepem în liniște, cu calm, cu zâmbetul pe buze, că absolut întotdeauna calea de mijloc e cea mai bună. De ce trebuie să ne ducem permanent la plus infinit și la minus infinit, și numai la binele absolut sau răul absolut, n-am să înțeleg niciodată! Pentru că, de fapt, noțiunile astea nici nu există în viața de zi cu zi, sunt doar în mințile noastre. Așa încât, vise prea multe, fericite, eu zic că nu prea ne putem face. Așa, sigur, vise se pot face – și eu îmi fac, și sunt absolut convins că fiecare dintre noi își face, și e foarte firesc – la nivelul vieții ăsteia normale, care de fapt e cea mai sfântă și cea mai firească. Fiecare visează să mănânce cireșe în Mai sau în Iunie, să fie un an mai bun în pădure, cu fragi și zmeură, să curgă cu ciuperci toată toamna, să iasă vin mai mult și mai bun, decât în anii din urmă. Toate astea sunt viața, de fapt, nu marile teze politice și radicalismul la care reușim să ne întoarcem cu o ciclicitate înspăimântătoare. Ura a crescut în ultima vreme, teribil, amenințările curg sub diferite forme, dar de-aici până la glonțul în sine – calea nu e prea lungă. Așa încât, pentru visele noastre, rămâne un loc foarte mic.