Femeia care și-a îmbolnăvit boala

• Putea să fie doar un nume scris pe o cru­ce, în­tr-unul dintre cimitirele din Ardeal. Dar ea a ales viața. Și lupta de zi cu zi, în ciuda previziunilor me­­dicale . Arma ei? Bucuria de a trăi, refu­zul dis­perării și… viața însăși. O lecție, pentru cei ce refuză să înțeleagă că răul și binele pleacă din noi •

Pictează. Face bijuterii. Când obosește, gă­tește sau decorează multicolor turta dulce. Apoi o ia de la capăt. Frământă pâine, crapă lemne sau hoinărește de una singură pe cărări de munte. Sus, tot mai sus. Și când ajunge unde și-a propus, se oprește. Scoate din rucsac pantofii cu toc eleganți și negri. Îi încalță. Pe chip își așează un zâm­bet și își face o fotografie. Când se va întoarce aca­să, o va „înrăma” cu câteva vorbe meșteșugite și o va trimite, virtual, prietenilor ei de departe. Știe că lor fotografia din vârful muntelui le va spune mai mult decât ar putea s-o facă ea însăși. Pentru că sunt dese clipele când rămâne fără putere. Zile în care nu e în stare nici să răspundă la telefon, să dea un semn dacă mai e vie sau nu. Când durerile care o încearcă sunt atât de mari, încât nici nu mai știe dacă ceea ce le urmează e moartea sau câțiva kilometri de viață. Dar trec, așa cum trec toate pe lumea asta, iar ea se în­toar­ce la ceea ce știe să facă mai bine: să trăiască, să-i râ­dă-n față bolii și să mear­gă, curajos, mai departe. Ia chi­tara și cântă. Despre Ardeal, mai cu sea­mă, aca­­sa ei dintot­dea­una. Des­­pre iubiri și zâmbete și lacrimi. Iar vocea ei îți mângâie sufletul, îți spune că nu ești singur în în­cer­cări, că via­ța, tocmai viața e leacul pen­tru su­ferințele ei. Viața de aici și de-acum.

Șase luni de trăit

„Numele meu este Kris­ta și sufăr de… ICA. ICA e «porecla» pe care am dat-o eu bolilor cata­lo­gate a fi incurabile, cro­ni­ce, auto­imune. În anul 1998, am fost di­ag­nosti­cată cu «boa­lă mixtă de țesut conjunc­tiv». Un mi­nunat cocktail de afec­țiuni imposibil de vin­decat: scle­ro-pozitiv, fi­bromialgie, mio­zită, vas­culită, Sjogren, Raynaud. Mi s-au «dat» șase luni de trăit. Din acel mo­ment, viața mea s-a schim­bat foarte mult. Mai bine spus, a fost dată cu totul peste cap. Am fost nevoită să învăț să trăiesc o altfel de viață. O viață cu dureri și cu multe limite, dar nu lip­sită de bucurii sau de rea­lizări. În anii care au urmat, cea mai puternică moti­va­ție să lupt a fost fiul meu, Alexandru. Și am luptat cum am știut mai bine. Iar când n-am știut cum să lupt, am învățat din mers. Dacă ești dispus să înveți, totul se învață.

În cazul bolnavilor ICA, este vorba de supravie­țuire pe termen lung. Fuga nu este o soluție, pentru că n-ai unde să fugi. Trebuie să stai și să lupți. Când n-ai pentru ce trăi, mori, dar pentru a supraviețui nu e totdeauna suficientă frica de moarte. Ai nevoie de o atitudine mentală optimistă, voință de a trăi și o gândire clară, care să te ajute să faci alegerile.

Aveam nevoie disperată să înțeleg cum stă trea­ba cu bolile acestea, iar pentru asta, m-am pus pe citit și studiat. Nu m-am lăsat, până când nu am pri­ceput: voiam să îmi cunosc «dușmanul» ca să știu cum să mă lupt cu el”, spune Krista.

Când i s-a pus cumplitul diagnostic, era plecată din țară, în Qatar. Internetul fiind la începuturi, și informațiile medicale, în anii ‘90, erau foarte puține. Mai mult, nu existau deloc informații în limba ro­mână. Krista    s-a apucat de tradus una din paginile gă­site în limba en­gle­ză. După ce a tra­dus-o în limba română, așa cum a pu­tut și cum s-a priceput mai bine, un prieten „de in­ternet”, s-a ofe­rit să o traducă în lim­ba germană. „A fă­cut un gest extraor­dinar acest tânăr, do­rind să mă ajute!”, apre­ciază Kris­ta. Mai târziu, un alt prieten al său, a tradus-o și în limba ma­ghia­ră. Așa au ajuns ca, într-o pagină me­di­cală inter­națională, să colabo­re­ze trei ro­mâni: o bol­navă și doi să­nătoși. Cu timpul, pa­gina, in­titulată „Scle­roderma de la A la Z”, a ajuns să fie tradusă în 11 limbi.

Ghid de supraviețuire

După o vreme, a decis să-și facă un blog pe care să-l nu­meas­că „Ghid de su­pravie­țu­ire”. „Ce-ai să scrii acolo?”, a fost în­tre­bată. „Am să scriu tot ce am învățat și ce am fă­cut până acum, ca să su­praviețuiesc, cu frun­tea sus și zâm­bind. Da, așa cum am mai spus, acesta este ghi­dul meu de supra­vie­țuire, adaptat firii și nevoilor mele. Părerea mea este că dacă vrei să trăiești după niște reguli pe care le poți respecta – în cazul celor ca mine – cel mai bine este să-ți creezi propriile re­guli – cu con­diția să ră­mâi ancorat în realitate, să nu depă­șești bunul simț și să ai grijă să nu-i afec­teze pe cei din jur. În situații de genul acesta, nu doar bolnavul e de­vas­tat, ci și cei din jur. Din ne­fericire, fostul meu soț nu a putut face față si­tua­ției. Gândul că trebuie să trăiască lângă o femeie care poate să moară oricând l-a dărâmat. Nu am putut să-l ajut, atunci eu eram cea care avea nevoie de ajutor. Am ales di­vorțul, chiar dacă asta a în­sem­nat să rămân singură cu copilul, pentru că nu aveam energia necesară să-l scot pe soțul meu din depresie și să-l conving să rămână lângă mine. În niciun caz nu trebuie să-i învinovățim pe cei care nu fac față situației”.

O ascult și încerc să înțeleg de unde are puterea să meargă mai departe, ca și când ar spune o poveste a alt­cuiva.

„Când duci o viață cu asemenea boli, ai tendința de a te retrage din societate. Din nefericire, nu poți ține pasul cu cei sănătoși, oricât de mult îți dorești. Trebuie să treci la un «ritm» mai lent al vieții și să înveți să-ți dozezi energia pentru ceea ce contează cu adevărat. Nu poți să stai tot timpul să explici: «Nu mă supăra, căci supărarea îmi aduce sigur o criză», «Știi, eu astă-noapte m-am trezit plângând de dureri în somn». Am învățat, în timp, că cei din jur, cei sănătoși, nu prea pricep cum stau lucrurile și nici nu au cum să o facă; nu îi condamn, cel mai des mă privesc ca pe o făptură ciudată și mof­turoasă. M-am obișnuit și nu mai pun la suflet”.

Citesc câteva dintre sfaturile pe care Krista le-a scris pe blogul ei pentru cei care au nenorocul de a se îmbolnăvi. Și cred că ele ne pot fi utile și nouă, celor norocoși, celor neîncercați încă de suferințe fizice. Pentru că nu sunt copiate din cărți, ci trăite de Krista: „Dacă ai ghinionul să te trezești într-o zi bolnav, trebuie să înveți să trăiești și în astfel de situații. Învață să fii egoist, fără să-i rănești pe ceilalți. Dacă ceilalți nu acceptă că tu ești mai important pentru tine decât ei, este doar problema lor. Nu poți funcționa corect în relațiile cu ceilalți dacă nu ai în primul rând grijă de tine. Dacă ceilalți vor vedea că te respecți, că ai grijă de sănătatea ta, că timpul tău este important, vor acorda și ei atenție și im­por­tanță acestor lucruri. Vor fi mai atenți la ele și vor începe să le trateze așa cum le tratezi și tu. Ca să poți lupta cu boala, trebuie să îți antrenezi corpul. Da, de cele mai multe ori, te trădează și te lasă baltă, dar trebuie să ai grijă de el. Fă doar cât poți. Totul e să-ți cunoști limitele, să-ți fixezi singur pra­gul peste care, dacă treci, îți provoci singur durere”.

N-ar fi crezut că va alerga vreodată la cros sau că va mai urca pe vreo scenă, cu chitara în mână. Dar a făcut-o. Era iarnă când, știind cât de frumos știe să cânte la chitară, i s-a sugerat să participe la Festivalul de muzică folk „Mediaș, cetate seculară”. A făcut-o cu succes, chiar dacă a părut stingheră, așa, căruntă și tunsă zero, printre tinerii veniți din toate colțurile țării pe scena festivalului.   

De la chel la chel

Câțiva dintre cunoscuții ei știu foarte bine că, atunci când e cazul, se pot baza pe ajutorul necon­diționat al Kristei, că e întotdeauna acolo pentru ei, atât la bine, cât mai ales la rău.

„Acum ceva vreme, buna mea prietenă, Miha­ela, s-a trezit diagnosticată cu cancer, așaaa… din senin. Fără dureri, fără să suspecteze nimic. I-am promis că mă tund zero, în rând cu ea, când o să fie cazul. Și a fost. Era în spital pentru a doua tură de ci­tos­tatice, când m-am tuns. Voiam să mă vadă așa, când vine acasă, și s-o fac să râdă, să uite de du­reri. Ce am «rezolvat»? E drept că nu pot să-i schimb di­ag­nosticul. Nu pot să o scutesc nici de dureri fizice, nici de căderile psihice. Dar am putut să stau în fața ei și să vorbim ca de la… chel la chel. Să nu o fac să se simtă, în fața mea, mai puțin femeie. Gestul meu nu e nebunesc, e doar uman. Am renunțat la păr în schim­bul unui zâmbet al prie­tenei mele bolnave. Și a meritat! «M-am simțit de parcă mi-ai luat jumătate din povara de pe umeri!», mi-a spus. Când am au­zit-o, mi s-au în­mu­iat pi­cioa­rele… „, zice Krista.

Povestește zâmbind toate astea. Din când în când, își ridică mâna dreaptă, în care ține cu dezin­voltură țigara electronică. Trage ușor din ea, așa cum o fac copiii când, în joacă, încearcă să-și imite pă­rinții. Pare că nici nu e vorba despre ea, că nu face de­cât să istorisească niște zvonuri auzite prin vecini. „După ce ai aflat care-i răul, nu-l pune me­reu îna­inte, ca pe un scop ce trebuie atins. Nu te con­sidera un condamnat. Spune-ți mereu că nu e decât o în­cercare peste care trebuie să treci. Și mobilizează-te s-o faci! Caută soluții și valorifică toate posibi­li­tățile de care dispui. Da, ai voie să și jelești. Dar fă-o ele­gant și cu umor. Eu așa am fost educată. Tatăl meu a fost un om pe cât de aspru, pe atât de vesel și de poznaș. L-am vegheat în ultima lui noapte pe pă­mânt, iar durerea a fost uriașă, o durere care m-a încremenit și mi-a secat lacrimile, la propriu. La țară, mâncarea pentru pomană se face acasă, la bucătărie, acolo unde vin să ajute femeile din sat. Cele care găteau erau foarte bune prietene de familie și îi cunoșteau pe părinții mei încă din tinerețe. Pregăteau mâncarea și povesteau amintiri vesele cu tatăl meu, poznele lui de-a lungul timpului. Nu puteam să râd în rând cu ele, dar hohotele lor de râs, sincere, erau ca un pansament pe rană. Știam sigur că, dacă le aude, tata e fericit. O astfel de amintire și-ar fi dorit să lase în urmă. Nu, râsul nu era deloc deplasat. Tata fusese foarte bolnav, iar Dumnezeu se îndurase să-i curme chi­nul”, spune Krista.

Muntele îngenuncheat

Nu vreau să-i pun prea multe întrebări. Mi se pare că i-aș încălca intimitatea și apoi, Krista are atâtea „chipuri”, încât nu știu care dintre ele e mai im­por­tant. În tot ceea ce spune, în tot ceea ce face, are o vitalitate firească, nativă, pe care nici măcar suferința nu a reușit s-o stingă. De unde vine?

„M-am născut la țară, la Cincșor, la poa­lele Munților Făgăraș. Muntele l-am iubit de când mă știu. După ce m-am îm­bol­năvit, am su­ferit mulți ani de dor de munte, pentru că nu puteam să mai urc pe înălțimi. Dar am cu­noscut pe ci­neva care a avut curajul și răb­darea să mă ducă pe munte, s-a încăpățânat să-mi arate că sunt capabilă să o fac și pe asta. Cred că Dumnezeu are grijă să ne scoată în cale oameni care să ne susțină și să ne ajute, dar trebuie să avem curajul să facem față provocărilor. Așa am început să urc iarăși pe munte. Și, când nu am avut pe cineva să mi se alăture, m-am în­cumetat și am mers singură. Pentru mine, muntele este izvor de energie și de viață. Câtă vreme mă țin picioarele, n-am să renunț la ur­catul pe munte! Încet, fără grabă, că mun­tele nu pleacă nicăieri”.

Cu un an în urmă, Krista a avut pi­ciorul stâng în ghips, din cauza unei ten­dinite urâte. Câteva luni bune a mers tare greu, în cârje, și era pe punctul să cadă în depresie, doar la gândul că nu va mai pu­tea urca. Trebuia să facă urgent ceva. Și a făcut! S-a rugat: „Doamne, da­că mă ajuți să-mi re­cu­perez piciorul, am să urc pe vârful Mol­do­veanu și am să-mi fac poze în pantofi cu toc!”.

Până să se încumete să ple­ce spre Mol­doveanu, a avut alte câteva ieșiri: în Apuseni, la Huda lui Papară, în Munții Făgăraș, vârfurile Scara, Cior­tea, Șerbota. În August 2015, și-a luat inima în dinți și a plecat spre Moldoveanu. Era important să încerce, fie că avea să reușească, fie că nu. „Pentru că Dumnezeu e mare, tot El a rânduit și s-au ivit doi prieteni, foști colegi de liceu, care m-au susținut și mi-au fost alături. A fost o nebunie. A fost foar­te greu. Am tras de mine cât s-a putut, dar voiam să-mi îm­pli­nesc și acest vis, chiar dacă era prea mare pen­tru mine. Cei doi pri­eteni care au vrut să-mi fie alături m-au susținut psihic; nu eram sin­gură și, orice s-ar fi întâm­plat, eram pe mâini bune. Îna­inte să plec, fiul meu mi-a spus: «Ma­ma, te rog să ai grijă! Știu eu cum faci: tragi de tine până când nu mai poți, apoi te târâi». A avut dreptate. Așa am făcut. Știam că la în­toarcere am să zac o săptămână și că voi avea parte de dureri, dar acesta era prețul pe care trebuia să-l plătesc, pentru că-mi împlinisem un vis!”

Poate că visul pe care l-a transformat în realitate, acela de a urca pe vârful Moldoveanu, a făcut-o să aibă mai multă încredere în ea, în puterile sale, așa drămuite cum erau. Și iarăși a scris celor suferinzi, ca și ea. „Nu știi niciodată ce sau cât poți să faci, dacă nu încerci. Încearcă, greșește – numai așa poți învăța. Trebuie să-ți înveți singur limitele, dacă nu vrei să rămâi doar spectator al vieții care trece pe lângă tine. Informează-te mereu. Învață să fii realist și să nu crezi tot ce afli din presă sau de la televizor. Dacă ți-ai propus să realizezi ceva, acționează până ajungi la țel, nu renunța la visele tale, doar pentru că așa îți spun cei din jur. Se poate ca țelul tău să fie prea sus pentru tine, dar asta o vei afla singur. Iar dacă nu reu­șești, oricât îți dai silința, în­cearcă din nou, în alte mo­duri, dar nu renunța!”.

„Când ți-ai propus să re­alizezi ceva, acordă-ți timp. Nu uita să iei în calcul faptul că vei avea zile în care nu vei fi bun de nimic. Ține cont de ce anu­me îți face rău, când îți face rău. Poți să-ți faci un jurnal în care să notezi ceea ce observi în legătură cu tine și cu boala ta. În timp, ajungi să vezi că-ți face bine psihic, să scrii și să citești acest jurnal”.

„Când te ajunge din urmă dispe­ra­rea, luptă singur cu ea sau cere ajutor, atunci când simți că nu mai poți. Chiar dacă ești uneori total dezorientat și dis­perat, folosește-ți instinctul de con­ser­vare. Când ajungi să alegi între renunțare și sinuci­dere, mai bine roagă-te lui Dumnezeu. Orice cuvin­te sunt bune, de la «Tatăl nostru» până la «Doamne, ajută-mă să scap și de data asta!». Rugăciunea este o metodă eficientă de întărire mentală, în­de­lung verificată de mulți oa­meni. Repetă-ți mereu: «O să trea­că și asta». Știu că nu-i ușor și știu că «după asta, vine alta». Așa este și pen­tru mine, dar nu renunț, nu mă închin în fața durerii. Poate că sunt un bun exemplu pentru cei ca mine. Poate că nu sunt. Nu știu asta. Cel mai mult îmi doresc să-i pot ajuta pe cei din jur, pe cei ca mine. Îmi doresc să le insuflu o doză de curaj, din curajul meu. Nu vă dați bătuți, nu vă lăsați la mâna bolii, boala își face de cap atunci când îi dai voie! Cât ești doar bolnav sau bătrân și nu ești mort, mai ai un cuvânt de spus și lucruri de făcut pe lumea asta. Fă-le! Spune-le! O pă­țesc și eu de multe ori: îmi propun să fac ceva, de­marez treburile și mă trezesc că… «parcă-i prea mult, mă cam sperie, nu știu dacă pot…», dar nici nu pot să dau înapoi. Până acum doi ani, toți me­dicii mă sfătuiau să nu fac niciun fel de efort fizic. Dar tot acum doi ani, am citit un studiu pu­blicat de Mayo Clinic, în care se spunea că exer­cițiile fizice sunt, de fapt, foarte indicate în cazul meu”.

Când am cunoscut-o, tocmai coborâse de pe scena Festivalului de muzică folk „Mediaș, cetate secu­lară”, unde concurase pentru prima dată. Nu părea a fi un om bolnav. Dar este. Sau, mai degrabă, e vorba de altceva, cum aveam să-i spun după o vre­me chiar eu: „Krista, eu cred că boala ta e mai bol­navă de tine decât ești tu de ea! Pentru că-ncear­că de-atâta timp să te îngenuncheze. Ar trebui să bre­vetezi leacul: «Dragoste de viață»!”.

Foto: Arhiva personală Krista Lurtz