Mânăstirea Valea Mare

• Pecete ortodoxă în Covasna •

La Mânăstirea Valea Mare am ajuns, pentru prima oară, în miezul verii, când vipia așternea peste lume o tăcere de aur topit. Nu se auzea nici un sunet, nici o fâlfâire de pasăre, lumea aștepta să ia foc. Cu atât mai mântuitoare mi s-a părut răcoarea din biserica mare a mânăstirii. M-am închinat, iar duhul locului m-a cuprins. Nu știu ce e aici și nici de ce, dar, odată ajuns, nu-ți mai vine să pleci. Poate că e pacea unui loc sfințit,    căreia îi vei duce dorul, așa cum duci dorul unui izvor din care ai băut o singură dată. Sau poate că e alt­ceva, mai adânc, un ceva care nu poate fi prins în cuvinte și pe care vorbele doar îl tulbură. Îmi amintesc doar cum credincioșii veneau, rânduri, rânduri, se închinau în tăcere și apoi plecau, dar eu nu mă dădeam dus. Îmi amintesc uimirea în fața bisericii – uriașă, pentru locul în care se afla: o catedrală într-un sat. Când m-am ridicat, în cele din urmă, din strană, mi-am promis să revin. Simțeam că aici, la Mânăstirea Valea Mare, e o poveste care trebuie spusă. Poveștile nespuse stau cuminți, nu tulbură pe nimeni, până când vor să plece prin lume. Astă vară, povestea mânăstirii s-a întâlnit cu mine. Nu plănuisem drumul spre ea în niciun fel. Hărțile afișate electronic pe bordul mașinii mă aruncaseră într-un loc pe care nu-l cunoșteam. A trebuit să aștept să cadă prima zăpadă ca să-i aflu povestea.

Călugărul care-i odihnea pe oameni

Bisericuța de lemn ieșise parcă din pământ. Ca și coliba de cioban de lângă ea, simplă, încropită doar din niște scânduri. Lângă ele, mereu de veghe, stătea un călugăr. Blând, cu ochi albaștri și o barbă mare, rotundă, le ieșea în cale pelerinilor și, înainte să apuce să-și spună păsul, îi poftea la masă. Mâncau sub cerul liber, apoi se rugau în micuța biserică de lemn. Călugărul era bun și cu inima largă, ca patriarhul Avraam din Biblie, al cărui nume îl și purta. Nu voia să certe, să îndemne, să propovăduiască pocăința, voia doar să aline, să rezeme inimile pe care nevoile lumii le povârniseră spre păcate și dureri. Iar inimile simt când cineva vrea să le odihnească. O vorbă bună alină o inimă, iar inima prinde putere și poate să miște munții din loc. Așa începe povestea acestei așezări monahale, acum douăzeci și șapte de ani, când nimeni nu se gândea că părintele Gheorghe, născut și crescut în satul Valea Mare, dar care refăcuse și stărețise Mânăstirea Dervent din Dobrogea, va ridica lângă satul natal o lavră frumoasă și mare ca o cetate. Satul cu cei mai mulți români din județul Covasna. Un loc în care clopotele ar fi avut pentru cine să bată și să fie auzite până la izvoarele Mureșului și Oltului, în satele Harghitei, cu biserici pustii. Am pornit spre mânăstirea părintelui Gheorghe într-o dimineață de iarnă. În noaptea de dinainte ninsese, iar asta avea să preschimbe drumul meu și poveștile, într-un vis alb.

Crăiasa zăpezii

Las în urmă satul Valea Mare, din județul Covasna, sat întemeiat de iobagii și jelerii aduși aici de grofii unguri, pentru muncă la pământ și pădure. Secolele s-au scurs peste așezare, bordeiele s-au făcut case, apoi, după Marea Unire, iobagii și-au dat copiii la școli și s-au ridicat din robie. Multe dintre casele lor s-au făcut acum vile, satul e mândru și a rămas, deși e în județul Covasna, aproape în întregime românesc. Mașina urcă pieptiș Muntele Întorsurii, drumul se încolăcește șerpește printr-o pădure de pini, o pădure plină de lumină și de culoare, spre osebire de întunecatele ei surate de brad, peste care a căzut astă-noapte un praf de zăpadă. Tot cenușiul lunilor de până acum, luni de iarnă fără de nea, e îmbrăcat în albul începuturilor de lume, alb prin care se de­senează limpede lumânările roșcate ale trunchiurilor de pin. Trec de Vârful Agăului, muntele se sfârșește, începe să coboare domol, și în față se așterne Valea Mare, apa care a dat și numele satului. Țăranii știu, din bătrâni, că pe locurile acestea a curs sângele oștenilor lui Mihai Viteazul, într-o luptă cu turcii. E, așadar, pământ sfințit. Chiar aici, unde au murit soldații din armata primului domn al tuturor românilor, pe partea dreaptă a drumului, se ridică biserica mare a mânăstirii, semeață ca o catedrală de oraș. E și ea albă, ca o crăiasă a zăpezii. În spatele ei, se află chilii cu pridvoare brâncovenești, să le aducă aminte ardelenilor de frații lor de peste munte. Mă primește părintele protosinghel Ignatie Cernat, starețul mânăstirii. E tânăr și în privirea lui văd multă nădejde și o încredere că, oricând, dacă îl ai pe Dumnezeu înainte, răzbești. E cald în stăreție, și părintele începe să depene povestea locului. Pentru biserică am venit, pentru catedrala aceea așa de măreață, construită într-un sat, dar înainte de a-i afla povestea pe îndelete, trebuie s-o aflu pe cea a ctitorului, părintele Gheorghe Avram, născut și crescut aici, în satul Valea Mare, dar călugărit tocmai în Dobrogea. Pentru mine, părintele Gheorghe e un fel de legendă. Nu l-am întâlnit niciodată, dar l-am cunoscut prin cei care l-au iubit. Am auzit despre el istorii minunate, povestite de călugării de la Mânăstirea Cocoș, apoi la Dervent, și nădăjduiesc să le aflu și aici, la ultima lui ctitorie, din care a și plecat spre cer. Cumva, din cer și venise, pentru că tot ceea ce a săvârșit a stat sub umbra unui miracol.

„Până aici cu boala ta!”

Chemarea lui Dumnezeu s-a întâmplat în armată, când viitorul stareț a căzut la pat, răpus de o boală, în fața căreia doctorii au știut că sunt neputincioși. I-au chemat mama și i-au spus să se pregătească pentru ceea ce nicio mamă nu poate fi vreodată pregătită. Fiul ei nu mai avea mult de petrecut pe pământ, două-trei săptămâni. Dar mama, ca orice mamă, era pregătită ca el să trăiască și, din împotrivirea ei la moartea lui s-a iscat o minune. Cu inima pusă cu totul în poala milei lui Dumnezeu, agățată de credință, așa cum se agață mamele când nimeni pe lume nu le mai poate ajuta, a alergat la Mânăstirea Cocoș din Dobrogea unde cunoștea un călugăr bătrân, căruia i-a spus tot amarul inimii. „Uite!” a sfătuit-o monahul, „Ia sticluța asta cu mir, unge-ți băiatul și o să se facă bine! Dar vezi să nu te vadă nimeni…”. Erau vremuri amare, cu stăpânirea comunistă care se întindea din spital și până la ușa bisericii, așa că mama a luat sticluța și și-a uns fiul muribund pe ascuns, de frică să nu o vadă doctorii. Cine să creadă pe vremurile acelea că untdelemnul sfințit poate întoarce un bolnav de pe drumul morții? Ea! Ea credea, iar Domnul a făcut, ca și în evanghelie, după credința ei.

„Părintele stareț Gheorghe ne-a povestit într-o noapte de Paște, după slujba de Înviere, cum a fost vindecat în chip minunat în tinerețe. Ne-a spus că, în noaptea când și-a revenit, după ce fusese uns de mama sa, cu mirul de la Mânăstirea Cocoș, a văzut aievea cum a intrat în salon o femeie tânără. Avea în mână o seringă și i-a spus – «Până aici cu boala ta! Te vei vindeca, pentru că ai de îndeplinit o misiune pe pământ.» Și de atunci și-a revenit. A plecat din spital și s-a călugărit la Mânăstirea Cocoș. Apoi, de acolo, în anul 1991, a fost trimis să refacă Mânăstirea Dervent. Derventul era o ruină când a venit părintele Gheorghe, iar geamurile de la paraclisul crucilor de leac erau bătute în cuie de comuniști. Credincioșii ajungeau    cu niște prăjini la ele, pe care agățau hainele celor bolnavi. Ani de zile a trudit părintele, ridicând Mânăstirea Dervent. Era foarte iubit în toată Dobrogea, cu greu a fost lăsat să plece. A venit aici singur, când s-a înființat Episcopia Covasnei și Harghitei, așezată sub sceptrul marelui episcop Ioan Selejan, astăzi – mitropolitul Banatului. Nu a adus cu sine nimic, nu și-a luat niciunul dintre ucenicii de la Dervent, ca să nu strice obștea de acolo. A venit cu mâna goală și a ridicat tot ce vedeți.”

Cum s-a făcut călugăr, Ignatie

A ieșit soarele, un soare alb, pe un cer albastru adânc, așa cum nu mai văzusem demult. Ies din stăreție să fac poze, mă bucur de zăpadă ca un copil. Locul în care părintele Gheorghe a ales să-și ridice mânăstirea e o gură de rai. Mă bucurasem de ea vara, dar acum, în curăția zăpezii, pare de pe un alt tărâm – ca o poartă spre lumea de dincolo. O deschizi ușor și te izbește lumina. Lumina soarelui și lumina lui Dumnezeu. Părintele Ignatie mă urmează zâmbind. Pentru el, mânăstirea e acasă. A venit aici din Vălenii de Munte, acum șaptesprezece ani, și nu a mai plecat niciodată. E orfan de tată de la opt ani și în biserică și-a găsit alinarea. De atunci, de când i-a murit părintele, a știut că se va face călugăr. Nu știa cum și nici de ce, dar când mergea la Mânăstirea Crasna și îi auzea pe călugări cântând la strană, se simțea în cer. Îi vedea liniștiți, împăcați, și voia să fie ca ei, să-i fluture mânecile largi ale rasei și aripile camilafcei, în drum spre biserică sau chilie. „Mi-am zis în anii aceia – «Aici e raiul pe pământ! Călugăr mă fac!»”. Dar Dumnezeu avea cu el un alt plan. Starețul i-a spus că nu e potrivit să intre într-o mânăstire de lângă casă. Crasna era prea aproape de Vălenii de Munte, orașul natal. Îl vor căuta toate rudele, se va tulbura, să-și caute un alt loc, mai departe. N-a știut unde, dar, într-un pelerinaj la Valea Mare, un părinte din obște a aflat de dorul lui și i l-a mărturisit starețului Gheorghe. Așa a început totul. Era în luna lui Mai a anului 2008, își aduce aminte bine, când i-a sunat telefonul. La celălalt capăt al firului, o voce de bărbat. „Sunt starețul Gheorghe de la Valea Mare. Am auzit că duminică ai fost la noi cu un grup de pelerini și că ai vrea să te faci călugăr. Eu, într-o oră voi trece prin Vălenii de Munte. Vin să te iau!” Atât a fost suficient. Atâta putere în cuvânt avea părintele Gheorghe, încât Ignatie și-a strâns câteva lucruri, și-a luat rămas bun de la mamă și a plecat… „Nu-l cunoșteam pe starețul Gheorghe, nu mă cunoștea. Îmi aduc aminte și acum că, atunci când m-am urcat în mașină cu el, s-a întors spre mine și atâta mi-a spus – «Să fii cuminte! Dacă vei fi cuminte, multe bucurii vei avea!» Mi-au dat lacrimile, vă spun sincer! Am ajuns la Valea Mare și de atunci au trecut șaptesprezece ani…”.

Bucurie și iubire

– Cum era părintele Gheorghe, de ați plecat împreună cu el, deși îl vedeați pentru prima dată?

– L-aș descrie în doar două cuvinte – bucurie și iubire. Omul ăsta a fost numai bucurie și iubire! Și dacă te mustra, nu puteai să stai supărat pe el. Acum te mustra, că mai greșeam și noi, eram frați tineri, iar dânsul nu accepta scuze când era vorba să venim la slujbe, dar, după cinci minute, te îmbrățișa și uitai totul. Dar nu treceau cinci minute… Părintele nu era un om al predicilor, viața lui a fost o predică, un exemplu. Înainte ca mânăstirea să fie gata, veneau la el puzderie de credincioși, oameni din toată țara, și pe toți îi primea cu drag și-i punea la masă, afară, sub soare. Avea pe față un zâmbet care nu se stingea niciodată. De la el am învățat răbdarea și bunătatea. Cea mai mare bucurie e să vezi că omul care vine la mânăstire abătut pleacă acasă fericit. Tot timpul ne spunea părintele Gheorghe – „Nu abandonați lupta, hai să o ducem până la capăt! Stați până la sfârșit, nu fiți lași!” Trăia simplu. Cui venea la Valea Mare pentru întâia oară și-l căuta pe stareț nu-i venea să creadă că este el. Era un om foarte simplu, foarte modest. Îi omenea pe toți. Și era un om vesel. Niciodată nu l-am auzit spunând că nu mai poate. A fost un om foarte primitor, nu știa să spună „nu” și încercăm și noi să îi urmăm. Îl mai vedeam câteodată abătut pe părintele Gheorghe, și-l întrebam de ce e supărat și-mi răspundea: „Lasă că o să ajungi și tu stareț și o să vezi cum e! Aici o să fii, la Valea Mare.” Pe atunci eram doar un frate, mă și întrebam cum să ajung eu stareț… Uite că așa a fost! Ori de câte ori am greutăți, merg la mormântul lui și mă rog, apoi îi spun: „Părinte, eu nu știu unde ești acum, dar, te rog, ajută-mă cum știi tu!” Și să știți că simt ajutorul părintelui. Mi se deschid de îndată toate ușile care înainte îmi erau închise. Nu vreau prin asta să zic că el e sfânt, dar a plătit cu viața lui ridicarea acestei mânăstiri. Gândiți-vă că prima dată a dormit aici într-o colibă de cioban, nu era nimic, doar o poiană. A ridicat din nimic biserica asta dumnezeiesc de mare și de frumoasă, aici, în satul cu cei mai mulți români din Covasna. Îl vor fi durut pe părinte amarnic, bisericile românești rămase fără credincioși, chiar în inima Ardealului.

– Cum a fost plecarea la cer a starețului Gheor­ghe? A rămas în urma lui un gol mare, foarte mulți oameni l-au iubit și îi duc dorul.

– Îmi aduc aminte că eram paraclisier, părintele Gheorghe s-a simțit rău după liturghie, luni a mers la spital, acolo au descoperit că are cancer. A mai trăit doar două luni de la acea liturghie. Îna­inte de a pleca la spital pentru ultima oară, m-a rugat să-l duc prin mânăstire. L-am ținut de braț, nu mai putea să meargă singur. Apoi a plecat la spital, iar înainte să plece ne-a zis: „Aveți grijă de mânăstire!” Asta a fost într-o joi. Sâmbătă m-a sunat și l-am întrebat când va reveni acasă: „Marți o să vin!”. Și așa a fost! Marți a revenit în mânăstire, așa cum mi-a spus, dar în sicriu… Cred că, într-adevăr, misiunea lui pe pământ a fost să facă mânăstirea. O mânăstire ortodoxă, ale cărei clopote să se-audă până la izvoarele Mureșului și Oltului. Când ea a fost gata, în anul 2011, la cincizeci de ani, părintele meu, Gheorghe Avram, a plecat la cer.

– Părinte Ignatie, biserica mânăstirii Valea Mare, înălțată sub episcopatul păr. IOAN SELEJAN, actualul Mitropolit al Banatului, are proporții de catedrală. De ce-a fost nevoie de o biserică atât de mare, într-un sat?

– Să știți că deși biserica noastră e așa de măreață, e întotdeauna plină la slujbele de duminică. Vin oameni la noi din toate părțile de sud ale Transilvaniei și din zona Brașovului și a Întorsurii Buzăului, dar și a Covasnei. Chiar și cei de alte credințe sunt atrași de liturghia ortodoxă. Unii dintre ei vor să ne ajute, pur și simplu. Intră în mânăstire și ne întreabă dacă nu avem nevoie de ceva, chiar dacă sunt maghiari de altă confesiune, vin și ne aduc de mâncare sau ne ajută la muncă, fără să ne ceară vreodată ceva în schimb! Vin doar din dragoste față de Dumnezeu! Ba chiar se întâmplă să vină la mine maghiari de confesiune romano-catolică sau protestantă și să-mi spună: „Părinte, citește-mi și mie din Carte, că nu prea îmi merge bine! Că am mai stat în biserică când ai citit rugăciuni, și m-am simțit tare bine”. Ba chiar, ceea ce m-a mirat și mai mult, de Bobotează, maghiarii vin și iau Aghiasmă Mare de la noi! Atunci le explic ce e ortodoxia, cum luăm noi Aghiasma Mare, iar ei îmi spun: „Părinte, să știi că eu cred în Dumnezeu! Cred și la mine în biserică, și la sfinția ta!”. Cum să nu îi primești? Mai ales că unii fac apoi pasul către ortodoxie și se botează. Am primit și eu în ortodoxie maghiari, care, apăsați de necazurile vieții, au venit la mânăstire și mi-au cerut să îi botez ortodocși. Și cu o cateheză și binecuvântarea ierarhului i-am botezat! De asta este biserica noastră așa de mare, ca să-i încapă pe toți credincioșii, indiferent de religie, în casa lui Dumnezeu.

Foto: Sofian Curte

IPS Ioan Selejan, Mitropolitul Banatului, fost episcop al Harghitei și Covasnei

„La Valea Mare am lăsat o Sânziană Românească”

Mânăstirea de la Valea Ma­re a fost cunoscută de la în­ceput sub denumirea de „Mânăstirea cu tricolor”, pentru că pe turlă, lângă sfânta cruce, lăsasem să stea permanent un tricolor. La fiecare hram împărțeam credincioșilor, care veneau în număr foarte mare, drapele tricolore. Îmi aduc aminte că, într-un an, maicile de la episcopie au cusut cam două mii de drapele. La sfârșitul primei sfinte liturghii de hram, le-am sfințit și, atunci când omul lua anafură, pleca acasă cu anafură și cu tricolor. Fiind în ziua de Sânziene, am numit acest tricolor Sânziana Românească. Astfel, mânăstirea de la Valea Mare rămâne o vatră de spiritualitate națională, un loc de întâlnire a românilor din Covasna cu cei din Brașov și cu cei din părțile ­Buzăului.