GEOGRAFIE SENTIMENTALĂ – Ferestrele cu povești

• O mare parte din bucuria vieții noas­tre se află în priveliștile care ne încon­joa­ră. Pe cele de-acasă le știm. Dar cum ara­tă lumea văzută de la fereastră, când ești român și trăiești în străinătate? O întrebare cu patru răspunsuri, venite din patru țări •

Anca Fronescu – Cineast, Puglia, Italia

La întâlnire cu marea

Prima fereastră străină de care îmi amintesc e cea din Nijmegen, din Olanda. Eram adolescentă, stu­dentă, curioasă, puțin confuză, dar niciodată pier­dută-n lume, și locuiam în mansarda unei familii. În amintirile mele, pe fereastra aia sub care dormeam, ploaia nu s-a oprit niciodată. Am părăsit-o trei ani mai târziu pentru o fereastră din Boston, unde am plecat să fac o cercetare pentru master. Era frig și iarnă când am ajuns prima oară în noua mea casă, pe care o împărțeam cu încă patru studenți. De la gea­mul camerei mele, am văzut o franțuzoaică gur­mandă învârtind într-o oală. Iar când am deschis fe­reastra, m-a izbit un miros nebunesc de unt carame­lizat. Ne-am împrietenit imediat, și Marie-France a devenit prietena mea cea mai bună. Fereastra mea era atât de aproape de bucătăria ei, încât uneori îmi întindea câte o tavă direct pe fereastră, alteori, mă aplecam pur și simplu peste pervazul meu și mă uitam cu ea la serialul „Ally McBeal”. Ea avea tele­vizor în bucă­tărie, eu n-aveam deloc. Era o vreme fără telefoane mo­bile și fără sms-uri. Când vo­ia să mă cheme, doar des­chidea fereastra și dădea mai tare televizorul. De la Bos­ton, după un an, m-am întors în Olanda, la Nijmegen.

Am terminat mas­terul și m-am mutat cu viitorul meu soț în Amster­dam, într-un cartier nou, pionieresc, ridicat lângă cel mai mare lac din Europa occidentală. Lumina care intra prin fe­reastră era gri, cum e lumina în Olanda mereu, dar ferestrele erau uriașe, și asta a însemnat enorm pentru mine. Pandemia ne-a prins într-o casă nouă, pe care am cumpărat-o acum șase ani și care are atât de multe ferestre, încât abia am găsit unde să așezăm biblioteca. A ajutat mult când eram în­chiși în casă faptul că aveam atâta lumină, dar ploaia tot multă a fost. În toamna lui 2020, când s-a putut, în sfârșit, călători, am pornit cu soțul meu într-o va­canță cu mașina spre sudul Italiei. Voiam să vedem Puglia, to­cul cizmei, unde nu mai ajunseserăm până atunci. Ne-am oprit câteva zile la Ostuni, într-o livadă de măslini seculari. Am coborât apoi spre Santa Maria di Leuca, locul unde Marea Ionică se întâlnește cu Adriatica, și ne-am cazat pe o colină, chiar în mijlocul naturii. Era cald, aerul mirosea sărat, și când am suit amândoi pe terasa acelei case, am avut un coup de foudre, fără să ne spunem nimic. Căutam de multă vreme un loc la soare. Până a­tunci, credeam în­să că va fi în Tran­­sil­vania, în­tr-un sat săsesc. Un an mai târziu, ne-am întors în satul de la malul mării, ne-a prins lockdown-ul și am rămas blocați acolo șase luni. Nu doar că nu ne-am supărat, am fost de-a dreptul fericiți, mai ales că amândoi puteam lucra de acasă. Într-o zi, în timp ce-mi făceam plimbarea la mare, am găsit casa în care stăm acum. Un câine m-a dus acolo. M-a însoțit o vreme, s-a oprit în dreptul unei alei, a dat din coa­dă și s-a uitat la mine. „Hai, vino!”, parcă-mi spu­nea. M-am luat după el și am ajuns la căsuța asta splen­didă, pe care am foto­grafiat-o uimită. La scurtă vreme, am aflat că e de vânzare. De atunci, cea mai mare parte a timpului o petrecem aici. Casa pe care am cumpărat-o a venit cu soare și incredibil de mul­tă liniște la pachet. Par­că altfel s-au așezat toate în mine. E suficient să deschid dimineața fereastra și să văd natura la locul ei: măslinii tineri pe care i-am plan­tat și cei bătrâni care mă emoționează cu demni­tatea și stoicismul lor, cactușii Fichi d’India, cu palele lor late și fruc­tele mov, lămâiul și mandarinul, deja bătrâni de-acum, smochinul care ne umple vara de smochine negre și foarte dulci, frangipaniul adus anul trecut, care s-a prins, și balansoarul din mijlo­cul lor care mă așteaptă să stau. Și peste ele, dinspre larg, să aud cum ajunge până la mine sune­tul mării și mirosul ei: câteodată sărat și încărcat de alge, altă dată verde și puțin mai crud. Uneori uscat de zăpu­șeala verii, alteori, ca acum, închizând în el parfu­mul primului migdal înflorit.

Victor Morozov – Critic de film, Dublin, Irlanda

Patul de la fereastră

În 2022, când am ajuns cu o bursă doctorală oferită de Irish Research Council, la Trinity College, să găsesc cazare pe termen lung în Dublin părea mi­siune imposibilă. Căutam de săptămâni întregi, eram disperat, când văduva la care stau acum mi-a deschis casa ei enormă, de două etaje, și mi-a spus că are o cameră disponibilă. M-am simțit în sfârșit eli­berat. Camera, urma să aflu curând, era mică, mobilată doar cu un dressing lung cât un perete, plin cu hainele celor patru fii ai ei, cu toții plecați la ca­sele lor, un pat de-o persoană și o comodă. Fereastra nu era bine izolată și-n casă era frig. Nu m-am atașat niciodată de locul ăsta, l-am privit mereu doar ca pe un loc de pus capul pe pernă. După doi ani la Grenoble, alți doi la Paris și trei petrecuți în Dublin, după ce am stat mereu prin camere studențești, abia așteptam să mă resta­bi­lesc la București. Acum, că doctoratul e pe final, vin aici, la Dublin, doar din când în când. N-o să-mi lipsească. La urma ur­mei, Malahide – a­ceas­tă suburbie de nord unde stau – e un cartier de ca­se-dormitor. Lo­cui­t­orii sunt destul de în vârstă. Nici nu se întâm­plă mare lucru. Cândva un sat de pescari, ridicat pe malul unui lac, tăiat în două de un dig pe care șina ferată leagă Dublin de Belfast, suburbia e azi o așezare destul de posh. Din Octom­brie până în Martie nu vezi însă soarele, iar în aer e mereu umezeală, asta când nu e vifor sau chiar ci­clon.

Multe nopți n-am reușit să adorm în patul meu de lângă fereastră, speriat că vremea își iese de tot din țâțâni. Dacă bate vântul tare, casa aproape că se zgâlțâie, ploaia se izbește de geam, iar copacii din fața ferestrei își aleargă crengile cu furie dintr-o parte într-alta. Dar sunt și zile, mult mai rare, când locul e cuprins brusc de o liniște nefirească.

Atunci, mă apropii de fereastră și văd lacul din apropiere neclintit, ca o oglindă, o pisică albă, nu știu a cui, trecând dintr-o parte în alta, și natura de un verde luxuriant, crescută sălbatic din toate ploile astea. E atât de liniște în zilele alea și casa atât de prost izolată, că oamenii rătăciți pe străzi se aud de parcă nici n-ai avea pereți. În camera asta cu un pat un dulap și-o singură fereastră, par un personaj din Banville sau Trevor, pierdut undeva la capătul lumii.

Malahide e departe de tot. Și fi­ind­că e frig și nu m-am simțit nicio­dată bine în camera asta, când sunt aici, fug de acasă. Dacă vreau să scriu, merg la bi­bliotecă. Gara e aproape și trenul mă lea­gă de centrul Dublinului în jumătate de oră. Dacă vreau să citesc, merg tot acolo. Dacă vreau să-mi alung angoa­sele, mă duc pe malul mării, unde apu­surile sunt intense, iar peisajul e mereu diferit. În Irlanda, mareea e super violentă. Uneori, apa ți se apropie de glezne, alteori se re­trage până departe. Iar dacă vreau să ies, pur și simplu, din mine, dar vre­mea de-afară nu mă lasă să fug, am învățat să stau pe loc: des­chid ochii și mă uit atent pe-o fereastră.

Tiberiu Căpudean – Ofițer consular, Madrid, Spania

Pe terasa cu lămâi

Acum șase ani, când am decis să plecăm din țară, eram pur și simplu obosit. Mă obosise lipsa res­pec­tului, a resurselor, a educației, a infrastruc­turii. Vă­zusem ce pensie avea mama, după ce lu­crase o viață în cercetare. Eu aveam 45 de ani și mi-am dat sea­ma, obiectiv vorbind, că oricât m-aș zbate, lucrurile nu se vor schimba în timpul vieții mele. Însă ceea ce mi-a pus capac a fost faptul că mama, diagnosti­cată cu cancer și proaspăt operată, n-a murit de can­cer, ci de septicemie, pentru că infecțiile nozoco­miale colcăiau în spitale. După moartea ei, am intrat într-un burnout emoțional. Mi-am dat demisia și doi ani de zile am luat lumea la picior: m-am plimbat prin New York, am urcat pe Himalaya, am lucrat cu urși panda într-o rezervație în China. De fiecare dată când mă întorceam pentru scurtă vreme în țară, mă izbea agre­si­vi­tatea Ro­mâniei. Atunci, am de­cis să emigrăm.

Spania a fost prima op­țiune: ne plăceau oa­menii, viața, clima, pre­țurile. Un sin­gur lucru mi-am dorit însă, după o viață întrea­gă în care am trăit cu becurile aprinse în casă, fiindcă stăteam la parter: ca noua locuință să aibă lumină. Și am găsit – nu doar o fereastră, ci o super terasă de 40 de metri, de unde cerul se vede mai tot timpul al­bastru. În car­tierul în care stăm, un fel de Drumul Tabe­rei al Ma­dri­dului, norii par de-a dreptul de­senați, iar stră­du­țele sunt înguste și în pantă, cu felinare de sus până jos. În cea mai mare parte a timpului, e liniște, spar­tă doar uneori de păsări, de papagalii verzi care vin și ciugulesc insecte din lă­mâii noștri sau din ia­somie, ori poate de ecuado­rieni, dominicani sau ve­ne­zueleni, pe care îi auzi câteodată trecând pe stra­dă. De tănticile spanio­loaice, care seara scot scau­nele în fața caselor și stau la povești. Sau de veci­nele mele profesoare de spaniolă, un cuplu în vârs­tă, care de fiecare dată când mă prind, îmi co­rec­tează conjunctivul. Au o casă la țară, vara ne lasă pe prag coșuri cu mere și smochine. Iarna le duc prăji­turi. Când mă sună prie­tenii din țară, glumesc spu­­nând că stau la mahala. Blocul nostru de peri­ferie e însă splendid, are doar trei etaje și marmură pe jos. Viața e bună aici. La mașină am renunțat. Da­că nu suntem pe bicicletă, metroul din Madrid are sute de stații.

O dată sau de două ori pe an, la Madrid, ne lo­vește Calima, o furtună care aduce nisip din Sahara și umple tot de o pudră portocalie. Atunci, toată lumea iese și spală ferestrele până când lumina Cas­tiliei intră din nou curată în casă.

Fiindcă aveam ceva experiență în domeniu, când am venit în Spania, am lucrat pentru doi ani ca atașat de protocol la Ambasada României, apoi am găsit un job de ofițer consular la Ambasada Bri­ta­nică de aici, într-un departament care coordo­nea­ză operațiuni de recuperare a copiilor din situații cri­tice: războiul din Ucraina, cutremurul din Turcia, răz­boiul din Sudan, războiul din Palestina. Ambasa­da e la etajul 38 într-unul din zgârie-norii Madridu­lui, o clădire cu pereți de sticlă, de unde se vede orașul până departe. Nu lucrez în fiecare zi la birou. Dar când mă duc, mă așez întotdeauna lângă fe­reas­tra aia enormă și uneori, seara, mă uit cum luminile apu­sului se topesc în linia munților Sierra de Gua­darrama. Sunt mut de uimire, cât de frumos e totul și aproape îmi pare rău că am ajuns aici atât de târ­ziu.

Gabriela Șulea – Scriitoare, Paris, Franța

Deasupra lumii, la etajul nouă

Iubesc ferestrele. Îmi amintesc de copilărie, când îmi sunam prie­tena cea mai bună la telefonul fix și ziceam: „Bună! Ce faci?”, iar ea îmi răspun­dea „Mă uitam pe geam!” Mai târziu, când o sunam pe mama, îmi răspundea tot așa, că se uita pe geam, la copaci, la trecători sau la ploaie, dar mai ales la copiii care se jucau în curtea gră­diniței și ale căror recreații și jocuri păreau să îi rit­meze și ei ziua. Eu m-am uitat dintotdeauna pe fe­reastră, în casa copi­lăriei, la nori, la tramvaiul de pe bulevard, pe care îl vedeam din balcon, la șirul com­pact de blocuri de vizavi sau în depărtare, în direcția în care locuia băiatul de care îmi plăcea la 12 ani. Mai târziu, fe­restrele succesive din Franța mi-au pus sub ochi o străduță îngustă și aproape pustie, forfota unei străzi cu restaurante și mici galerii de artă, o colină înver­zită peste care sufla mistralul, apoi, vreme de mulți ani, la Paris, o curte interioară. Aici nu prea aveam ce privi de la fereastră, însă diminețile urca totdea­una mirosul de pâine caldă și de croissante cu unt din brutăria de la parter, iar în unele după-amiezi, vecinul de la etajul doi își preda lecțiile de pian. Du­minica, aproape mereu, cânta el însuși cu ferestrele larg des­chise și mă grăbeam și eu tot­dea­una să le deschid pe ale noastre, pentru micul lui dar.

La fereastra aceea din Pa­ris, unde aveam mai multe de ascultat și de adulmecat decât de privit, se afla și biroul meu. Acolo, lăsându-mi pri­virea să alu­nece peste florile din ghi­veci și peste zidul din față, ca pe un ecran de cinema pe care nu se proiectase încă nimic, scri­am. Zidul acela, cu nemiș­carea lui, mereu egal cu el însuși, era uneori aproape hipnotic și, ridicându-mi privirea din carnete sau din ecran, mă adunam în mine însămi, iar textele se închegau. Acum, gândindu-mă înapoi, zidul acela care îmi obtura fereastra, tăindu-mă de oraș, de zgo­motele bulevardului, m-a aju­tat să rămân concen­trată și, de acolo, din curtea interioară, să deschid o altă lume.

De un an și jumătate am părăsit Parisul și mă uit pe o altă fereastră la tre­cătorii puțini, la cum alunecă norii în zilele cu vânt puternic și cer limpede, ca spălat în lumină, la elicopterele care trec deseori, după care fetița mea exclamă entuziasmată „teter, teter, orvoar teter”. Fereastra a rămas locul în care îmi las gândurile să se rostogolească unul dintr-al­tul, să se risipească și să se adune altfel, mai suple, mai blânde, mai așezate.

E un cartier fără forfotă și fă­ră maga­zine, ca un cocon aproa­pe provincial care ne înfășoară în liniște. Dacă scot capul pe fereastră, din stânga simt uneori miros de frunze, de lemn ars și pădure. Orașul pare atunci foarte departe de noi, iar eu mă simt dusă înapoi, într-o anume va­canță din copilărie, la Bușteni, cu mama și tata. E plin de arbori și de verdeață pe bulevardul din fața blocului, aproape o oglindă a celui de acasă, din București, așa că îl numim între noi cu nu­mele celui românesc. Dincolo de bulevard curge Sena, iar dincolo de ea se întinde pădurea. Seara, deschid larg ferestrele sufrageriei și privesc. Bulevardul, mașinile care trec, felinarele stra­dale care sclipesc printre copaci, dantelându-le frunzișul exact la fel ca în celălalt acasă. Trotuarul lu­cind a ploaie. Și luna care trece fix pe deasupra blo­cu­lui nostru. Las aerul înghețat de iarnă, de apă și de pădure să spele energiile zilei, minutele acestea pe care le petrec la fereastră sunt ca o punte spre noapte.

Au fost multe ferestre de care m-am legat de-a lungul vieții prin diferitele case în care am locuit. Dintre toate, cea mai iubită rămâne însă cea de la camera copilăriei mele, fereastra din camera mică. Pentru că se afla la etajul 9, și oriunde m-aș așeza, dacă ridic doar puțin privirea, văd cerul și norii. Iar dacă mă ridic în picioare și mă apropii, în rama ei se desenează câteva blocuri, o grădiniță și o școală, o stradă care se desparte în două direcții, parcări și foarte mulți copaci. E un peisaj absolut banal. Pen­tru mine, însă, a fost întemeietor.

Mai târziu, i-am făcut cadou băiatului meu fe­reas­tra aceasta. A descoperit-o la patru ani și ju­mă­tate, când veneam cu el în vacanțe, din micul apar­tament parizian ale cărui ferestre dădeau, toate, spre curtea interioară. I s-a părut fabuloasă, poate și pentru că am făcut eu să fie așa. Îi plăcea să ne ui­tăm pe fereastra din ca­mera mică mai ales seara, târziu înspre noapte. Îmi țineam băiețelul cocoțat pe comoda de sub fe­reastră – închisă bine, desigur – iar la picioa­rele lui se întindea mica felie de cartier, ca de tort, pentru el un adevărat cinema: luminile apar­­tamentelor se aprindeau și se stingeau, bu­toane fan­tastice și îndepărtate. Ne lăsam pri­virile să alu­ne­ce, reconstituiam personaje și vieți, lumi efe­mere din sufragerii și bucătării, pe care le inventam vor­bind împreună. Cel mai frumos a fost când, într-un Februarie, era deja 10 seara, a început deodată să ningă. Eu și băiatul meu eram la fereas­tră, iar zăpada timidă s-a făcut tot mai deasă și s-a depus aproape ireal de repede, iar băiețelul meu a zis te rog, te rog, te rog, mami, hai să ieșim și chiar așa am făcut. Fereastra din camera mică va rămâne mereu cea mai frumoasă din viața mea. Prima fereastră spre lume. Spre școală, spre un bătător de covoare care nu mai există demult, spre derdelușul acum nivelat, acoperit cu bănci și în­gră­dit, spre strada pe care mama pleca la servici, spre blocul de garso­niere în care mamaia mă trimitea să iau borș de la o doamnă care locuia la parter. E de ajuns să mă așez la fereastra aceasta și mă pot plimba în gând prin atâtea epoci ale vieții mele.

Mulți ani am venit în vacanțe la părinții mei și am locuit tot în camera mică. Înainte să plec spre ae­ro­port, ultimul lucru pe care îl făceam, fără excep­ție, era să deschid larg fereastra și să stau în liniște, privind peisajul ca pe un tablou. Încercam să iau cu mine în Franța desenul din fereastra aceasta, dar pe măsură ce taxiul lăsa în urmă cartierul Titan, apoi orașul, mica mea hologramă se disipa ca un praf de argint. Când prin fereastra avionului recunoșteam primele peisaje franceze, câmpurile, casele și stră­zile măturau fără rest fereastra din came­ra mică. O făceau ireală, smulgând toate senzațiile acestui alt acasă din corp și lăsându-mi-o doar în minte – o ramă, un gând – până la următoarea vacanță.