• Mai există? Unde-o găsești? Poate fi ocrotită? •
ANA MARIA SANDU – scriitoare
„Sunt printre oamenii norocoși, care fac ce le place!”
Tema bucuriei mi se pare extrem de actuală. De fiecare dată când citim știrile, mai apare o nenorocire, ceva greu de imaginat cu o zi în urmă. Ca și când realitatea și-ar fi propus să se ia la întrecere cu ficțiunea, în materie de inventat grozăvii, și să ne tot dea fiori reci pe șira spinării. Doar că știm de la Miron Costin că „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”, așadar presiunea istorică a existat dintotdeauna, nu doar acum, în epoca glorioasă a conectării. Bucuria are nevoie de speranță și s-ar putea să se nască exact din disperare, din nevoia de a găsi acea rază de soare, când norii sunt groși și apăsători. Gândiți-vă la o zi gri, în care nu e pic de lumină și totul e sumbru și, la un moment dat, lumina străpunge, totuși, plafonul. E acolo o promisiune, un licăr de viață nouă, de schimbare, de care poate ar trebui să ne amintim mai des. Nu sunt neapărat o fire optimistă și, în prima parte a vieții de adult, aveam un fel de nemulțumire care mă făcea mai atentă la ce nu îmi ieșea, decât la partea bună a lucrurilor. Apoi, la un momant dat, mi-am dat seama de fragilitatea vieții și a ideilor pe care ni le facem despre ea, și am acceptat că mă aflam într-o eroare, de fapt. Și am schimbat perspectiva. Sunt printre puținii oameni norocoși, care fac ce le place și pot să transforme ce trăiesc în povești, iar scrisul și cititul îmi dau o formă totală de libertate. Deci, cât pot să fac toate astea, o să mă bucur. Îi am încă pe toți ai mei în viață, ăsta e un dar nesperat, mai ales după ce i-ai însoțit în momente grele, care păreau imposibil de depășit. Aștept mereu vara și mă bucur de zilele lungi și luminoase. De prieteni și de călătorii. De mare și de copiii apropiați care cresc, de zilele petrecute cu ei.
La un moment dat, am făcut un mic experiment social. Eram la o petrecere, cu oameni care aveau fiecare câte un pahar în mână și discutau. Erau, așadar, într-o stare fizică cel puțin satisfăcătoare. I-am întrebat pe toți cei pe care îi cunoșteam: „Ce faci, cum ești?”. Întrebarea aceea simplă, banală. Niciunul n-a zis că ar face bine. Cel mult, am obținut de la ei un „sunt ok”. Dar, în marea lor majoritate, fiecare s-a plâns de ceva. Și mi-am dat seama că e o alegere și asta, să privești în direcția luminoasă sau în cealaltă.
În urmă cu trei ani, când am început să scriu și cărți pentru copii, mi-am dat seama că sunt genul de texte care îmi aduc multă bucurie. Așa că nu m-am putut despărți încă de personajele mele, o pisică, o muscă și o fetiță, care călătoresc întâi în țara vacilor fericite, apoi în Portocalia, iar anul ăsta o să le trimit cu vaporul până la New York. Când le scriu, mă simt ca în copilărie, când inventam tot felul de jocuri, și lumea cea adevărată dispărea și rămâneam doar eu și prietena mea, Giorgi.
Din păcate, oamenii sunt dispuși, de multe ori, să cumpere speranță de la orice șarlatan care le-o promite. Și la prețuri mari, căci știu câtă nevoie au de ea. Doar că ea nu se găsește așa ușor și această iluzie se poate întoarce împotriva lor. Speranța irațională, absurdă și deșartă e doar o monedă falsă, fără valoare. Care face mai mult rău decât bine.
GEORGE ARUN – scriitor
„Scrisul și rucsacul cu amintiri”
Trăim într-o lume nesigură și în viața de zi cu zi, riscăm să rătăcim drumul, să ne aliniem soldățește într-o coloană fără sfârșit care nu duce nicăieri. Trebuie să-i facem față, mai exact, să ne facem nouă față. Diminețile mă preling pe lângă mobile și mă uit îndelung în oglinda din baie, să trăiesc fiecare zi ca și cum ar fi ultima, îmi spun, să semnez zilnic un proces-verbal de predare-primire, de la omul care l-a trăit pe ieri, la omul care îl va trăi pe azi, de la cearcănul dimineții, până la al treilea cântat al cocoșilor. Am citit undeva că toată viața adultului e un dar al copilăriei. Și că, odată cu trecerea anilor, ar trebui să ne apropiem de inocență, de uimirea și mirarea cu care copilul descoperă cum din florile de cireș cresc cireșe, cum din bobul de grâu crește grâul, cum din cuibul cu ouă de codobatură ies pui de codobatură.
Purtăm toată viața cu noi rucsacul cu amintiri, pe care nu-l deschidem cu anii. E în firea omului să-și umple rucsacul cu amintirile cele mai frumoase, și mai puțin cu cele urâte. Eu le păstrez mai ales pe cele din satul nașterii și copilăriei mele. „Să nu uiți niciodată de unde ai plecat, îmi spunea bunicul Pătru, aici ți-s rădăcinile și, dacă te porți frumos cu tine, nu numai că nu vor putrezi, ci vor crește și mai adânc în pământ. Tu vei fi fiind pe unde te-o duce soarta, iar rădăcinile te vor urma, oricât de departe vei fi ajuns”.
Scrisul a fost mereu pentru mine bucurie și o cale de salvare, de a fi bun cu mine și cu lumea din jurul meu. „Acum vă iubesc pe toți la fel” e unul din versurile la care țin cel mai mult. E ca o spovedanie nu doar în fața bunicilor și a părinților, care nu mai sunt, în fața soției și a băiatului nostru Petru, în fața prietenilor, ci chiar și a tuturor oamenilor pe care nu i-am văzut niciodată în viață. Pentru mine, scrisul nu e o cale de a mă retrage în turnul de fildeș, nu e o însingurare prin care să fac față întâmplărilor și lucrurilor urâte din jurul meu, ci o deschidere către „viața ca o pradă”. Dacă nu aș fi avut norocul să mă nasc și să-mi trăiesc copilăria în cătunul meu de munte, Ciocanu, unde bunicul Pătru măsura ceasurile zilei după mersul soarelui, unde alergam diminețile desculț prin iarba plină de rouă, unde căutam în trunchiurile de fagi cuiburi de păsări și urmăream cum cresc puii golași, până își luau zborul, nu cred că aș fi ajuns scriitor.
Într-o zi de demult, eram în stația de autobuz de la Dâmbovicioara, urma să merg la Liceul din Câmpulung Muscel. În geamantanul de lemn cu cele de trebuință îmi pusesem și caietul cu poezii, pe care le scrisesem în timpul verii. Pentru că autobuzul întârzia, m-am așezat pe bancă, având grijă să nu-mi șifonez dunga pantalonilor, mi-am scos caietul din geamantan și am început să scriu. N-a trecut mult timp și autobuzul a oprit în stație. Nu știu nici acum, după ani și ani, cum de mi-am uitat caietul pe bancă, doar era comoara sufletului meu. Abia după ce mi-am aranjat hainele la internat, am realizat că lipsea. A fost, cred, cel mai dureros lucru care mi s-a întâmplat în adolescență. În zilele următoare, am încercat să rescriu din memorie, într-un caiet nou-nouț, poeziile pierdute. Am scris cu înverșunare, câteodată cu furie, până ce am umplut caietul. Am recitit totul, de mai multe ori, în speranța că voi regăsi prospețimea sufletului din caietul pierdut. Degeaba. Și atunci am realizat că starea de scris, speranța, bucuria, ca și viața, nu pot fi trase la indigo. Că nu putem trăi cu liniuță de la capăt, ci doar urmând firul vieții, cu suișuri și coborâșuri. L-am întrebat odată pe poetul Cristian Popescu, un prieten al meu, care acum nu mai e printre noi: „De ce scrii tu, Popescule?”. Fără să se gândească nici măcar o clipă, semn că răspunsul pe care mi l-a dat îl purta cu el de multă vreme, mi-a zis „Cum de ce, George, scriu ca să nu mai scriu”. Frumos răspuns, adică scriem până ce va veni clipa în care nu vom mai avea nimic de spus, punem stiloul jos și ne odihnim. Scrisul – ca o datorie și o salvare a bucuriei din noi. Doar că nu ne e de-ajuns o viață de om în care să spunem tot ce avem de spus. Sufletul tânăr, ca o pâine aburindă, nu ne dă dezlegare să ne odihnim de scris.
IOANA NICOLAIE – scriitoare
„Casa”
Casa a avut mai întâi un pridvor, cu o mușcată roșie și strălucitoare, curgând peste bârnele vopsite de timp, peste ulița uscată, căci e vară, coborând pe lângă cimitir, până-n dreptul dealului abrupt, prin fața căruia trecea linia ferată, prinzându-se de vreun marfar sau vreun tren cu turiști, ca să fluture apoi sute de kilometri pe sub stâlpii de înaltă tensiune, până-n Gara de Nord, de care locuiam la doi pași pe vremea aceea. „O să fac casa”, îmi ziceam la răstimpuri, „doar să mai ieșim un pic la liman”. Ne mișcam într-un apartament miniatural, pe care, după doi ani petrecuți în străinătate, reușiserăm să-l plătim până la ultimul leuț. Mircea (scriitorul Mircea Cărtărescu, n. red.) avusese două rezidențe de scriitor și economisiserăm fiecare marcă, iar apoi, când s-a trecut la euro, fiecare cent. Nu cumpăram haine, mâncarea o luam de la Aldi, un supermarket ieftin, nu mergeam deloc la cafenele, iar la restaurant cred că ajunseserăm de vreo două ori, din mare obligație. Când, la sfârșit de Februarie, am revenit în țară, știam două lucruri: ne căsătorim imediat și ne cumpărăm un loc al nostru. În numai o săptămână, am semnat actele la primărie și, în scurt timp, am găsit și apartamentul. Când am intrat cu contractul de vânzare-cumpărare în mână între pereții aceia care trebuiau renovați, m-am așezat pe-un taburet și-am rostit cu glas tare, de vreo zece ori: „E al nostru, e de necrezut, uite, scrie aici, scrie, e al nostru!”.
La mai puțin de-un an, s-a născut Gabriel, băiatul nostru pe care, de la etajul șapte, cu liftul care încremenea deseori pe la vreo scară, cu un cărucior mare, cumpărat din Obor, era grozav de greu să-l scoatem la plimbare. Încetul cu încetul, de la nopți nedormite mai întâi, apoi de la rutina zilnică, mi-am pierdut energia. Nu mai suportam să mi se zică „Ei, lasă, ești tânără, ai putere”. Sufeream cumplit că nu mai am timp de scris, ba, mai mult, eram convinsă că n-o să mai găsesc niciodată ceasurile în care să mai migălesc un rând, dacă nu vreun fragment de carte.
Din când în când, între alimente pasate și biberoanele pe care le sterilizam, îmi aminteam de casă. De mușcata roșie, mai precis, cea care, dacă strângeam pleoapele tare, mă trăgea iute spre nordul meu din Ardeal, spre grădina cu zeci de pomi fructiferi pe care-i plantase tata. În ea era loc destul pentru casă. Chiar și pentru douăsprezece case, câți frați eram noi, avea să fie loc. A mea trebuia să fie lângă nucul uriaș, tocmai lângă coastă, de unde începeau ierburile – ochiul-boului, și sunătoare, și cimbru sălbatic, și mușețel, și vâzdoage, și-o tufă mare de soc. Gabriel avea să se cațere în cireșul din spatele ei, pe care deja îl plantase și-l altoise Alin, unul dintre frații mei.
„Cum ai vrea să fie casa?”, l-am întrebat pe Mircea într-o seară. Tocmai se întorsese de la un festival de literatură din Danemarca. Era obosit, călătorea mult, preda și la facultate și, ca să ne putem descurca, începuse să scrie articole politice. „Albastră”, a fost răspunsul. De-atunci, albastrul acesta s-a amestecat cu mușcata roșie și-a trecut prin felurite forme, când de pereți de case tradiționale, ca de la Muzeul Satului, unde-l duceam pe Gabriel când a mai crescut, când doar sugerat, pe o construcție mai curând novatoare arhitectural, când lipit de niște obloane maro, când de jur-împrejurul unui cub mai mult sticlă, decât zid, ca să vezi cerul deopotrivă cu verdele abrupt al muntelui, când vrâstând lemnul de pe-o cabană, când prelungindu-se pe uși fantaste, pictate cu mâna, când întoarsă spre ceva vechi și nou în amestec.
De fiecare dată când era greu, când mă izbeam de vreun prag, când mă duceam să-mi fac o investigație medicală, căci m-am pomenit din senin cu o boală auto-imună, când mi se făcea cumplit de frică, când nu reușeam să înțeleg lucruri, în fața ochilor se ivea casa. Probabil, n-aveam s-o facem niciodată, oricum n-am fi putut sta în ea prea mult, iar verile, în săptămâna pe care o petreceam acolo, în nord, la Sângeorz, era mai bine să ne așezăm în camera din față, cea cu fereastră atât spre răsărit, cât și spre apus. Gabriel a crescut, s-a cățărat și-n cireș, și-n nuc, a învățat cuvinte subdialectale și, dacă ne-a mai auzit vorbind despre casă, a vrut-o și el tot albastră. Casa asta plutitoare se așeza acum, fie sus, pe coastă, de unde se vedea panoramic tot orașul, fie și mai sus, pe un platou unde munții își lipeau creștetele, tot mai spre irealitate, fie, și asta a fost schimbarea cea mare, pe locul unde, când eram mică, ne făceam derdeluș, un loc acum de vânzare. L-am cumpărat, s-a ocupat de toate Traian, fratele meu care, acum, când mă gândesc la toate astea, tocmai mi-a dat telefon. Nu i-am putut răspunde, căci rulam cu mașina printr-o zonă fără semnal. În clipa-n care s-a făcut totuși conexiunea, am auzit doar atât: Ce facem cu casa? Apoi a urmat bruiajul, aveam să-l sun pe seară, trebuia să știe și el.
Trecuseră deja zece ani de când aveam terenul și, uite, în afară de câțiva pruni și peri bătrâni, nu se găsea nimic pe el. În computer ne puteam lăuda cu un proiect nemaipomenit, făcut de Horia, prietenul nostru arhitect, care vede spațiile ca nimeni altul și care a făcut tot felul de clădiri în Viena. L-am comandat după ce Mircea luase un premiu internațional, măcar un plan să avem, dacă nu și casa. În simulare, totul era armonios, cu peretele din față de sticlă și cu un spațiu-solenoid (numit așa de arhitect) în interior. Erau și scări secrete, gândite pentru Gabriel, care atunci ieșea din copilărie. Și mai era, dar numai în mintea mea, și o casă-n copac. Și încă o platformă unde să-ți pui un telescop și să te uiți la stelele numai sclipire, spumă de sori, de timp, poate și de viețuire.
După ce-am plătit proiectul, ne-am dat seama că n-avem bani să construim frumusețea aceea de clădire. Nu-i nimic, am făcut totuși un progres, de la casele de abur, zeci, sute, timp de decenii, mișcate încolo și-ncoace sub frunte, cu tot cu albastrul și cu mușcata lor, aveam acum și una captivă-n computer. Câteodată, după ce Mircea și-a cumpărat un desktop mai mare, deschideam iconița „Casa Noastră” și coboram în ea. Umblam pe lângă pereți, admiram pădurile de pe dealul din față, auzeam lătratul unui câine ciobănesc, simțeam mirosul de iasomie și de Mâna Maicii Domnului, ne bucuram de prietenii veniți în vizită, cercetam încăperile în care fiecare dintre noi va avea destul timp de lucru și va scrie niște cărți fantastice. În casa asta, până și mama putea ajunge, căci era în viață și se mișca încă ajutată de-un cadru. Nu știu când am renunțat să mai pătrundem în ea, poate în pandemie, când, după două decenii de la acel Februarie în care ne-am întors în țară, ne-am căsătorit, în fine, și religios. La trei săptămâni după întâmplarea aceasta, am pierdut-o pe mama. Toate casele netrăite s-au strâns în ele însele, ca un copil în burta mamei, și-au încremenit într-o mușcată.
Anul trecut, în Aprilie, când am dus o Bibliotecă Melior undeva, în nordul meu, am dormit o noapte acasă. Traian, fratele meu, a chemat un prieten arhitect și, pe un șervețel, am desenat casa. Cum vreți să fie? Albastră. Cu pridvor, cu obloane la ferestre, așa cum sunt casele țărănești în zona asta. De fapt, am zâmbit, vreau să semene foarte mult cu prima noastră casă, cea veche. Și-mi doresc să aibă, ca aceea, în loc de trepte, lespezi mari de piatră. Și să nu se vadă niciun pic de ciment, pe nicăieri. Iar gardul, să-l împletească din răchită, tata și oamenii bătrâni ai locului, căci numai ei mai știu cum se face.
Desenul a ajuns proiect, în toamnă am obținut autorizațiile. În Decembrie, fratele meu Traian a început să cumpere materiale, urmând să înceapă construcția în perioada următoare. În sfârșit, după decenii, casa aceea imaterială avea să se-așeze pe o temelie, avea să se înalțe, avea să existe. Am plătit un avans pentru construcție. Pentru prima oară, n-am mai îndrăznit să visez la ea. Apoi, în Noiembrie, au fost alegerile. Nordul meu e la treizeci de kilometri de Ucraina. Mi-a fost greu să pricep cum Istoria mare, uite, a deschis din nou o falcă uriașă, precum muma zmeului care vrea să-l ardă, să-l distrugă, să-l înghită dacă se poate pe cel bun. Și gura asta e încă țeapănă, orice îi poate șiroi printre măsele.
Aseară, târziu, când am ajuns acasă, l-am sunat pe Traian. Nu mai facem casa, i-am zis. Nu acum. Prima treaptă, de lespede, a sunat tare, tocmai pe inimă.
