Locul unde nu se întâmplă nimic… Trei zile la Bârlad…

• Prejudecata provinciei moarte, „locul unde nu se în­tâmplă nimic”, e puternică și în ziua de azi. La fața lo­cului, surprizele pot fi însă uriașe. Bârladul e una din ele. Vechea urbe moldovenească strălucește cultural și spiritual, asemenea unui diamant •

Am pornit spre Bârlad în primăvara a­ceas­­ta, cu gândul să iscodesc un loc unde nu se întâmplă nimic, o provincie moartă și uitată de Dumnezeu. Și ajuns în vechea urbe moldo­venească, chiar am avut ghinionul să nimeresc într-un hotel aflat la mar­ginea orașului, într-un cartier de blocuri socia­liste. Deprimat de priveliște, mi-am lăsat bagajul în cameră, am coborât și-am pornit să descopăr un licăr de viață. Dar tot ce vedeam erau blocuri vechi, mun­citorești, unele dintre ele cu hornuri de fum scoase prin pereți, semn că oamenii erau atât de săraci, în­cât se încălzeau cu sobe pe lemne. În fața unui bloc, șiruri de sârme, cu rufe puse la uscat, ca la țară. Peste tot, câini fără stăpân… Apoi am dat într-un bulevard, ce părea că duce spre centru, dar și spre trecut. Peste tot doar sărăcie și culorile terne ale unui oraș post-comunist: fosta fabrică Rulmentul în pa­ragină, case de amanet la tot pasul, baruri cu pă­cănele în care oameni dubioși își încercau șansa ultimilor bani din buzunar. Un hotel de vânzare, un restaurant, „Le­băda”, și el închis. Era încă frig afară și în pornirea mea de reporter iscoditor, nu am găsit nicio terasă încălzită, la care să stai cu o bere în față și să tragi cu urechea la discuțiile localnicilor. Poate dacă ve­neam peste o lună, prospețimea    frun­zelor verzi din copaci ar fi acoperit blocurile triste și ce­nușii, luminând, cât de cât, fețele trecă­torilor. Zgribulit, cu mâinile afun­date în buzunare, m-am întors po­somorât la hotel. Era adevărat ce se spune: județul Vaslui, cel mai sărac din țară… Doar că a doua zi… surpriza a fost uriașă. Dincolo de cartierele cenușii, aveam să des­co­păr un oraș fabulos, o adevărată capi­tală culturală a României! Nu spun vorbe mari! Sub aparența ternă a unui târ­gușor de provincie mort, am descoperit spiritul unui oraș european, cu oameni incredi­bili!

Academia Bârlădeană

Alin a fost șoferul și ghidul meu prin Bâr­lad. Ca­dru militar, riguros și organi­zat, timp de câteva zile, era de la prima oră postat în fața hotelului, așteptând să mă ducă cu mașina peste tot unde era nevoie. M-am simțit obligat de atâta atenție, dar, în curând, aveam să-mi dau seama că acesta este felul de a fi al lo­calnicilor – de o generozitate extraordi­nară, nepotrivită cu zilele noastre. Cu Alin la volan, am ajuns la prima surpriză uria­șă, a unui loc ce părea să nu aibă ni­mic de dezvăluit: Academia Bârlă­deană. Da, Bârladul are o Academie nu de ieri de azi. În 1915, trei tineri visători – po­etul George Tu­toveanu, folcloristul Tu­dor Pam­file și preotul Toma Chiricuță, pasionați de litere, artă și idei, au decis în­tr-o „șăgălnicie serioasă” inaugurarea unei „aca­demii”. Pur și simplu pentru că foarte mulți bârlă­deni erau dornici de discuții și trăiri intelectuale. Foarte re­pede, în jurul celor trei s-au adunat tot mai mulți scrii­tori, prin­tre care și Ale­xandru Vlahuță, V. Voi­culescu, Ion Barbu, George Ba­co­via și Victor Ioan Popa, ale că­rori scrieri începuseră să con­teze la nivel național. Așa au apă­rut o serie de reviste, în care oa­meni de cultură ai Bârladului își publicau scrierile – Florile dalbe, Gra­iul nostru, Scrisul nos­tru, Academia Bârlădeană.

Ajungem la una dintre clă­dirile gri ale orașului, unde o doam­nă ne deschide o ușă cu gra­tii metalice, ca de scară de bloc: Elena Popoiu, bibliotecară. Înă­untru, surpriză: un spațiu gran­dios, cu colecții de cărți vechi și rare, cu tablouri și foto­grafii ale celor ce au construit Academia Bârlă­deană, de-a lungul timpului. Ba există și o secțiune specială de carte în limba franceză, trimisă chiar de la Paris, de so­cio­logul Alexandru Bogdan, me­dievist pasionat! În mij­locul încăperii se află o masă mare, rotundă, semn că dezbaterile Academiei continuă și astăzi. Doam­na Elena Popoiu îmi ex­pli­că: „După moartea poe­tului Tutoveanu, întâlnirile Academiei Bârlădene au continuat la București, și ele au fost duse mai de­parte de domnul C. D. Ze­letin, cel care a tradus pentru prima oa­ră integrala poemelor lui Baudelaire și cel care ne-a și lăsat, din biblioteca per­sonală, atât integrala Dos­toievski, cât și integrala Ar­ghezi. Oricine le poate citi la biblioteca noas­tră. În pre­zent, noi continuăm acti­vita­tea Aca­demiei – ne întâlnim o dată pe lună să discutăm pe teme de lite­ratură și is­torie, dar și pe teme știin­țifice. Avem un departament de fran­cofilie, cu o re­vistă proprie, și cola­borăm cu Univer­sitatea din Iași, dar și cu Ins­titutul Francez. Tipărim cărți, re­viste, avem și con­certe sau seri de lectură”. Timp de mai bine de un ceas, doamna Elena mi-a vorbit despre scrii­torii bârlădeni, ară­tându-mi și lucrările lor publicate de Academie. Așezat între rafturile cu cărți de filo­sofie, religie, istorie, sub privirile ma­rilor cărturari din tablouri, m-am simțit vinovat pen­tru gândurile lugubre din ziua sosirii mele în Bârlad. Fru­mu­se­țea, la fel ca și aurul, trebuie căutată în adânc.

Orașul muzeelor

E un palat în toată regula: cu intrare circulară în față, cu coloane și ferestre imense, cu o scară în stil venețian, în giganticul hol de la intrare. Așa arată Mu­zeul de istorie din Bârlad! Și nu doar clădirea arată impresionant, resta­urată, de parcă ar fi nou-nouță. Colec­țiile și exponatele din interior sunt pe măsură! Cine putea să bănuiască așa ceva, mergând pe străzile furișate prin­tre blocuri, urâte și cenușii? Istoria ora­șului e prezentată în diaporame moder­ne, cu obiecte de o mare valoare, de la așchiile de silex și micile statuete de Cucuteni, până la arta religioa­să. O surpriză uriașă a fost și colecția de pictori români: tablouri de Tonitza (bâr­lădean), Corneliu Baba, Iser, Piliu­ță și câți alții… încât ai putea să pe­treci zile întregi printre ele, în contemplație și vi­sare. Prin ceea ce deține acest mu­zeu, pe nedrept foarte puțin cunoscut, el poate concura oricând cu muzeele unor mari orașe din țară. Cu mențiunea onorantă că: majoritatea colecțiilor din Muzeul de Istorie „Vasile Pârvan” sunt… donații ale bârlă­denilor iubitori de artă. Chiar și clădirea muzeului a fost construită din donațiile profe­sorului Stroe Belloescu, cel ce l-a adus, la început de secol XX, pe ar­hitectul ita­lian Gio­vani Baldorossi, pentru a ri­di­ca acest palat.

Și nici nu îmi așe­zasem bine aces­te gânduri în minte, când m-am trezit în fața unei case pe care scria cu litere de-o șchioapă – Pavilonul Expo­zi­țio­nal Marcel Gu­gia­nu, un „muzeu de autor” (sunt doar patru asemenea în țară), în care poți admira sculpturile și desenele celebrului artist de renume internațional, Marcel Guguianu. Amenajat splendid, cu un pian așezat în mijlocul sălii, pentru serate și eve­nimente culturale, vocea înregistrată a sculpto­rului te însoțește de-a lungul întregii expo­ziții, vor­bindu-ți despre misterul și frumusețea fe­meii, despre legătura sa cu arta, despre tainele vieții, atât cât le-a descoperit cioplind marmura. Și vocea te conduce apoi în grădina muzeului, unde alte sculp­turi sunt expuse, „ca niște umbre albe”. Deși Marcel Guguianu a fost un sculptor de talie mon­dială, recunoscut din Europa până în America, bâr­lă­denii lui l-au convins să-și lase moștenirea acasă, în Ro­mânia… Dar minunile Bârladului nu se opresc aici. Într-un alt cartier de blocuri jerpelite, efectiv ascunsă între monștrii de beton, am mai descoperit o comoară: povestea casei familiei Sturdza, în­cepu­tă în 1796. O vilă boierească superbă, scăpată ca prin miracol și din prostia comunistă, care de­mola tot ce nu înțelegea, și din cutremurul din 77, și din lăcomia imobiliară post-decembristă. La mai bine de două sute de ani de la ridicarea ei, Casa Sturdza este astăzi un Muzeu al Colecțiilor, un extraordinar loc al artiștilor contemporani, cu două expoziții permanente – Corneliu Vasilescu, cunoscut multora ca „Bădia”, și Dragoș Pătrașcu, formida­bilul artist plastic de la Iași, care are rădă­cini vasluiene. Cu acești doi mari artiști, expuși în sălile organizate la nivel euro­pean, ai zice că ești în Madrid sau Paris, la o mare sărbătoare a artei.

Casa Roșie a lui Eminescu

E o casă roșie, ca un mic cas­tel. Când­va, a fost lo­cuința directorului Școlii Nor­male „Principele Fer­di­nand” și a fost cons­truită du­pă modelul Arsenalului din Ve­neția, cărămida ei fiind adusă cu vapo­rul, din Italia. Monarhia s-a dus, școala a dis­părut, a rămas doar a­ceastă clădire, cumva soli­tară, înfruntând vremurile și istoria. Era cât pe ce să fie demolată și ea, strivită de indiferență. Dar în ultimul mo­ment a fost salvată. Un alt mare bârlă­dean sufletist, doc­torul Constantin Teodo­rescu, a restaurat-o pe pro­pria cheltu­ială, la finalul ani­lor 2000. Și i-a dat o nouă viață: casa roșie a devenit Casa „Mihai Eminescu”. După ce a refăcut-o, medicul filantrop i-a donat și toată zestrea lui de eminescolog împătimit, care a strâns timp de 40 de ani tot ce a găsit legat de poetul nostru național, de la cărți și manuscrise, la medalii, cărți poștale sau artă plastică. Așa se face că astăzi, oricine intră în Casa Ro­șie are acces la peste 5.800 de vo­lume, din care 2.100 sunt cu şi des­pre Mihai Eminescu, cărţi publi­cate în timpul vieţii marelui poet şi până în prezent, fotocopii după manuscrise şi alte docu­mente ale poetului, sau legate de exis­tenţa acestuia, editate de Aca­demia Română, peste 500 de exem­plare de re­viste literare. Aici se află şi lada lui Emi­­nescu, în care îşi ţinea ma­nus­crisele, dar și numeroase discuri, ca­sete audio şi cd-uri cu romanţe pe ver­surile lui Mihai Eminescu sau ins­pi­rate din creaţia sa. Colecţia mai cu­prinde 200 de lucrări de artă plastică, dar și 150 de medalii şi insigne, toate despre Eminescu. O adevărată casă a poeziei, ce poate fi așezată sub efigia unui singur vers scris de marele poet: „Sus în curtea cea domnească/ La domnia din Bârlad…”.

Întâlnire magică: „Formula AS”

Când am ajuns în fața clădirii Bibliotecii din Bârlad, doamnele bi­bliotecare tocmai plecau, încu­iaseră ușa și erau cu gentuțele pe umăr, gata să pornească spre casă, după o zi lungă de lucru. Și to­tuși, aflând că sunt în trecere și aș vrea să văd acest loc istoric, s-au întors din drum. Mi-au des­cu­iat, au aprins din nou toate lu­minile, au deschis uși­le sălii de lec­tură cu bucu­rie și cu multă ama­­bilitate. Bunăvoința pare să fie, și ea, de sorginte istorică, în Bâr­­lad! Ce noroc să pot vizita o biblio­tecă de la 1900, care încă păs­trează mobilele de-atunci, rafturi din lemn masiv, înalte până în ta­van, cu aerul unei săli de lectură din­tr-o mare uni­versitate en­glezească. Cărți vechi, de la 1600, și cărți noi, peste 70 de mii de volume!, cu coperțile tocite de trecerea prin mii de mâini. Și, ce să vezi, pe o măsuță, un teanc de reviste „For­mula AS” – „Astăzi a venit cineva să le doneze”, mi-a explicat directoarea. „A zis că îi sunt prea dragi ca să le arunce și ni le-a adus nouă, să le păs­trăm și să le avem și pen­tru alți cititori. Le-am ac­ceptat și le vom adăuga colecției noas­tre, căci sun­tem abonați la revis­ta dumnea­voas­tră”. Da­că mi-aș fi a­nun­țat vi­zita, aș fi zis că așa ceva este regizat. Dar așa sunt bârlădenii, aceasta este normalitatea lor: bucu­roși de cărți și lectură, pre­țuind arta, salvați prin ea de mi­zeria vre­murilor în care trăim.

Preafrumoasa Marghioala

După ce, în doar câ­teva zile, am descoperit cu uimire toate cele po­vestite mai sus (și pe lân­gă ele, am mai vizitat și casa-muzeu în care s-a năs­cut Cuza, galeria de artă Tonitza și muzeul to­talita­rismului, făcut în casa în care s-a născut Gheor­ghiu-Dej), eram ca un flămând ce tocmai mâncase tot de pe o masă îmbelșugată. Simțeam nevoia să iau un pic de aer, să mă plimb un pic la pas, în timp ce gân­durile se așează. Vis împlinit! Pașii m-au dus singuri în fața unei porți gigantice pe care scria Gră­dina Publică, dincolo de care se întindea un parc de… 17 hectare! Totul aliniat perfect, cu bănci, alei și statui de oameni celebri, cu foișoare și pomi din cele mai diverse specii, ca într-un adevărat parc den­drologic. Legenda spune că Mihail Sturdza, voie­vodul Mol­dovei, s-a oprit la o masă domnească, în târgul „Ber­ladului”, în timp ce se întorcea de la Cons­tantinopol. La acea masă au luat parte boierii locului și soțiile lor, printre care eruditul boier Ior­da­che Iamandi și soția sa, Marghioala. Femeia era atât de frumoasă, încât, pentru a-i intra în grații, dom­nitorul a dat ordin să se întemeieze, în exte­rio­rul târgului, „o gră­dină”. A strâns cele mai deosebite specii de pomi și flori și, sub îndrumarea gră­dinarului Schtei­ner, a fost sădită o grădină „pe 10 fălci de teren”. Și așa, datorită Marghioalei, Bâr­ladul a ajuns să aibă cea mai frumoasă grădină din țară. Dacă domnitorul i-o fi cucerit sau nu inima bo­ieroaicei cu „grădi­nuța” de 17 hectare nu se știe. Doar frumusețea i-o putem bănui, măsurată în frumusețea grădinii de astăzi. Câteo­dată, marile patimi rodesc minuni.

Când am intrat la Co­fetăria Capșa din Bârlad, amestecul de arome m-a trimis di­rect înapoi, în copilărie, când așteptam la tej­ghea, cu o monedă de 5 lei, în palma transpirată de emoție, să comand o sava­ri­nă. Scoase tocmai atunci din cuptor, aro­mele suave de sirop și frișcă proaspătă m-au învăluit și am rămas pierdut, cu ochii în vitrina luminată, plină de minunății. La parterul unui bloc, Cofetăria 105 și-a luat supra-numele de Capșa. Și pe bună drep­tate: aici se păstrează o tradiție de aproape 100 de ani, pornită de la tatăl sculptorului Marcel Gugu­ianu, maestru-cofetar (pentru ale cărui pricomigdale veneau clienții toc­mai de la Iași), transmisă fiului său, fratele sculptorului, care era în stare să lucreze o noapte întreagă pentru un tort, și ajunsă, din generație în generație, la nepotul Gică Șerban, și el cofetar de modă veche. Multe dintre prăjiturile ce se vând aici sunt cu aceeași rețetă neschimbată din perioada inter­belică și transmisă ca un adevărat tezaur: savarina, eclerul, krantz-ul, masco­ta, diplomatul… Ce să alegi mai repede? Am luat o savarină „care trebuie scufun­dată într-un sirop de o anumită tempe­ratură, în așa fel încât prăjitura să fie în­siropată la maximum, dar fără să curgă”. Ulti­ma „minune” a Bârla­dului! Un oraș fantastic, care deși nu promitea nimic la început, mi-a arătat că aparențele înșeală și că respectul pentru istorie și cultură este un abonament pe viață la bucu­rie.