• Bulzeștii de Sus e un sat cu o puzderie de cătune co­co­țate pe vârfurile Munților Apuseni. Locuri dintr-acelea în ca­re timpul pășește aproape fără să le atingă, interesat, înainte de toate, de oameni și de povești. Oamenii sunt mult mai puțini decât erau odinioară, iar poveștile s-au cam dus după ei, prin lumea cea mare sau în cea fără-dor. Doar locurile există încă și ne mai putem bucura de ele, cât va mai vrea Dumnezeu dră­guțul să ne-ngăduie pe pământ •

Dincoace de nesfârșire

În Apuseni, există un anotimp apărut în ultima vreme, pe lângă cele patru din calendar. Necon­sem­nat în scripte și-n manuale, se insinuează tot mai des, în ultimul timp. Nici iarnă, nici primăvară, nici zăpadă, nici păduri înverzite. La început de Mar­tie, munții au veșminte de-un cenușiu-pămân­tiu, brodate cu gheme de ceață.

„Uite, aici a fost o casă, nimic n-a mai rămas din ea! Aici or avut grajd plin cu vite niște gos­podari harnici, da’ n-or avut copii, săracii, n-o fost cine griji de tăte alea și amu nici doloabele astea de lemn nu știu de-or mai putea fi folosite la ceva. Vezi locul ăsta, plin de ferigi uscate? Aici îi pă­mântul meu și când eram copii, pe toată postata asta puneam cartofi, de-aveam tătă iarna și noi, și de dat la animale. Cine să-l mai lucré acum? Io mai fac cât oi mai putea face, dar nici în poarta mea nu stă timpu-n loc și puterile s-or cam dus, cum s-or dus tăți oamenii de-aici și prin asta, și prin ceea lume”. Ma­șinuța cea mică, cât o zgâtie, urcă și tot urcă, pe unde-ar fi fost drum și pe unde nu, sus, tot mai sus, fără de țintă. La volan e Au­rel Giurgiu, om al locului, care știe stră­bate cărările astea și cu ochii-nchiși.

Se luminează muntele, dintr-un punct încolo. Pădurea de fagi, împestrițată cu ci­reși, rămâne în urmă. Doamne, cum se vor preschimba la primăvară în mirese! Jne­peni și mesteceni, zade și frasini tineri și poieni fără de sfârșit împânzesc coasta muntelui. Pe-un versant din apropiere în­tors cu fața spre nord, sunt petece răzlețe de zăpadă. Mașina nu se-ncumetă mai sus. Doar pașii se agață de aerul curat și de cerul spălăcit și urcă, încă puțin, și încă, până lângă un hotar de fagi, cărora pare că Dumnezeu le-a uitat măsura. Dincoace de ei, cât vezi cu ochii, vârfuri de dealuri și munți, spre ori­zontul învelit de cețuri și aburi vălătuciți. Dincolo de hotarul de fagi, nesfârșirea…

Harta de la Budapesta

Pe coastele altor dealuri bătute toată zi­ua de soare, se văd gospodării noi, case mari și fățoase, ascunse, cumva, în umbra pă­durilor neînverzite. Sunt mulți cei ce și-au cumpărat terenuri în Munții Apuseni. Străini de țară și de limba română, de oamenii locului și de civilizație.

„De la șase-șapte ani, cunosc toată zona, și pietrele unde îs, până la hotar cu celelalte sate. Mi-a plăcut să știu, dar o fost și musai. Vara, pe-aici veneam cu va­cile, la mutătură. Nu era luminat de ziuă, când plecam de-acasă, din jos, dar nu știu când ajungeam aici. De toate se făceau pe muntele ăsta, și cartofi, și porumb, și grâu. Era greu, că eram copii, dar uitai de greu, atât era de frumos. Înțelegi ce zic? Poți crede că în fiecare primăvară curățam cu grebla dealurile, să crească iarbă curată pentru animale?”, mă întreabă Aurel. Apoi îmi arată, aproape pe fiecare versant, câte-un petec de pământ ce-i aparține. Mărginite de mes­teceni, de brazi sau de câte-o poieniță, sunt pă­mânturile pe care străbunicul lui le-a cumpărat cu banii munciți în America, la sfârșitul secolului 19. Singurul moștenitor al părinților, bunicilor și stră­bunicilor săi, Aurel știe fiecare loc după nume și după pas. Sunt păduri și terenuri arabile, izvoare și cărări și, când începe să le spună fiecăruia pe nu­me, îi văd aievea pe toți ai lui lucrând pământul, doborând copacii să ridice case, cosind otava în di­minețile răcoroase de primăvară. Horind, câteo­dată, și-nvârtindu-le, pe sub mână, pe mândrele lor, cu jurământ luate în fața lui Dumnezeu. Vârfu’ Pământului, Poiana Lungă, Șesul Ulmului, Dealul Arsurilor, Pârâul Vudului, Valea Dâmbului, Vârful Țiclului, Valea Urzicarului, Hodoaba. Pe pămân­turile Apusenilor, prea puțini oameni au putut să-și facă acte, de-aceea, moții au dat locurilor nume. Să știe neam de neamul lor unde și care-i e moștenirea. „Îs multe, numa’ câte am eu, dar știu toate locurile de prin munții ăștia și unde-s, și ale cui, și care li-i numele. Nicio arhivă din România nu le mențio­nează atât de amănunțit, dar există documente la Budapesta, cu denumirile astea și amplasamentul exact al fiecăruia. Bine-ar fi de-ar face cineva o hartă, măcar pe comuna noastră, să-i spun tot ce știu,    până mai trăiesc, că nu le mai știe nimeni altcineva. Și te pomenești că mâine nu mai îs ale tale”, adaugă, cu tristețe, Aurel Giurgiu.

Acasă, după 30 de ani

S-a născut și a trăit în Bulzeștii de Sus până la vârsta de 15 ani. Sătui de cotele ce trebuiau date sta­tului, părinții lui Aurel au luat calea Banatului, ca mulți moți din zonă. Și dacă satul, cu munții și pădurile lui, nu le-a putut lua cu el, a luat în suflet nu­mele lor, desenând, zi după zi, iar și iar, harta pe ale cărei contururi pășise, de atâtea ori, în copilărie. „Cu toate că aici nu a fost CAP, aproape ni­meni nu mai lucra pentru sine, ci doar pentru stat. Aveam cotă de dat: vițelul de la vacă, mielul de la oaie, ouă, cartofi, ba chiar și fân, pentru caii vânătorilor de munte de la Brad. Dacă mergeai să cumperi ceva de la magazin, se uita pe tabel dacă ai dat cotă, dacă nu, nu-ți dă­dea pâine. Știi ce-o fost bine atunci? Buni, răi, comuniștii făcuseră școli pe fiecare deal, pentru copiii de țărani. Fiecare cătun avea școală primară pe deal, așa mulți copii erau. Acum, aproa­pe tăte s-or huluit, după ce s-or pribegit moții prin Banat; nici copii nu mai prea îs, cărora să le trebuiască școală”.

Aurel și părinții lui s-au stabilit în satul Sânleani, din comuna Livada, în județul Arad. Mulți din zonă s-au mutat atunci în Banat, aici au mai rămas câteva familii. „După ce s-au stins toți ai mei, mai veneam din când în când, că dorul de locurile astea se ținea scai de mine, nici el nu mai voia să rămână singur pe-aici, dar nici pe mine să trăiesc pe-aiurea nu m-a prea lăsat. Mă trăgea să vin, iar și iar”.

Mai bine de 30 de ani a trăit Aurel în Sânleani. S-a însurat cu Tabita și a făcut două fete, a ridicat o casă, a lucrat pământuri, a avut și o mică afacere, ba și primar al comunei Livada a fost, cale de-un mandat. Nu i-a mers rău, dar binele parcă avea altă formă aici, în munți, de­cât în pustiul – rodnic, ce-i drept – al Câmpiei de Vest. „Acolo nu m-am simțit niciodată acasă, acasa mea era aici! În 2004, m-am hotărât să revin. Trei ani am făcut naveta, până am reușit să redau casei și locului fața de altădată. Un an în­treg abia de-am defrișat locul, să-l scot la lu­mină, că nu se mai vedea casa dintre copaci. Am tras cu­rent, iar din 2008 ne-am mutat aici de­fi­nitiv”. Aici, adică în creierii Munților Apuseni, în Giur­geștii Bulzeștiului, în casa bunicilor materni, Au­rel și Aurelia Rus.

Turism în inima liniștii

Inițial, când s-au întors în Giurgești, Aurel și Tabita au vrut să înființeze o plantație, cinci hec­tare de fructe de pădure, pe fonduri Sapard, cu mu­re, zmeură, aluni și afini, dar nu li s-a aprobat pro­iectul, așa că s-au profilat pe turism. „Toți zi­ceau că nu suntem normali, că numai un nebun fa­ce cabană aici, în creierii munților. Nu era cu­rent, drumul era praf, iarna, nici pe jos nu-l puteai stră­bate, atât o fost de stricat de peridoacele (ca­mioane de mari dimen­si­uni, folosite la transportul trunchiurilor de copaci) ce­lor care exploatau lem­nul din zonă. Lăsam ma­și­na la doi kilometri, lângă bise­rică, și adu­ceam ba­gajele până aici în spate sau cu roaba. Îmi amin­tesc că, în­tr-o primăvară, era noroi pe drum de-ți îm­plân­tai pi­cio­rul în el, căci fusese ză­padă multă peste iarnă și abia ce se dezghețase. Am pus ma­șina vintriș (de-a curme­zi­șul) pe drum și nu i-am mai lăsat să treacă cu peridoacele, până se usu­că drumul. Am fost opti­mist, am spus că nu se poa­te să nu se dezvolte zona asta și să fie bine și-aici. N-am lă­comit ni­cio­dată după câș­tig, n-am că­utat să ne îmbo­gățim, voiam să câștigăm cât să trăim liniștiți, din mun­ca noastră. Nimeni nu s-a gân­dit nici în vis că acest drum se va asfalta. Acum, de la noi, drumul as­faltat mai merge în sus un kilo­metru. Casa noastră, cabana Bu­ruia, e prima din cătunul Giurgești”.

Cabana Buruia au des­chis-o prin 2008-2009, iar primii clienți le-au fost câțiva studenți, colegi cu fiica lor cea mică. „Nu am știut să ne facem reclamă, lumea a aflat de noi din vorbă în vorbă, iar celor ce-au apucat să vină le-a plăcut, că e liniște, și au revenit, tot cu alți și alți clienți. Nici semnal la telefon nu aveam, trebuia să urcăm pe deal, și-acolo era un singur loc cu semnal. Împlântasem un țăruș, să știm unde e”, își amintesc, râ­zând, soții Giur­giu.

Din Giurgești, se poa­te ajunge ușor la Muntele Găi­na, dar nu e nici un drum deschis într-acolo, doar po­teci marcate, pen­tru turiș­tii mai temerari. „Sunt doar patru kilo­metri care ar trebui asfal­tați, dar nu există inte­res pentru asta. Drept îi că nici Târgul de fete de pe Mun­tele Găina nu mai e ce-a fost! Pe vremuri, oa­menii în­cepeau să vină încă de joia, mergeau pe jos, dor­meau afară, era plin mun­tele. Veneau ceterași din toate zonele și fiecare cânta din zona lui, nu se amestecau. Nu exista să nu te duci la târgul de la Găina sau să ți se pară greu s-ajungi”.

Soții Giurgiu cultivă zmeură, din vânzarea căreia își completează veniturile. Greu e că nu au cu cine o lucra, cu cine o culege, dar și că, ajunși cu ea la piața din Brad, nu au loc de samsarii care-și fac veacul pe-acolo. „Datorită climei și zo­nei, zmeura pe care o cultivăm noi e foarte înru­dită, la gust și proprietăți, cu zmeura de pădure. Nu folosim îngrășăminte, nu îi forțăm dezvoltarea, crește în ritm natural și, în plus, nici nu face mană, deci nu e nevoie s-o tratăm cu chimicale. Avem spa­ții amenajate pentru procesarea fructelor, pentru depozitare și congelare, dar și pentru a produce gemuri, dulcețuri și siropuri. Mai greu e și aici cu promovarea, că nu te poți ocupa și de tu­rism, și de culturi, și de a vinde produsele pe care le faci. În rest, bine-i până ne ține Dumnezeu sănă­toși, că munca e aceeași, ori aici, ori în Banat, greutăți îs peste tot. Și fiecare loc e cu farmecul, frumusețea și greutățile lui. Dar aici, în munți, e altceva. N-ai cum afla nicăieri ce afli aici. Dar trebuie să te convingi singur, că n-ai cum spune în cuvinte ce anume e altfel. Iar cei care vin și revin la ca­bana noas­tră toc­mai asta aprecia­ză: liniș­tea, aerul cu­rat, apa din vale, cu­rată, a cărei curgere, exact pe lân­gă caba­nă, e sin­gurul zgo­mot al lo­cu­lui”.

Cei care vor să-și petreacă vacanța sau câteva zile în zonă, pot face drumeții sau pot vizita obiec­tivele turis­tice: Po­dul Gro­hot – un mo­nument al na­turii unic, Casa-mu­zeu din Baia de Criș, pe a cărei prispă a murit Avram Iancu, Mă­năstirea Cri­șan, Casa Memorială Cri­șan, Muzeul Auru­lui din Brad, stațiunea Va­ța Băi. Pasio­nații de dru­meții pedestre pot chiar trece mun­tele pe jos, cale de vreo 22 de kilometri, prin pădure, pe Dru­mul Ian­cului, până în Vidra nașterii Crăi­șo­rului.

Onor la Rege

În casa soților Giurgiu, în camera cea mare unde-și primesc oaspeții, două fotografii stau la loc de cinste. În cea color, Regele Mihai și Regina Ana, sunt întâmpinați în comuna Livada, de mo­nar­hiștii din sat, în frunte cu Aurel Giurgiu, prima­rul de-atunci al comunei. Cum s-a-ntâmplat asta?

După Revoluție, când s-a reînființat Partidul Național Țărănesc Creștin-Democrat, filiala Arad, Aurel, monarhist convins, a avut carnetul de partid cu numărul 5. Tot atunci s-a înscris și în Asociația „Amicii Regelui Mihai”, cei ce au fost nelipsiți de la toate vizitele în țară ale familiei regale. „Cei din Casa Regală a României știau de noi. Când ve­neau în țară, la început, Regina, apoi împreună cu Regele, pe noi ne alegeau drept gardă de corp. Aveau, desigur, și gardă de corp asigurată de STS, dar aveau mare încredere în noi și ne voiau lângă ei. Am participat la toate vizitele în județ ale familiei regale, la Săvârșin, Arad, Lipova. Când a venit Regina cu trenul, am așteptat-o în gară și a trebuit să facem tunel cu mâinile, să o protejăm, când a coborât, că se rugau oamenii de noi să-i lăsăm să o atingă”.

În timpul mandatului său de primar, Regele și Regina plecaseră de la Săvârșin spre Oradea, iar drumul trecea și pe raza comunei Livada. „Erau mulți regaliști în sat, chiar deținuți politic, cu car­net PNȚCD din 1947, oameni devotați și patrioți. Pen­tru ei, am vrut să organizez o întâlnire cu Re­gele. S-a oprit în sat coloana de mașini, l-am pri­mit cu pită și sare. Parcă povestesc acum despre al­tă via­ță, nu a mea! Nu știu cum or fi alții, dar eu așa în­țeleg să-ți iubești patria: nu să umbli peste tot cu steagul în mână, ci să-ți faci datoria de om la locul tău, unde te-a lăsat Dumnezeu să-ți duci traiul”.

Din cea de-a doua fotografie alb-negru, îngăl­benită de vreme, ne privesc, sobri și obosiți, bu­nicii materni ai lui Aurel, Aurel și Aurelia Rus, și copilele lor, Victoria și Mărioara. Pe spatele fo­tografiei, o poezie, scrisă în 1943, pe front, de bu­ni­cul Aurel Rus: „Mândruță, când ți-o fi dor,/ Să nu îmi mai trimiți scrisori,/ Ci să-mi semeni strat de flori/ Cu trei fire de bu­jor./ De-or crește verde, frumos,/ Să știi că eu sunt să­nătos,/ De-or crește galben pălit/ Tu să știi că io-s rănit,/ Iar de s-or usca de tot/ Să știi, dragă, că io-s mort./ Telegramă când pri­mești/ Pe mine să mă jelești/ Cu haine negre de mătase/ Că mi-ai fost dulcie mireasă./ Și din toate să-mi lăsați/ O crucie să-mi ridi­cați,/ Lângă crucie trandafire/ Că ți-am fost dulcie iubire/ Tran­dafir și viorele/ Că eu mor cu dor și jiele/ Pe cetina brazilor/ În Munții Carpaților/ Și să plângi, și să oftezi/ Că mai mult nu mă mai vezi”. Poezia a rămas scrisă ca un poetic adio, a fost inutilă, din fericire, căci bunicul Aurel s-a-ntors viu de pe front.