• La sfârșit de secol XIX, pe când disciplinele tehnice din România nici nu se predau la universitate, iar marii pionieri ai aviației, Aurel Vlaicu și Traian Vuia, de-abia se nășteau, un țăran isteț din Ardeal reușea să uimeas­că lumea întreagă cu ingenioasele sale „paseri” zbură­toare. Acum mai bine de 100 de ani, cu mult înaintea faimoaselor mitinguri aeriene din ma­rile capitale europene, „drăciile” lui Ionică Stoica au plutit peste dealurile Ormin­dei, lăsând în urma lor povești și legende de neuitat •

Cu ochii în cer

Uneori, în după-amiezele de vară, e atâta liniște pe dealurile Ormindei, că, stând culcat în iarbă, cu ochii rătăciți în zări, auzi torsul leneș al norilor lun­giți ca niște pisici pe cuptiorul căldicel al văzduhului. Satul, cu toată vânzoleala ogrăzilor lui pline de orătănii, e mai la vale, în altă lume. Aici, în pustiul acesta, liniș­tea ține la respect fiecare gân­ganie și fiecare firicel de iarbă. Aici e locul secret al lui Ionică, băiatul precep­to­rului din Ormindea. Aici îi place să stea, cu gându­rile și cu mirările lui, aici sunt doar el și câțiva pomi, înalți și uscați, ca niște sihaștri. Nimeni nu știe de locul ăsta, nici ai lui, nici vecinii, nici prietenii de joacă, nici colegii de școală. E în stare să găsească cele mai dibăcite scor­neli, când e întrebat pe unde a hoherit toată ziulica. Cum să le spună că el „inventează”? A auzit cuvântul ăsta de la un domnuc din oraș, a buchisit ce înseamnă și de-atunci vi­sea­ză un singur lucru: să descopere ceva ne­mai­văzut. Iar locul cel mai potrivit pentru asta e cerul. Privitul cerului. Nu sunt două zile să fie ceriul la fel! Dar Ionică știe fix ziua când a fost într-un anu­me fel și sigur ți-ar putea povesti despre el ore în șir. Dar cui să-i pese de toate astea în Or­mindea? Cui să-i pese de nori și de soare și de vânt, cine se oprește din ale lui să se mi­re de-un apus sau de-o dimineață de primăvară, în care ninge cu flori? Invenția cea mai mare e să zbori, gân­dește Io­nică. Să ai aripi lungi, ca vulturii, și, des­făcându-le în văzduh, timid la început, ca vul­tura­șii, falnic apoi, ca vulturii cei mari, să-ți iei zborul spre ceriu, să simți aerul tare al înălțimilor și să adulmeci puful de păpădie al norilor.

„Sburdalnicul de Stoica”

Deși crescut la țară, deprins de mic cu rânitul după animale și cu munca câmpului, Ionică din Ormindea era un elev sclipitor, cu o imaginație ieșită din comun, cum nu se mai văzuse prin părțile Zarandului, și cu un talent la desen care a lăsat urme zeci de ani, după ce a absolvit gimnaziul de la Brad. Portre­tele realizate de el unor personaje istorice de pe la mij­locul secolului al XIX-lea, pe când era încă elev, au rămas expuse la loc de cinste, în can­celaria gimna­ziului, vreme de zeci de ani.

Dar aprecierile respectuoase ale profe­sorilor care s-au minunat de acele tablouri nu se pot compara cu istoriile colegilor de clasă ai lui Ionică.    Una dintre ele a fost publicată într-un album omagial. „Într’o bună zi, o mare învălmășeală la ușa clasei a IV-a. «Mă-ă-ă, ce vă îmbulziți acolo?» – răsună glasul feri­citului părinte George Părău. Nime nu ține samă de ad­monierea bunului profesor. Toți priviam ca înmăr­muriți la ușă. Ce era? Sburdalnicul de Stoica desem­nase în colori o căprioară atât de vie, încât ni se părea că, la privirile noastre cu­rioase, stă să sară din cadrul țintuit pe ușă. Abia când domnu Părău, șovâl­căind pe nedeslipitu-i băț, strigă dela spatele noastre: «Cărați-vă, mă-ă-ă, Ticale!», ne risipim fiecare la clasa sa. Cu tot res­pectul ce-l aveam de bățul dom­nului Părău, par’că nu ne înduram să ne despărțim de frumoasa arătare. Când am văzut ce de­semne e în stare să facă Ionică, simțiam că nu e din șirul oamenilor de rând”.

Dar năzbâtia din ultimul an de gimnaziu le întrece pe toate. Ce i-a trecut prin cap lui Ionică, dacă nu să „de­semneze” niște muște pe caietul de lecții al profe­sorului Părău? Revenit în clasă, șontâc-șontâc, spriji­nit în bățul său de care prinseseră frica toți elevii din Brad, sobrul profesor de Latină se oprește în dreptul catedrei să-și tragă sufle­tul o cli­pită, până să treacă la lecția urmă­toare. Când, privind în jos, vede ciopor de muște pe coperta caietului său. Se aruncă, pe dată, amenințător, cu batista către ele, să le alunge, dar muștele, încăpă­țânate, sub ni­ciun chip nu zburau… într-atât de dibaci reușise Ionică să le redea în profil, încât credeai că sunt aievea!

                                                    *

Mai era ceva ce desena Ionică, la vremea gimna­ziului. Desena doar pentru el, când era singur, în pere­grinările sale pe dealurile Or­min­dei. Desena fel și fel de „paseri”, sur­prinse în variate poziții ale plutirii lor pe cer. Tăia apoi aceste desene în forma unor car­toane care, mișcate rapid, luau forma unor desene animate, imitând zborul păsărilor. Într-o zi, își zicea fascinat puștiul din Ormin­dea, va zbura și el precum „paserile” din de­senele sale…

„Academia din Ormindea”

Talentul și creativitatea „sburdalni­cu­lui” Stoica din Ormindea nu trec neob­servate. Prin 1878, imediat ce termină cele patru clase ale gimnaziului din Brad, tâ­nărul Ioan Stoica e luat ucenic la un mare ate­lier fotografic din Sibiu. Și aici se re­mar­că, mai cu seamă prin portretele ex­traor­dinare pe care le realizează, la cerere, clienților atelierului. La scurt timp, cu diploma de meseriaș în buzunar, Stoica își ia lumea în cap, alături de mai mulți tineri de vârsta lui, și pornește din Sibiu, cât e Ar­dealul de lung, până la Budapesta, Vie­na, iar apoi și mai departe, dincolo de granițele Imperiului Aus­tro-Ungar, în Ger­mania. Lucrează ca por­tre­tist, iar în timpul liber citește mult, învață tot felul, cunoaște oameni destupați la minte – visători ca și el, cu care, în vestitele berării nemțești, putea vorbi la nesfârșit, deasupra unei halbe cu spumă, despre ceea ce mulți dintre meseni considerau, aseme­nea țăranilor din Ormindea, a fi „curată nebunie”: zborul omului…

Dar firea nonconformistă nu îl ține lo­cului pe Io­nică. Se întoarce din străină­tățuri, mai întâi în Ro­mâ­nia, unde încearcă să-și facă o viață la Galați. Nu se acomo­dează cu sudul, așa că, înainte de 1884, revine la Ormindea, de unde plecase. Satul își pri­mește cu brațele deschise fiul rătăci­tor. Nu era petre­cere la care Ioan Stoica să nu vină și să-i distreze pe oameni cu instru­mentele muzicale inventate și meș­terite de el. „Nu arareori, când era mai mare gă­lăgia, răsărea fi­gu­ra smeadă a lui Stoica, cu ve­cinicu-i aer de melan­colie. Ca la comandă, în­treaga ceată îi săream în grumazi și nici nu-l lăsam să se așeze până nu trăgea o «Mărunțeauă» din «dipla» pe care nu uita s’o adu­că subsuoară cu el. Alteori ne aprindea cu țimbala. Toate aceste instru­mente erau făcute de mâna meșteră a lui Stoica”, își amin­tește un consătean.

Duminica și de nedei, toți tinerii mai știutori de carte și toți țăranii mai de seamă se strângeau în curtea popii Simion Băcilă. „Academia din Ormin­dea” nu­mi­seră tinerii minunatul prilej de întâlnire cu cei mai interesanți oameni din părțile Za­randului, care deve­neau, negreșit, oaspeții vestitului popă. Acolo, la un păhărel de ceva, după ce i se dezlega limba și devenea mai puțin secretos, Ioan Stoica perora despre visul său de a zbura. Țăranii se uitau cu înțeles unii la alții. „Iară îi Stoica cu ale lui…”. „Undie, Dom­nie, iartă-mă, s-o mai pominit drăcii zburătoare?”, se întrebau țăranii, gândindu-se cu groază la înspăi­mântătoarele arătări ale Judecății de Apoi pictate pe pereții bisericii. Țăranii știau bine cât e de pri­ceput Ionică Stoica: toți văzuseră prin șurile lui zeci și zeci de obiecte inven­tate de el, de la instrumente muzicale și ustensile de privit bolta ce­reas­că, până la invenția lui cea mai sen­zațională pen­tru ei, o mașină de spălat haine, impro­vizată dintr-o bute de lemn. Dar nimeni nu credea o iotă din poveș­tile despre mașinile lui zburătoare!

                                                      *

Nu mică le-a fost mirarea țăranilor din Ormin­dea când, într-o seară a anului 1884, un consătean venit de la oraș le-a trântit pe masă, în birtul sa­tului, un exemplar din „Noua revistă română” ti­părită în Bra­șov, care lăuda „invenția” lui Ioan Stoi­ca, țăranul care avusese onoarea de a expune unul dintre apara­tele sale de zbor la prima expoziție or­ganizată de „Asociațiunea” culturală româ­nească ASTRA, la Si­biu. Alături de sute de exponate care celebrau tradi­țiile și geniul satului românesc, se afla o „drăcie” care-i lăsa muți pe vi­­zitatori: „pase­rea” zburătoare in­ven­tată de Ioan Stoi­ca din Ormin­dea!

Zborul din vârful casei

Încurajat de suc­cesul de la Sibiu, tânărul țăran din Or­mindea se pune și perfecționează mo­­delul prezentat la „ex­pozițiunea” or­ga­nizată de ASTRA.

„În scheletul pa­serei stă un om, care, întorcând o ma­nivelă, aceasta, printr-o trans­mi­siu­ne simplă, dar cu meșteșug com­bi­na­tă, face ca aripile să os­cileze întocmai ca aripile vulturu­lui. Printr-un sis­tem de levatoare, purtate cu piciorul, oscila­țiunile ori­cărei aripi se pot mo­dera și atunci paserea, bătând mai pu­ternic dintr-o aripă, se întoar­ce, spri­ji­nindu-se pe cea­­laltă. Sui­rea și cobo­rârea se face după pu­terea cu care batem din aripi”, descrie, naiv, ae­roplanul unul din­tre cei care l-au văzut cu ochii lor, în curtea casei lui Ioan Stoica. O adevă­rată minune a tehnicii, inven­tată pe vremea când ma­rele Aurel Vlaicu abia se născuse!

În timp ce mari sa­vanți din lumea întreagă erau înfundați până în gât în calcule matematice, pen­tru a găsi o rezolvare ma­relui vis al omenirii, zborul, în curtea sa din Or­mindea, Ionică tocmai își vedea visul cu ochii. Se întorsese de la fântână, unde se spălase pe mâini, după ce mai meșterise ceva pe la roțile mași­năriei, și privea acum mândru mân­drețea de „pa­sere”. Ani de zile urmărise, ziua cu ochii des­chiși, iar seara, înainte de cul­care, cu ochii minții, zborul vultu­rilor! Iar acum, „vulturul” său din lemn și pânză e în spatele șurii, gata să-și ia zbo­rul! E primăvară, bate un vân­ticel cald, iar florile pomilor din vale își răspân­desc mi­res­mele peste tot. O ame­țeală ușoa­ră îl cuprin­de pe Io­ni­că în vârful casei, înainte să dea bice „dră­ciei”. Împinge cu forță mecanismul inventat de el, trage aer în piept și smu­cește aripile de vul­tur. „Pase­rea” prinde viteză, se desprinde de pe acoperiș, iar Io­nică se simte de par­că ar pluti pe coa­ma unui curcubeu…

„Îmi povestea ta­ta, care avea birtul din sat și care era prieten bun cu Stoi­ca, că Ionică își fă­cuse un avion din șipci ușoare de brad și din pânză. Stoica avea o casă ca în vinclu, cu o fi­ligorie mai joasă în față. Și acolo o urcat avionul, cu niște ve­cini, și și-o dat drumul la vale, către grajdul din josul casei. Până acolo să zice că ar fi zburat… Avea un fel de baltă, umplută cu câne­pă, în curte, și acolo o și ateri­zat”, îmi poves­tește buni­cuța Viorica Bedea. Nepotul ei, Grigore Urechiat, de la Muzeul din Deva, mare pa­sio­nat de aviație, îmi spune că a studiat fosta curte a lui Ioan Stoica și că, din po­veștile bătrânilor, deduce că țăranul ar fi zburat chiar 30-40 de metri! Cum s-a sfâr­șit zborul nu se știe prea bine: unii zic că „sburdal­nicul” din Ormindea ar fi stat la pat vreo săptămână după căzătură, alți bătrâni se jurau că nici avionul n-a pățit mai nimic, dar­mite pilotul… Bășcă­lioși, să­tenii i-au zis „drăcie” in­ven­ției lui Ionică, și așa avea să-i rămână numele până în ziua de azi.

                                                   *

Ioan Stoica nu se îmbată cu gloria primului său zbor de „vul­tu­raș”. „Trebuie să gândesc alt­ce­va. Aripile avio­nului trebuie să fie mai mari și mai puternice, și nu afli material ușor și destul de solid din care să le faci”, li s-a plâns proaspătul inventator arde­lean prieteni­lor săi de la „Aca­de­mia” din curtea popii Băcilă din Or­mindea, care acum erau nu­mai ochi și urechi la cuvintele lui. După zbo­rul din curtea casei, erau convinși că Ionică e un om genial.

Un vis și doi visători: Ioan Stoica și Aurel Vlaicu

„Tot a combinat și a meșterit cu «turbinele» și «ventilatoarele» sale. În anul 1901, ne trezim cu el la preotul Băcilă, neobicinuit de vesel și comu­nicativ. Scoate câte­va rotile legate deo­laltă, trage un resort și zbrrr!, «mașina» se ridi­că pe aci în sus. După ce s’a descordat resortul, s’a întors în jos și Stoica a prins’o în zbor. «Mai ziceți acuma că nu pot zbura dacă vreau?», ne mustră cu fața radioasă, notează, acribios, în me­moriile sale, I. Radu, fostul director al școlii din Brad. De a­ceas­tă dată, țăranul smead și slăbuț din Ormin­dea știe că e aproape să dea lovi­tura. Pufăie aprins din pipă, gândindu-se că e la un pas să lanseze un elicopter capabil să se des­prindă, cu de la sine pu­tere, de la sol, ceea ce nimeni nu reu­șise să facă până la acel moment. E cău­tat de mari personalități ale lumii științifice, care bat dru­mul până la Ormin­dea, la 16 kilometri de Deva.

„Aurel Vlaicu auzi că un țăran și-a fă­cut o pa­sere, cu care, zburând, a că­zut, dar nu s-a lovit rău. Și se duse la el acasă să-i vadă mașina. De atunci, nu i-a mai ieșit din cap gândul unei mașini de zbu­rat”, așa sună o poveste despre Aurel Vlai­cu, care cir­culă prin întreg Zarandul. „Dar nu e legendă, așa au stat lu­cru­rile. O venit cu Au­rel Vlaicu, cu el a fost la tata, la crâșmă. Stoica lucra pictor la biserică în vremea aia, și venea toată ziua la tata să mănânce, că el stătea mai de­parte, în capul satului. Sigur o fost Vlai­cu la el, mi-o spus tata, doară io nu vorbesc prostii. O spus că o venit să-i vadă avionul”, spune doam­na Viorica Bedea, fiica u­nu­ia dintre cei mai res­pectați oameni din Or­mindea de azi.

                                                       *

Doar banii îi mai lipseau lui Ioan Stoica pentru a realiza elicopterul pe care îl pro­iectase. Dar el e un biet țăran român într-un Ardeal aflat încă, în 1901, sub talpa austro-ungarilor. „Hai să facem ceva, să adu­năm banii lipsă pentru motor și pen­tru piesele aparatului, să facem o societate pe acții!”, îi îndemna Stoica pe prietenii lui de „Aca­demie” din curtea po­pii Băcilă. „O să ne întreacă stră­inii”, se plângea el. „Dar cum îl puteam ajuta noi, niște bieți «Sorboniști» de la Ormindea?”, po­vestește același I. Radu.

Aripi de îngeri

Încrezător în ideile sale revoluționare, Ioan Stoica bate pe la toate porțile în căutare de finan­țări. Unii nu îl cred, pur și simplu, nu pot în­țelege cum un biet ță­ran ar fi putut inventa ceva ce marii inventatori nu reușiseră încă. Alții îl iau drept nebun, nici nu stau la povești cu el. Alții, de bună credință, apleacă urechea la poveștile lui despre zbor, aero­plane și elicoptere, dar nu au posibilități să-l ajute. Neavând încotro, Ioan Stoica merge și se căciulește pe la unguri, pe la Budapesta, deși el se ținea de român verde. Ungurii, care prind rapid că țăranul din Ormindea putea fi o mină de aur, se oferă să-l ajute. Cu o condiție: să-și schimbe numele și să se dea drept ungur. Stoica nu vrea s-audă și ia drumul Vienei, pe unde mai fusese în tinerețe, dar și cei de acolo îi cer să se declare austriac, dacă vrea să capete bani. „Mai bine mor țăran la plug decât să-mi vând neamul!”, le răspunde Stoica și austriecilor, și ungurilor, și dus a fost. S-a întors la țară și a trăit simplu, ca un țăran plugar, până când a murit, în 1923, împăcat cu gândul că ce n-a reușit să facă el, reușise tot un ardelean de-ai lui, Aurel Vlaicu. Aurel Vlaicu, cel cu care povestise atât de frumos în birtul satului, tânărul care visa să zboare, așa cum visase și el, Ionică, în lungile zile de vară în care hoinărea pe dealurile Ormindei.

                                                    *

Prețuindu-i talentul, oamenii din Ormindea l-au rugat pe Ioan Stoica, mai la bătrânețe, să picteze biserica cea nouă, românească, din sat. Câteva dintre picturile lui se văd și azi în biserică. Cei patru evan­gheliști, Sfinții Petru și Pavel și Iisusul din turla bisericii; un Iisus visător, încon­jurat de o boltă la fel de albastră ca aceea din zilele de vară ale copilăriei lui Ionică. Cât despre îngeri… Îngerii lui Stoica au aripi luuuungi, nefiresc de luuuuungi, ca niște „pa­seri” zburând pe cerul Ormindei.