E marea sărbătoare a solstițiului de vară: Sânzienele, în Maramureș și Ardeal, Dră­gaica, în Muntenia și Oltenia. Eu am luat-o spre sud, pe urma Drăgaicei, acolo unde se celebra și în anii copilăriei mele. Am străbătut arșița Bără­ganului până la Alexandria și de acolo, mai departe, spre Slatina. Prin câmpuri nesfârșite de grâu, prin lanurile de aur dogoritor, peste care se-ntinde ne­sfârșirea albastră a cerului. Oare unde se ascunde Drăgaica? Unde să se pitească, în câmpia întinsă ca palma? Oamenii o mai știu? Țin tradiția? Mai cred în pu­terile ei adu­cătoare de ploi?

Flori semănate de Dumnezeu

Primul sat pe drumul căutărilor mele e Cezieni. Bat la o poartă și-mi deschide o femeie care merge des­culță pe rogojinile puse pe jos, în loc de covoare: Olga Filip. M-a invitat într-o cameră răcoroasă, cu laviță și „macat” pus pe pat. Pe pereți, agă­țate în cuie, zeci de ii, pregătite, parcă, să îmbrace niște mirese. Sau poate niște Drăgaice? I-am spus pentru ce am venit, și femeia, deloc mirată, s-a apu­cat să povestească… „minuni”:    „De Drăgaică, se face o co­roniță cu flori de leac și e bună să afumi cu ea și de Muma Pădurii, și de ciumă, și de orice. Am mers la o bătrână într-o zi, nu se simțea prea bine și alegea din coroniță niște flori. Mi-a zis că își face un ceai cu flori de leac, că alea sunt de leac, nu ce adunăm noi de pe câmp. Mi-a zis: «Auzi, mumă, uite, femeile văduve, până să răsară soa­rele, cât e rouă pe flori, se duc și adună florile de leac, în ziua de Drăgaică. Toate florile care sunt lăsate de Dumnezeu – coada-șoricelului, sunătoare, al­băstrele, mac, mușețel, pă­pă­die, sânziene – care atunci dau în copt. Ea nu era vrăji­toare, dar știa de leac. Și cum bea ceaiul, se liniștea. Dar ca să fie de leac, nu aduna ori­cine florile astea – doar vădu­va sau fata curată. Adunau florile și le făceau coroniță și o puneau la uscat. Dacă nu o foloseai la ceai sau la afumat, când se făcea anul, o frângeai și afumai cu ea locurile curate    din casă și din ogradă. Nu puneai în coroniță flori din semănătură, adică nu puneai din floarea-soa­relui sau ce era semănat de om, ci doar «flori semănate de Dum­nezeu», adică numai ce era sălbatic, din anumite locuri mai re­trase sau mai îndepărtate. Mer­gea bătrâna aceea pe la mar­ginea pădurii, departe de sat. Lua și ciulini și făceau leac din florile lor, că le știa rostul. Căuta    până peste deal, dacă nu găsea o floare anume, mergea către Roșieni, hăt, departe, pentru asta se tre­zise de cu noapte”.

În Oltenia, coronițele de Drăgaică nu sunt ca cele de Sânziene, micuțe, de pus pe cap. Sunt mari ca niște roți! Olga Filip își amintește că atunci când era copilă și se îmbolnăvea, principalul tratament era să o treacă de trei ori prin    „coroana de Dră­gai­că” și, ca prin minune, se liniștea și se simțea mai bi­ne. Olga nu a avut darul florilor de leac, nu le cunoaște decât în parte, darul ei a fost    îndemânarea de a coase pe ie florile câmpului.

Când soarele se odihnește pe cer

Scoate din ladă ii și țesături cusute atât de fru­mos, încât ai zice că nu sunt făcute de mână de om. Începe să mi le explice în graiul ei, oltenesc, și aproape că nu înțeleg nimic: „Vâlnic, zăvelci, model cu tuga de apă și cobilița, sabac pe margine cu în­grădeală în oglinzeală, cusătură în cruciuliță, mus­că sau punct bătrânesc…”.

„Începui să cos pe la trei ani­șori… bu­ni­ca îmi făcea cu creionul un de­sen pe pân­ză și eu mergeam cu acul pe dese­nul ăla. Mă pu­nea între picioa­re, pe poale la fus­tă și mă urmă­rea de sus, să vadă ce fac, și mă mai mân­gâia pe cap și îmi zicea: «Un’ ți-e mintea? Tre­­cuși cu acul de linie!». Și îmi descosea ce făcusem și o luam de la capăt… așa că la 7 ani, când am intrat la școală, coseam pe de rost și făceam ciorapi la 5 cârlige… Și făceam în casă toate câte aveam nevoie, că mer­geam cu bunica și la topit de cânepă, și la cules de bumbac, și la cules de in…”.

Olga e mândră foc de zestrea ei din ladă. De fiecare dată când mai scoate o ie, mai întâi o pri­vește, se luminează la față, și abia apoi se întoarce spre mine și-i spu­ne povestea. De parcă mi-ar prezenta membrii familiei… Îmi arată modelele cusute mărunt și mă întreabă ce cred că reprezintă, iar eu, nevăzând decât forme geometrice, îi dau prilejul să îmi explice bucuroasă: „Astea sunt coarne de berbec, să îi dea putere celui ce poartă cămașa și să îl apere. Aici e o pasăre pe o crean­gă. Aici e o femeie cu tulpan. Aici e un romb, care te duce și te-aduce și devii tot ce-ai fost. Uite, aici e un trifoi, să îi poarte noroc celui ce îl poartă, și dincolo sunt colți de lup, să se sparie năcazul. Astea par două crenguțe ce țân în mijloc un boboc de trandafir, dar de fapt sunt mâinile Maicii Domnului, care îl ocrotesc pe cel ce poartă ia, iar rozeta de-aci e soarele… și că tot vorbirăm de Dră­gaică, în ziua ei nimeni nu muncește și se spune că și soarele stă pe cer și se odihnește…”.

Mândră că toate iile ei le coase „doar cu pânza pe de­get și cu acul, fără per­niță și fără gherghef”, Olga ține să îmi mai arate o co­moară, „ia Reginei Maria”: „Asta nu-i făcută de mine, e de la o femeie din alt sat, dar a ajuns la mine în păs­trare. Femeia aceea a fost aleasă de Regina Maria să îi coasă o ie de Romanați, din zona noastră. Și Regina i-a dat toate materialele și ea i-a făcut-o. Dar soțul ei, care o iubea mult, a zis: «O să îți cumpăr și eu toate pânzele și ațele astea, ca să îți faci și tu ie tot ca a Reginei». Numai că, după cum vedeți pe mâneca dreaptă, ia asta e cu mărgele de Murano și cu fir aurit. Și-a dat omul toată ago-nisela, a vândut și o pereche de boi și tot nu a reușit să cumpere tot materialul pentru o ie ca a Reginei. De-aia, uite, o parte e cu mărgele de Murano și cu fir aurit și o parte e doar cu fir normal… Dar măcar știm cum arăta ia Reginei… De la familia aceea a ajuns ia la un bătrân, și el mi-a dat-o mie să o păs­trez”. Sclipiri venețiene, pe un model oltenesc… Ce prezență fabuloasă putea să aibă regina, îmbră­cată cu o ie de Romanați! M-am grăbit să o felicit pe Ol­ga Filip, că este ultima păstrătoare a mește­șugului iilor țărănești. Dar ea a râs și mi-a spus: „Ultima? Doamne ferește! La noi în sat nu există casă în care femeile să nu coasă ii! E tradiție moștenită de la principesa Brâncoveanu, care a avut conac aici, în Cezieni”.

Principesa

Se spune că Dumitru Cesianu ar fi descins din neamul lui Iancu Jianu. Pe când era prefect de Ro­manați, s-a căsătorit cu Elena Bibescu și împreună au avut doi copii, un băiat și o fetiță – Nicola, pe care o alintau Colette. Colette s-a căsătorit cu Constantin Basarab Brâncoveanu și și-au făcut un conac la Cezieni. Oamenii din sat și-o amintesc și astăzi, spunându-i Principesa. Conacul încă există, dar cea mai importantă moștenire lăsată satului este tradiția unui concurs pentru cea mai frumoasă ie cusută peste an. Domnița Colette le dădea femeilor din sat toate materialele de care aveau nevoie, cu o singură condiție: la hora de după sărbătoarea Paș­telui, să vină fiecare cu o ie nouă și ea să o premieze pe cea mai frumoasă. Olga își amintește: „Și mama a fost premiată de Principesa Brân­co­veanu,    chiar înainte să o izgo­neas­că co­mu­niștii, când a fu­git din țară cu fiica ei, Elisa­beta, de 16 ani. Pe-atunci, Prin­­ci­pesa aduna toți co­piii orfani din sat și le dădea o masă cal­dă și voia să știe tot despre oamenii din Cezieni – mer­gea pe la ei și stătea de vorbă, îi ajuta sau îi îndruma. Cum marțea, după Paști, se făcea horă, a zis: «Vă dau pânză, vă dau ață, vă dau tot ce vreți, și cine coa­se cea mai frumoasă ie o premiez». Așa a început sărbătoarea iilor la Cezieni, săr­bătoare ce se ține și în ziua de azi, pe 29 Iunie, de Sfânții Pe­tru și Pavel. Mama a fost ultima care a câștigat premiul în­tâi și era tare bucu­roasă că a pre­miat-o chiar Principesa, deși premiul nu era mare, dar pentru oamenii de atunci însemna mult – a primit două zile la rând, două mese – prânzul și cina, pentru ea și toți frații ei. S-au bucurat, pentru că erau și orfani… Principesa le-a încurajat pe fete să coasă și să facă ii. Și așa a rămas ideea asta cu premiul pentru ie. «Fata harnică, de pe umăr se cunoaște», ziceam noi, că acolo vedeai cămașa cum e lucrată, cât de bine și cât de atent”.

Astăzi, sărbătoarea iilor din Cezieni a devenit un adevărat spectacol. La concursul pentru cea mai frumoasă ie participă aproape toate cele 300 de fe­mei din sat, iar ulițele satului devin o mare expo­ziție de țesături tradiționale: la toate porțile și pe toate gardurile, femeile își expun iile și pânze­turile lucrate de ele! În 2008, Elise, fiica Princi­pesei Colette, a vizitat din nou satul copilăriei: avea 76 de ani și a recu­noscut toa­te locurile. A fost fe­ricită să vadă că fe­meile încă mai cos și țin sărbă­toarea iilor.

Pe uliță

Ca să aflu mai departe povestea Drăgaicei, am pornit la pas, prin Ce­zi­eni. Am trecut de cona­cul Principesei și am început să rătăcesc pe ulițele din spatele bisericii, zăbo­vind un pic pe la umbra câte unui cais. Satul are case micuțe și curți inva­date de tufe uriașe de flori. Unele case sunt mai noi, semn că acolo oame­nii fie lucrează la Sla­tina, fie au fost plecați prin străinătate, dar peste tot, la poartă, sunt nelip­site florile, colorate, vesele, strălucind în soare. La o astfel de poartă, am dat peste un grup de femei, ce purtau o dezbatere aprinsă: „Io nu spăl, fă, că ne ia din căluș… Luni până în 12 și marți după 12, nu știi că spălam după ce veneam de la vie, că se îngroapă călușu? Taie din lemnul ăla de joacă cu el, îl leagă cu roșu și îl îngroapă la hotar. De când sunt copil, eu așa știu cu că­lușu. Toate ale mele n-au spă­lat, că mai­ca zicea așa – dacă te lovește de săptă­mâna călu­șului sau de Sân Toa­der, nu te mai lecuie decât po­pa!”.

Așa am aflat că tocmai ce trecuseră călușarii prin curțile oamenilor. Aici, în sud, „zilele călu­șu­lui”, sunt un obicei de vară, ținut din străvechimi. Au ve­nit, au pus în mijlo­cul ogrăzii pelin și usturoi și au jucat în jurul lor. Înainte, pu­neau oamenii bol­navi la mijloc și se vindecau. Acum se joacă călușul doar așa, ca să ferească de rău casa și fa­milia. Le-am între­bat și pe ele despre Drăgaică. Mi-au zis: „Știm de Drăgaică, da cel mai bine știe Marilena. Are cam 80 de ani și mama ei a murit la 100 de ani, i-a făcut și tort! Știa multe mă-sa. Și de șoimane știe. Ia cheam-o, fă, pe Marilena, că nu s-o fi culcat de-acu”.

Chemată, Marilena a venit cu pas mărunt, privind pe sub baticul făcut streașină pe frunte. „Drăgaica la noi aci, în satul nostru, era așa: văduvele făceau coroniță de mergeam la luncă, pe islaz, și luam tot felul de flori, de le ziceam și Sânziene. Le duceam la biserică, le citea popa pe toate coroanele alea și după aia le luam acasă. Și când se speria sau se îmbolnăvea copilu, decât îl treceam prin coroana aia, da puneam și tămâie de la bobotează amestecată cu o țâră din florile de leac și îl tămâiam. De șoimane, nu știu să vă spui prea multe, da și ele apăreau până în Drăgaică…o auzeam pe mama mea că a fost o fată, Lenuța a lu Vigilica, și ea stătea cam în câmp și au trecut șoimanele și au atins-o și a rămas șchioapă toată viața…”. Apoi Marilena mă îndrumă spre o doamnă de la „mozeu”, care mai demult a stat de vorbă cu o femeie mai bătrână decât mama ei, pe când trăia, și i-a mai spus „ce și ce”.

Șoimanele

Claudia Balaș de la Muzeul de istorie din Slatina este una dintre cele mai bune cunoscătoare ale folclorului oltenesc. Îmi spune că în Oltenia, aproa­pe toate sărbătorile, inclusiv Drăgaica, au de-a face cu lumea morților. Dacă multe obiceiuri s-au păstrat parțial, cele legate de morți sunt respectate fără abatere în Oltenia, fiind cele mai puternice tradiții. O întreb care este legătura dintre drăgaică, șoimane și lumea morților?

„În Joia Mare, se fac focuri atât pe pragul porților, cât și la morminte. În plus, se fac pomeni, în ideea de a îmbuna morții care vin să petreacă sărbătorile împreună cu familia. Ei bine, șoimanele sunt aceste spirite, dar care nu au fost respectate sau îmbunate – spirite ale morților ce au venit în Joia Paștelui și refuză să plece înapoi, în lumea morților. De aceea, la moșii de vară se merge la cimitir și se folosesc frunză de nuc, pelinul, ustu­roiul, care se pun pe morminte și la cruci, și de fapt se presară pe tot drumul, de acasă până la cimitir, ca să ghideze spiritele înapoi la mormânt, pentru că altfel, unele nu mai vor să meargă de bună-voie înapoi, printre morți, sau nu mai știu. Și după ce se pun pe mormânt usturoi și pelin, se așterne o față de masă, pe care se pune mâncare albă, adică pe bază de lapte. Vine preotul, face slujba peste ele și apoi le împarți. Chiar și așa, tot mai rămân spirite netrecute în lumea morților și de aceea se joacă călușul și se afumă de Drăgaică cu flori. Și dacă nici așa nu se îndreaptă lucrurile, se face destri­goirea, dar această este altă poveste…”.

Într-adevăr, o altă poveste destul de neagră, pe care nu am vrut să o aduc în lumina aurie a soarelui de Iunie. Am rămas cu Drăgaica, cu noaptea mira­culoasă a solstițiului de vară, în care bătrânele meșteroaie găseau chiar și iarba fiarelor înflorită, când fetele își puneau flori de sânziene la brâu. Dru­mul spre casă m-a dus prin aceleași lanuri nesfârșite de grâu. Căldura făcea aerul să unduiască și spicele se miș­cau ușor, ca și cum ar fi dansat într-o horă. Hora Drăgaicelor: „Hai Dră­gaică să sărim/ Că știi iarna ce pă­țim/ Mi-au venit Drăgaicele/ Să re­teze spicele…”.