Oana Țeposu, expert în resurse umane, Austria
Când Viena miroase a fân

Viena mi-a fost de multe ori în drum. Treceam pe aici, mereu pe fugă, de obicei, în drumul spre pârtia de schi, mereu cu strania convingere că-n viața asta o să rămân aici. În secret, îmi doream asta, probabil, cum vorbesc germană de mică. În rea­litate, când s-a pus problema ple­cării la studii, n-am avut curajul s-o fac. Până la urmă, destinul s-a de­ghizat în oportunitate profesională, iar compania la care abia mă an­ga­jasem a deschis niște poziții la Vie­na. Dintr-un interviu dat mai mult în joa­că, convinsă că nu am nicio șan­să, în nici două luni m-am trezit îm­pachetată, mutată și instalată într-un mic apartament din Leopoldstadt. Nu aveam decât 24 de ani. De atunci, am schimbat trei apartamente, am cunoscut orașul în toate cotloa­nele lui, m-am întors și reîntors în România de multe ori, întâi cu dor, apoi cu curiozitate, și-n timp, cu tot mai multă detașare…

În toamna în care m-am mutat la Viena, a plouat mult. Am avut prea puține zile aurii, cu covoare de frunze pe jos, de care să mă bucur. Programul de bi­rou strict, cu liste interminabile, mi-a ținut entu­ziasmul pe stand by. Iar când primăvara și-a scos în sfârșit mugurii și verdeața la vedere, ne-am trezit pe cap cu pandemia. A fost primul Paște în care n-am mers acasă, în care a trebuit să învăț să aduc România la mine. Am copt atunci primul cozonac din viața mea, care a ieșit groaznic, și prima pască – a ieșit de­licioasă! Cu toate măsurile de precauție, ne-am strâns câțiva români în jurul unei mese și am sărbătorit. Cred că mi-a luat cel puțin trei ani, da­­că nu mai mult, să cunosc cu ade­vărat orașul. În timp, m-am în­dră­gostit de zo­nele lui verzi, de par­curile pe care le stră­bat cu bici­cleta în drum spre birou, de fe­lul în care Viena e gândită să te țină activ.

Oamenii vorbesc des despre ce în­seam­nă efortul integrării: de cât de greu e să te adaptezi, de cum se învață o limbă, de cum găsești de lucru. Am fost noro­coasă să nu simt nimic din toate astea, când am plecat. Pentru mine, limba n-a fost nicicând o problemă. Poate și pen­tru că totul a fost aranjat din timp și n-am trecut prin chinul gă­sirii unei case. Poate și pentru că am trăit aici înconjurată de ro­mâni, și la birou, și în casă. Comu­ni­tatea românească de la Viena e mare, aproape oriunde mergi, că e un res­taurant în centrul vechi, un muzeu sau un parc, o să dai și de doi-trei români. Am făcut tot ce am pu­tut să-mi creez acel acasă, acea oază în care să mă simt bine. Și cu toate astea, am continuat să mă simt româncă. După șase ani de când am emigrat, prie­tenii mei cei mai buni nu sunt austrieci, ci români. De fapt, cel mai sincer ar fi să spun că n-am un acasă, ci mai multe. Am acasă-ul copilăriei, la bunici, pe dealurile Șirnei, cu miros incredibil de fân, pe care uneori, când mă plimb vara prin împrejurimile Vienei, mi se pare că îl simt din nou. Exclam atunci emoționată: „Uite, aici miroase ca la Șirnea!” Și mai e acasă de la Brașov, la ai mei, un­de casa parcă are brațe și mă prinde într-un ne­sfârșit răsfăț. Dar tot acasă sunt și în curtea liceului Hon­terus din Brașov, locul în care am petrecut 12 ani, unde m-am îndrăgostit și am suferit pentru prima oară. Și acasă de la București, unde am făcut facul­tatea și unde patru ani au zburat ca patru secunde. Au fost anii în care am învățat să stau pe picioarele mele și să trăiesc departe de casă.

Am lăsat câte-o bucățică din mine peste tot pe unde am stat. Oana din Viena e diferită de Oana din Bra­șov, care e diferită de Oana din București, care e și ea diferită de Oana din Șirnea. Când mă întorc în România, revizitez toate aceste versiuni ale mele, cu prieteniile aferente, cu visele și ambițiile de atunci. În unele mă regăsesc mai mult, în altele, tot mai puțin.

Mi-e dor de multe ori de țară, dar dorul ăsta are capcanele lui. Niciodată n-am destul timp să fiu peste tot: să stau și acasă, și în oraș, să petrec timp și cu ai mei, și cu bunicii, să am parte și de liniștea Șirnei, și de verva și energia vie a Bucureștiului. Într-un fel, sunt peste tot și nicăieri, încercând mereu să iau ce-i bun de peste tot. Dacă România ar înțelege că are deja un colț de Austria acasă, care trebuie doar pus în valoare, dacă ar avea o infrastructură care să funcționeze măcar pe jumătate cât aici, dacă austrie­cii ar fura de la români un strop de dezinvoltură, umor și căldură, poate că lucrurile ar sta altfel și nici n-ar mai conta unde sunt. Până atunci, însă, încă îmi fac și refac bagajele, urc în avioane și cobor în gări, de la Viena la București, de la București la Brașov și de la Brașov înapoi. Am înțeles în timp că naveta asta nu e oboseală, ci felul meu de a fi. La urma urmei, poate că acasă nu e locul unde ajung, ci drumul care mă ține mereu în mișcare.

ALEX MILEA, auditor, Spania
Un motan și două Barcelone

Barcelona are darul ăsta de a te îmbrățișa și obosi în același timp. E un oraș frumos până la epuizare, care atrage atâția turiști, că localnicii nu contenesc să se plângă. Ies în stradă, protestează, au ajuns chiar să-i stropească cu pistoale de apă. Și nu doar aici – în Baleare, Canare și Tenerife vezi aceeași revoltă.

E greu să nu-i înțelegi. Orașul e sufocat de Airbnb-uri și de valuri nesfârșite de vizitatori, iar viața celor care trăiesc aici devine tot mai scumpă și mai complicată. De fapt, sunt două Barcelone: una a Ramblei zgomotoase, a Pieței Catalunya și a reperelor turistice luate cu asalt, și cealaltă, a celor care locuiesc aici și evită centrul.

De patru ani de când am venit, am învățat să ne pliem și noi pe ritmul ăsta. Dimineața devreme, când Barcelona încă doarme, căutăm plajele îndepărtate și sălbatice. La 11, când forfota ia pe sus orașul, suntem deja înapoi, pe colina noastră din nord, care n-are nimic nimic din agitația Ramblei, doar un parc superb și între noi și magazine – câteva miliarde de scări.

Când am plecat din România, am luat cu noi doar hainele și pe motanul Ross. Între timp, el a devenit barcelonez, iar noi am luat viața de la zero. După jumătate de an în care am trăit dintr-un singur salariu, lucrurile s-au așezat bine și la locul de muncă și ne simțim în sfârșit integrați.

Spaniolii seamănă mult cu noi: latini, calzi și vorbăreți, dar cu infinit mai multă bunăvoință. Stai după ei la ghișee, uneori sunt prea lenți pentru gustul meu, dar nu poți să te superi, fiindcă vin mereu zâmbind și cu o vorbă bună. Birocrație e și aici, din plin, dar sudul are căldura și lentoarea lui, care te dezarmează. Și la figurat, și la propriu: vara e atât de toridă, că temperaturile nici noaptea nu scad sub 28 de grade.

Când am ajuns la Barcelona, am avut senzația că orașul ăsta nu doarme niciodată. Străzile lui adună oameni de peste tot din lume. Chiriile sunt uriașe și cresc constant, legea avantajează agențiile, nu chiriașii, iar contractele scumpe și scurte te obligă să te muți mereu. Poate într-o zi o să ne mutăm la Madrid, unde totul e mai bine gestionat. Dar acolo n-am mai avea marea și mirosul ei, Pirineii, plajele sălbatice și ski-ul din Andorra. Și nici petrecerile nesfârșite ale Barcelonei, la care încă ieșim și dansăm.

Dar când prietenii vechi vin pe la noi în vacanță, intrăm împreună într-un joc al imaginației. Ne plimbăm, ne uităm la case, facem planuri că într-o zi se vor muta și ei aici. Știu bine că nu o vor face, fără o ofertă clară de muncă e greu să te urnești și sacrificiile sunt mari. Sunt lucid și totuși nu mă pot abține să nu mă entuziasmez de fiecare dată ca un copil. Dacă măcar doi sau trei din ei ar fi aici, Barcelona ar avea altă culoare!

ALINA TOARNĂ, recrutor, Olanda
Festivalul soarelui

Vara la Amsterdam nu prea e vară. Mai degrabă seamănă cu o primăvară prelungă, mereu bătută de ploi. De când s-a instalat, temperaturile rareori au tre­­cut de 24 de grade, și asta, doar în zile excep­ționale. Când am ajuns în Olanda, toamna trecută, am avut impresia că Dumnezeul local era în cam­panie electorală: ne-a păcălit pe toți cu o toamnă lun­gă și aurie, în care soarele nu lipsea nicio zi. Anul ăsta și-a revenit la normal. La normalul olandez, adi­că: chiar dacă nu e înnorat, tot nu e cu adevărat cald. Azi dimineață, o colegă de birou exclama în­cân­tată: „Anul ăsta chiar a fost bi­ne!” Și, într-adevăr, am prins și câte-o zi cu 31 de grade, când birourile se goleau, te­le­foanele tăceau, negocierile se opreau, cafe­nelele își sco­teau mesele afară, vecinii întindeau șezlonguri în fața porții sau tră­geau mesele direct pe trotuar. E ca un festival spon­­­tan al soarelui, un eve­niment de stradă care me­rită sărbătorit.

Weekend-ul trecut, pen­tru că voiam să cunosc lo­curi și oameni noi, m-am în­scris la o acțiune de cură­țenie pe plajă. Nu știam cum va fi vremea, eram pre­gătită pentru orice. Am avut însă noroc de soare. Olandezii nu sunt matinali, cu atât mai puțin în weekend, când magazinele nici nu se deschid înainte de prânz. Dar în ziua aceea, la 9:40, când am parcat mașina la Wijk aan Zee, am prins ultimul loc liber. Iar la 16:00, când am pornit înapoi spre casă, nu mai era spațiu nici măcar pentru o bicicletă. O sută de oa­meni, câți ne-am strâns aco­lo, abia am reușit să um­plem un sfert de sac cu mucuri de țigară și dopuri de plastic. În rest, nu prea aveai ce strânge. Cum să nu-ți placă să trăiești într-un loc atât de curat, cu atâta liniște?

De când am venit aici, nu mă satur să mă plimb. E ritualul meu: cum am puțin timp liber, o iau prin tot felul de cartiere, mă uit cu atenție la case, la cât de frumos sunt conservate, deși unele sunt vechi de câteva sute de ani. Fațadele lor sunt mereu perfect in­te­grate în peisaj, înconjurate de verdea­ță și păzite de tufe mari de hortensii. Uneori, ies din Ams­ter­dam spre orașe mici din împre­ju­rimi, parchez mașina și, câte cinci-șase ore, merg pe jos să văd tot ce e de văzut. La final, mă așez la o terasă, mănânc ceva, mă odihnesc puțin îna­inte s-o iau înapoi. De când m-am re­locat din nordul Olan­dei în Ams­terdam, am și ce vedea: plaje, sate cu mori de vânt vechi superb con­ser­vate, parcuri care par adevă­rate păduri, ferestre care zâmbesc la tine fără nicio per­dea și foarte multe castele. Îmi pla­ce la olandezi că respectă regulile și se respectă unii pe alții. Înțeleg, pur și sim­plu, că sunt o comunitate în care tre­buie să se armonizeze, să nu facă ni­ciun gest strident. E o formă de decență, mai greu de întâlnit în marile orașe româ­nești, unde zgomotul claxoa­nelor se suprapune violent pes­te construcții ri­dicate una peste alta, fără nicio coe­rență.

Când am plecat din țară, știam doar că vreau să trăiesc măcar o pe­rioadă de timp altun­deva. O aven­tură mai lungă decât o vacanță, în care să învăț limba și obiceiurile locului, să studiez și să lucrez, pentru că orice experiență în spa­țiul internațional poate fi un mare avantaj, mai târziu. Și poate să mă uit și la țara mea cu alți ochi, cu puțină detașare, cu mai multă înțele­gere sau mai mult simț critic. După un an pe­trecut aici însă, privirea nu mi s-a schimbat. Atât cât am putut s-o revăd, mereu în călătorii scurte, grăbite, să mai rezolv câte-un act sau câ­te-un bagaj, sentimentul care mi-a rămas e că România e aceeași. Uneori, chiar mai rău. E o Românie foarte scumpă pentru salariile pe care le oferă, cu prețuri la haine și în super­market exact ca aici, dar cu salarii pe sfert. O țară încă neașezată, agitată și grăbită, de care nu mi-e prea dor. Mi-e dor doar de ai mei, de prăjituri și de mujdeiul de usturoi, de roșiile cu brân­ză, care doar acolo au gust. Olandezii n-au bucă­tărie, o recu­nosc și ei. Și e cumva ciudat să des­co­peri asta la o țară care timp de sute de ani a făcut comerț cu con­dimente și alte bunuri din colonii. Deci nu visez să mă întorc prea curând. Dacă aș face-o, totuși, scurt și temporar, ar fi pentru casele brașo­vene din Piața Sfatului, pentru munți, care îmi lip­sesc atât de mult în țara asta, pe de-a-ntregul plată. Pentru Craiova, toam­­na, cu casele ei vechi, boierești. Sau pentru gră­dinile umbrite ale Bucureștiului, pen­tru Cotroceni și ceainăriile lui.

România a rămas, din păcate, țara în care știrile mă consumă, pentru că în fiecare zi se mai ivește câte-un scandal. Un loc în care, din păcate, neajun­su­rile și violența sunt foarte mari. Ieri am văzut pe un grup olandez de Facebook un îndemn la o ac­țiu­ne de protest împotriva femicidului. Asta, în Olanda, o țară unde rata criminalității e incredibil de joasă, în timp ce în România o femeie a fost legată și târâtă doi kilometri cu mașina, până a murit și nimeni nu a intervenit. Când răul e peste tot, oamenii ajung să fie imuni la suferința celuilalt. Și asta e cel mai trist. Nu e ușor printre străini în primul an. Ești mereu obosit de efortul de a te integra, de a înțelege obice­iurile, de a vorbi altă limbă, de atenția la fiecare detaliu. Vrei să te prezinți pe tine bine, fiindcă prin tine, reprezinți o țară întreagă. Dar cu toată oboseala asta, viața printre olandezi e foarte mișto și nu m-aș întoarce în țară. În ciuda faptului că vin atât de mulți oameni peste ei, olandezii au rămas deschiși spre ceilalți, deschiși să-i cunoască și să-i ajute.

CHRIS IONIȚĂ, cercetător, Italia
Nomad printre orașe

Aveam trei ani când au plecat părinții în Italia și cinci când au venit să mă ia și pe mine, ca să ne ins­talăm împreună lângă Torino. Am făcut de la început școala în italiană și mă credeam perfect integrat. În re­a­litate, mă chinuia rușinea de a fi român. Țin minte cum am izbucnit în plâns, într-o zi în care colegii m-au luat peste picior pentru originea mea. Ani întregi în­cercasem să uit, iar ei îmi arun­caseră adevărul în față.

După licență, când eram convins că sunt cât se poate de italian, i-am surprins pe ai mei cu decizia de a face un master în România. Pentru ei a fost ca o trădare. Înduraseră greutăți și făcuseră sacrificii ca eu să am o viață mai bună în Italia, iar eu, în loc să ră­­mân aproape, alegeam filosofia la București.

Dacă mă întrebați ce m-a tras înapoi, nici acum nu știu exact. Dar știu, cu înțelegerea de azi, că a fost cea mai bună alegere. România mi-a dat un impuls de energie, mi-a permis să experimentez, să inițiez pro­iecte. Bursele și oportunitățile câștigate ca doc­torand român nu le-aș fi avut ușor în Italia. Sistemul lor universitar e greoi, plin de lentoare și complacere, iar academic și politic, țara devine tot mai provin­cia­lă, tot mai irelevantă internațional.

Dacă în Italia refuzam să-i răspund mamei în română la cumpărături, în România m-a lovit dorința de a-mi recupera trecutul. Am început să călătoresc prin locurile copilăriei. Eram naiv, înflăcărat și ro­man­tic. Mai târziu, un prieten care trecuse și el prin două țări mi-a zis: „Eu acum mă simt și italian, și român.” Eu nu mă simțeam nici una, nici alta.

Astăzi, sunt mai degrabă un filosof fără țară, un căr­turar în exil. De-a lungul doctoratului, care a durat aproape șase ani, am locuit la Tübingen, la Roma, la Veneția. Am ținut conferințe în Franța, Italia, Ro­mânia, Germania, Slovacia. Exilul m-a urmărit toată viața. Oricât de frumos a fost locul, m-am desprins mereu ușor, nimic nu m-a ținut lipit. Și acum simt că singurele rădăcini adevărate le am în Prahova, la bunici. Mi-au lăsat amintirea liber­tății totale, cu zile întregi la gârlă, scăl­dân­du-mă, căutând pești și șopârle. Verile din Italia mi-au lăsat, în schimb, gustul pentru singură­ta­te, care mi-a hră­nit curiozitatea pentru filo­sofie, mai târziu. Îmi place și azi să fiu singur, să mă descurc doar cu mine, dar nicio­dată con­tem­plația asta n-a egalat senti­men­tul de „împre­ună” de la me­sele bu­­nicilor. Verile din Prahova aveau ceva exotic, aproape oni­ric. Și totuși, erau mai reale de­cât cele­lalte, fiindcă acolo erau fotografiile mele de copil, acolo se vorbea prima mea limbă, aco­lo vedeam nu­mele meu pe lu­cruri. Era tot trecutul meu arhi­vat. Mi­rosul pepenilor din grădină, gustul me­relor verzi luate direct din copac, coliva de la po­me­niri – toate mi-au ră­mas puternic în minte…

În copilărie, am trăit me­reu cu valiza la ușă și bagajele făcute. În România, eram pregătiți să ne întoar­cem în Italia. În Italia, pre­găteam bagaje să venim în România. De patru luni, m-am întors la București, în­tr-un apartament liniștit din Drumul Taberei. Scriu acum ultima parte a tezei și trăiesc prima vară în România după foarte mulți ani. E și prima vară în care nu mai trebuie să planific unde voi pleca mai departe. Mă sperie puțin liniștea asta, n-o să mint. Prea m-am obișnuit cu exi­lul, cu viața de nomad care, oricât de grea, mi-a fost me­reu aliat.