ANTOLOGIE „AS”

– De vorbă cu d-na Zoe Dăian, nepoata Părintelui –

În luna Septembrie s-au împlinit 115 ani de la nașterea părintelui ARSENIE BOCA. Considerat sfânt, cu mult îna­inte să fie canonizat, credința în el sporește și după moartea sa. Textul pe care îl repu­bli­căm, un interviu rea­lizat cu nepoata pă­rin­­telui, d-na Zoe Dăian, lu­mi­nează o pe­rioa­dă prea puțin cu­noscută din via­ța părintelui: anii adolescenței. Sfântul Ardea­lului își știa drumul încă de pe atunci.

În grădina Ghetsimani

Suntem la mijlocul anilor ‘20 ai se­co­lului trecut. Într-un sat din Ardeal, româ­nilor li se pregăteşte, ne­ştiută, o minune… Retras între flori, ascuns sub ramuri de peri și de nuci bătrâni, un tânăr licean gândeşte la sfinţi şi proroci, învățând Biblia pe de rost. Adoles­cen­tul are o memorie feno­me­nală, o memorie a pioşeniei și rugăciunii! Culcat toată ziua pe un ţol în gră­dina casei, tânărul citeşte fără opri­re. Citeşte şi pictează cu frenezie și cu îndârjire, cu ochii deschişi, un singur vis: să-L slujeas­că până la capăt, cu toată fiinţa sa, pe Iisus. Puţini au între­zărit atunci în băiatul tăcut şi sfios, frumos ca un zeu, dar dedicat întru totul cre­dinței, pe cel ce avea să fie sfântul Arsenie Boca, unul din cei mai mari du­hovnici ai secolului XX…

„La noi îi era casa”

Cu nepoata Părintelui am stat de vorbă într-o după-amiază aurită a acestui început de toam­nă. În aştep­tarea întâlnirii noastre, mă plimbasem cu înfrigurare prin centrul Timişoarei, cu Cate­drala ei cea mare și istorică, şi esplanadele din jur, stră­lucind cu eleganţa şi tihna lor im­perială. Casa doamnei Dăian nu e nici ea de­parte de centru, se află într-o ace­eaşi zonă specială a tihnei. Când s-a deschis uşa, o fe­meie distinsă şi demnă, cu dem­ni­tatea aceea scro­­bită, ardelenească, m-a poftit înă­un­tru. Pe pe­reţi, icoane, fotografii de familie (între ele şi ale Părintelui Arsenie) ve­gheau liniştea umbroasă a odă­ilor.

– Cum vă înrudiţi cu Părin­tele? – am întrebat-o curios, pe d-na Dă­ian.

– Vedeţi, Părintele era văr pri­mar cu tatăl meu, Vasile Crucin. Tatăl Părintelui Arsenie şi cu bunica (mama tatei) au fost fraţi. Aşa că era o diferenţă, între noi doi, de o generaţie. Şi când mama lui a ră­mas singură, prin moar­tea tatălui său, fiind prea tânără, nea­murile au obli­gat-o să se recă­să­to­rească. Iar el n-a suportat asta şi a venit şi s-a refugiat la mă­tuşa lui, la bunica mea. Tata, auzind că Părin­tele a plecat de acasă, s-a dus, l-a luat de aco­lo şi l-a adus la noi, în comuna Bu­teni, ju­deţul Arad, unde tata era învăţă­tor, directorul şcolii. Când Zianu (adevă­ratul lui nume) a ve­nit acolo, eu nu eram năs­cută încă.

– Cum era Părintele Arsenie Boca, în anii școlii?

– Era foarte modest şi mai slă­buţ. Nu-i plăcea să iasă în evidenţă. Era retras şi timid. Şi avea ochii minunat de albaştri; de fapt, uneori erau verzi, alteori erau al­baştri… Că eu totdeauna îl întrebam: „Tu ce ochi ai? Că nu ştiu niciodată, odată-s verzi, odată albaştri!”. Iar părul îi era negru ca abanosul.

„Mărioară, e nu-s pentru lumea asta”

– Cât a stat Părintele la dvs.?

– A stat ani mulţi, că la noi îi era casa. De la noi se ducea mai târziu, la liceu, la internat, la Brad. Mer­gea cu tre­nul 80 de km. Venea sâmbăta şi în vacanţe. La fel a fost și mai târziu, când Părintele s-a dus la Sibiu, la Te­o­logie, sau când a făcut Belle-Artele la Bucureşti. Casa noastră era casa lui. Locuiam în clădirea şcolii. Aveam trei camere mari, cu toate aca­returile, şi Părin­tele îşi avea acolo odaia lui, în care toată ziua citea, când nu se ducea în grădină. Şi toată lumea lui se învârtea în jurul credinţei şi a cărţilor religioase. Şi când nu citea, picta în grădină ori se ruga. Îi plăcea să picteze cu precădere peisaje şi scene biblice. Portrete, nu. Picta numai pe pânză. Dar cel mai mult citea… După 1930, când m-am născut eu, primise sarcina să aibă grijă de mine, să nu fac vreo boacănă. Iar eu mă ţineam ca un căţel după el! Cât despre perioada de liceu a Părintelui, să ştiţi că a fost un elev foarte bun, chiar dacă introvertit şi retras. Îi plăcea să înveţe orice. Era bun la toate, pentru că era un copil serios. Îşi lua în serios viaţa. Dar asta nu se întâmpla chiar totdeauna, uneori se mai copilărea şi el. Îmi amin­tesc că la noi acasă, mama îl punea, între altele, să adune ouăle proaspete de prin cuibarele găinilor, iar el le bea! Şi-i spunea mama: „Dacă vreţi pră­ji­turi, nu mai bea ouăle!”. Şi Zianu râdea, era fe­ri­cit… Pe ur­mă, după ce s-a dus la facultate, s-a mai maturizat şi s-a schimbat. Dar rămăsese tot închis în sine, cenzurat şi timid. În vacanţe, însă, când venea aca­să, se simţea în largul lui. Rătăcea prin sat, visa sub perii bătrâni din grădină, discuta cu tata, pătimaș și aprins. Mai târziu, probabil, când a-nce­put să cu­noască viaţa, şi-a schim­bat com­por­tamen­tul. Era furtunos şi necruţător cu oamenii şi cu pă­catele lor. Nu ierta. Le spunea în faţă, în văzul tu­turor. Cu fami­lia însă, Părintele a rămas toată viaţa lui foarte tandru. Îmi amin­tesc, de pildă, că Pă­rintele ţinea enorm la tatăl meu şi erau şi apropiaţi ca vârs­tă. Pe tata îl chema Vasile, şi în familie îi spuneau Lică. Seara, când cinam, când tatăl meu îi zicea: „Ziane, ia un pic de ţuică cu mine.” „Mă, Lică, mă, bea tu liniş­tit, fă­ră mine” – refuza el. Şi să vă mai spun nişte întâmplări despre curăţia Părintelui. Părinţii mei aveau foarte mulţi fini, le-a plăcut lor să cu­nune. Şi mama, când era vreo nuntă sau vreun botez, îl îndemna: „Ziane, vino cu noi la nuntă, să te distrezi şi tu acolo, să dansezi cu vreo fată, că ești tânăr!” Mama tot voia să-i facă cu­noş­tinţă cu fete din comună. Şi de fiecare dată, Părin­tele îi răspun­dea la fel: „Eei, Mărioară, Mări­oară, eu nu-s pentru lumea asta”. Era pornit pe o altă ca­le… Toată via­ţa lui a vrut să-l slujească pe Iisus, încă de pe când era mic. De asta nu-i plăcea lui nici societatea fetelor, dar nici a băieţilor.

Pianul Principesei Ileana

În tot timpul cât ascultam isto­riile d-nei Dăian, silueta fas­tu­oasă a unui pian îmi învă­luise privirea, sugerân­du-mi, parcă, un adagio la po­veste. „Pianul acesta a fost al prin­cipesei Ileana şi a stat mult timp la castelul Bran”, mi-a explicat d-na Zoe, de parcă mi-ar fi ghicit gân­durile. „Şi după ce domniţa Ileana a fost nevoită să plece din ţară, în 1947, îm­preună cu Regele, ea l-a dăruit maestrului de vânătoare al Casei Regale, colonelul Ciorogaru, de la care l-a cumpărat, apoi, tata. La pianul acesta obiş­nuia să cânte şi Părintele Arsenie, atunci când mai venea pe la noi, pe acasă, tot mai arar, căci în­cepuse prigoana şi pentru el. Să ştiţi că părintele a avut parte de o educaţie ar­delenească foarte serioa­să. Tot aşa cum eu am fost dată de părinţi la lecţii de vioară şi pian (am învățat chiar pe pianul acesta!), la fel şi Părintele a primit o educaţie muzicală serioasă. Îi plăcea mult muzica. Împreună cu tatăl meu, care cânta foarte bine la vioară, făceau des după-amieze de muzică.”

„Asta-i îmbrăcămintea mea!”

– Din clipa în care Părintele a ajuns la Sâmbăta şi s-a călugărit, s-au produs în el schimbări profunde – a continuat doamna Zoe. Şi asta s-a văzut mai ales după ce s-a dus la Muntele Athos şi a avut viziunea aceea sfântă a Maicii Domnului! Atunci Părintele a venit acasă şi ne-a povestit fericit şi cutremurat întâlnirea lui în Duh cu Maica. Şi tot cam pe atunci, a început să se manifeste la el intuiţia aceea cu totul aparte: numai ce privea omul şi deja ştia tot despre el, dar şi spiritul înainte văzător. Le-am simţit şi eu, căci oriunde m-am dus să îl văd – la Sâmbăta, la Bucureşti sau la Drăgă­nescu – el a ştiut de fiecare dată că vin, deşi nu-l anunţam niciodată.

Dar cea mai fericită m-am simţit la Sâmbăta! Atunci, prigoana roşie încă nu se năpustise pe noi, iar eu am stat cu părinţii mei, mai bine de trei săp­tămâni, la mânăstirea care înflorise toată sub mâna Părintelui. Şi el, înconjurat de-acum de mulţimile de credincioşi, tot găsea timp să se bucure şi să se mândrească cu mine, ne­poata lui, care atâta îi se­măna, încât aveam chiar şi aceleaşi gusturi la mân­care – ne plăcea amân­­durora mămăliga cu brânză, cum obser­va­se bucătarul mânăstirii…

                                                 *

– Câţiva ani mai târziu, regimul cel nou l-a în­colţit! Chiar dacă el n-a făcut nici un fel de politică. Spunea că face politica Bibliei şi a lui Dum­nezeu. Dar ajuta pe toată lu­mea, cu atât mai mult pe oamenii năpăs­tuiţi. Şi când a fost între­bat în anchetă dacă i-a ajutat pe partizanii din Făgăraş, el nu a spus nici da nici ba. Că nu voia să mintă. Aşa că l-au arun­cat în închisoare.

Ce i s-a întâmplat acolo mi-a po­vestit cu gura lui chiar Părintele Ar­senie. Au trimis un ofiţer şi doi sol­­daţi ca să-l dezbrace de sutană, după ce l-au ares­tat. Şi ăştia s-au apro­piat de el: „Popă, să te dez­braci ime­diat de anteriu!”, au po­runcit. Şi Părintele le-a spus: „Asta-i îmbrăcămintea mea!”. „Las’ că te dez­brăcăm noi!” s-au răstit aceia şi au făcut un pas spre Pă­rinte. Dar imediat s-au îndepărtat; nu se puteau apropia. Şi s-au dus şi i-au raportat şefului închisorii. „Ei, lasă că mă duc eu şi-l dezbrac!” Era un maior, ăsta. „Mai bine dezbra­că-te tu”, i-a zis maiorul – „să nu te dez­brac eu!” „Asta-i îmbrăcă­min­tea mea!”, a spus iar Pă­rintele. Şi s-a dus ofiţe­rul spre el şi imediat s-a înde­părtat ca împins de-un zid neştiut, şi a zis: „Tu îl ai pe dracul în tine!”. „Nu, eu îl am pe Dumnezeu în mi­ne!”, a rostit Părintele şi aşa a rămas tot timpul în în­chisoare: în sutană. Şi când era scos la plimbare, în curte, Părintele pro­povăduia cuvântul Domnului. Șeful închisorii i-a pus în vedere să nu mai ţină predici, că prea se-adunau toţi în jurul lui. Dar el n-a respectat nici ordi­nul ăsta. Mi-a povestit chiar el: „La un moment dat, l-am văzut şi pe maior în mulţime, ascultând cu ochi mari cu­vântul Evan­gheliei, pe care eu îl pro­po­văduiam”.

„Canalul l-a mâncat pe tata”

– Şi pentru că nenorocirile vin în haită, atunci l-au luat şi pe tatăl meu la Canal! Îl reclamase un coleg că merge la biserică, tocmai el, ditamai profe­sorul şi directorul şcolii, şi dă exemplu prost comunei, aşa că l-au arestat şi Canalul l-a mâncat! Când n-a mai putut da cu târnăcopul că se îmbolnăvise, l-au dus la Ghen­cea, la închisoare, şi l-au operat de cancer la stomac. Când a venit acasă, tata era doar o umbră străvezie. De altfel, la 50 de ani a murit!

– Și dvs.? N-ați avut de suferit cu atâția „dușmani ai poporului” în familie?

– Eu am scăpat ca prin urechile acului! Eram stu­dentă la Cluj când apăruse la Decanat o listă cu studenţii din părinţi chiaburi şi din familii din astea, „deochiate”. Iar în dosarul meu lipsea sa­lariul ta­tălui, n-aveam de unde-l lua, că el era la Canal, săracul. Şi numai ce m-am văzut acolo, pe lista aceea a epurării. Şi când m-au chemat la Rec­torat să dau seamă, recto­riţa, Ra­luca Lipan, aca­demician şi chimist, Dum­ne­zeu s-o odih­neas­că, m-a întrebat: „Care-i situaţia ta, ce-i cu tata?”. „Tatăl meu nu lucrează, e arestat şi dus la Canal”– i-am răspuns. „Şi de ce-i tata la Ca­nal?” „A fost reclamat că merge la biserică şi dă un exemplu prost comunei!” Rectoriţa a stat, s-a uitat lung la mine şi m-a întrebat: „Dar tu mergi la biserică?” „Da!”, am răspuns. „Ei, bine, pentru acest «da», tu vei ră­mâne în fa­cul­tate!”. Cum era să spun nu? Cum să tră­dez cre­dinţa? Doar eram, ca şi tata, din spiţa Pă­rintelui Arsenie!, a suspinat d-na Zoe, oprindu-se o vre­me, în­chisă în amintirile ei îngreunate de su­ferinţă.

„Când s-a sărbătorit centenarul liceului «Avram Iancu» de la Brad a venit şi Pă­rintele”

– Câţiva ani mai târziu, am aflat că Părintele fusese trimis în surghiun la Bucureşti, la ate­lierul de icoane al Patriarhiei, de la Schitul Maicilor. Aşa că m-am dus să îl văd şi acolo. Şi când am ajuns, era un călugăr la poar­ta schitului. „Îl caut pe părintele Ar­senie Boca”, i-am spus. „Ui­taţi-l! Ştia că ve­niţi!”, mi-a spus. Și, într-adevăr, un­chiul meu venea spre poartă. În ziua aceea am vorbit mult amândoi. Zicea că-i mul­ţumit şi liniştit. „Am avut şi eu încer­cări, dar au trecut. Să ne rugăm necontenit”, zicea.

Când s-a sărbătorit centenarul liceului „Avram Iancu” de la Brad a venit şi Pă­rintele. Era îmbrăcat cu o sutană albă. M-am dus şi eu cu fiica mea, cu soţul meu, cu mama – ca să ne binecuvânteze pe toţi. A fost foarte fericit. La fel a fost şi la biserica Drăgănescu când am mers să-l văd. Mai că n-a chiuit pe schele că m-a văzut iar.

Izvorul de la capul mormântului

– Au mai trecut câţiva ani și într-o zi, când am fost din nou la el, să îl văd, Pă­rintele mi-a mărturisit că-şi simte sfâr­şitul aproape. Şi s-a dus atunci la mânăs­tirea Pris­lop, din Haţeg, atât de dragă inimii lui, şi şi-a ales un loc, zicând: „Aici vreau eu să-mi fie mormântul”. Locul ales de Părintele e extraordinar, parcă-i rupt dintr-un psalm. Dar măicuţele i-au spus: „Părinte, e tare fru­mos locul, dar nu are apă şi nu-i nicăieri prin preaj­mă vreun izvor!”. Şi el le-a spus: ” O să vină şi izvorul!” La scurt timp, a apărut în pădure, la doi-trei metri de capul mormân­tu­lui, un izvor! Şi nu mult după ce a răsărit de niciunde izvorul acela – s-a sfârşit şi el, Părin­tele nostru Ar­se­nie…

– Aţi fost la în­mor­mântare?

– Nu, că nu m-au anunţat! N-au anunţat pe ni­meni din familie. Mai are o nepoată la Brad, dar ea n-a ţinut legătura cu el, nu l-a căutat ni­căieri pe un­de a pe­regrinat Pă­rin­tele. Aşa că n-a fost nimeni din fa­milie. Părinţii mei muriseră şi ră­mă­sesem numai eu: nepoata lui iu­bi­toare care l-am căutat şi l-am urmat peste tot. Doar crescusem cu el în ca­să. Iar el mi-a urmărit şi mi-a ocrotit toată viața: unchiul Zia­nu, pe care l-am iubit aşa de mult. Şi pe care îl ur­mez şi azi, așa cum pot eu, la cei aproape 80 de ani pe care îi am, căci merg de câte 5-6 ori pe an la mormântul lui. Ce este acolo, la mânăstirea Prislop, nu am cuvinte destule să vă spun! Ploi de flori, oamenii care vin puhoaie şi sărută crucea, lipesc fotografii și scrisori, haine… Îmi spunea Maica Stareţă, anul acesta, în iulie, când am stat două zile la mânăstire, că vin foar­te mulţi oameni cu cârje, ajutaţi, şi stau şi se roagă şi du­pă asta îşi lasă cârjele acolo, se însănăto­şesc!

„Îi simt tot timpul harul”

– Spuneţi-mi, doam­nă Dăian, dvs. îl simţiţi pe Părintele Arsenie ca fiind sfânt? Sfântul Ar­dea­lului, așa cum îi spun credincioșii?

– Da, îi simt a­proape tot timpul ha­rul. Îl simt seara şi di­­mineaţa, atunci când mă rog, şi îl simt că mă ajută în orice. Şi pe deasupra, socot că Părintele seamănă cu Iisus. Mă uit în poze de multe ori şi mi-l amintesc când era la Sâmbăta, îm­brăcat în sutană neagră sau în sutană albă, cu brâu de piele, înalt, slab, cu o privire pătrunzătoare şi neiertător faţă de păcate.

– Avea Părintele aura aceasta de sfinţenie și când era tânăr?

– Da. A avut mereu aşa, ca o patină de sfânt… Un sfânt înţelept şi furtunos, care a visat şi s-a chinuit printre noi şi al cărui suflet „s-a suit la Dumnezeu ca un şuvoi de foc”, cum spunea Părintele însuşi. Un sfânt a cărui vreme nu s-a arătat încă…