• „Bănița”, „Peștera Bolii”, „La Arsuri”, „Jupâneasa”… Indica­toa­­rele de pe marginea șoselei care urcă pe Valea Jiului spre Ar­deal te aver­tizează, prin numele lor ciudate, că pășești într-un tă­râm încărcat de legendă, provocându-te să lași drumul mare și s-o iei pe potecile ca­re urcă spre munți. Pe-un colț de piatră, dacii au construit una din­tre cele mai greu accesibile cetăți ale lor: Cetatea Bănița •

Țara misterelor

În ușa căbănuței de lângă Peștera Bolii, Emerich Szuhanek mă așteaptă tot un zâmbet și mă strânge în brațe ca pe un prieten vechi. E la fel de în vervă și acum, când a trecut de 80 de ani. Aerul său de ardelean sadea, plin de rigoare când vine vorba de proiecte, dă o savoare aparte legendelor locale pe care le spune celor ce vin în vizită la Peștera Bolii. „Una-i una și-alta-i alta!”: ghidul pune „stop” mereu acolo unde se termină dovezile istorice, și-apoi, pe ton șugubăț, o ia temeinic pe firul destăinuirilor pe care i le-au făcut, acum mai bine de 10 ani, ultimii bătrâni din satele din jur. Șeful asociației care, de ani de zile, se ocupă de întreținerea Peșterii Bolii și de ghidajul numeroșilor turiști ce-i calcă pragul multimilenar, Imi este ultimul om din zonă care mai știe legendele zonei. S-a încăpățânat să tragă de ultimii povestitori – de-acum duși – ca să i le spună, și-acum le oferă, cu generozitate, la rândul său, celor care vor să-l asculte.

Știe c-am venit să aflu mai mult despre Jupâneasă și, cum stă un pic ploaia „deasupra”, mă ia într-o plimbare lungă de-a lungul văii. „E unul dintre cele mai pitorești locuri din zonă”, îmi spune, și nu-mi trebuie decât câteva minute ca să mă conving singur de asta. Chiar dacă vreo două pensiuni elegante au apărut pe Valea Jupânesei, cătunul și-a păstrat farmecul arhaic. Gardurile sunt încă din scânduri, căpițele de fân se fac ca pe vremuri, crucile celor morți sunt în curțile caselor, semn c-am pășit în Ținutul Momârlanilor. Dincolo de vale, două staule mari își așteaptă oile, pe malul Jupânesei ferigile sunt înalte de-un stat de om, iar sub trunchiurile de copac de la drum găsești în neștire ciuperci mari, sănătoase, de-o tocană găzdăcească. Zici că ești în creierii munților, când, de fapt, ești la numai 5 minute de șoseaua ce duce de la Petroșani la Hațeg! Cătunul e pustiu la orele amiezii, lumea e, pesemne, cu treabă la oraș. La o oră de mers, dăm pe dreapta de o fântână veche, cu cruci și icoane bătute în lemnul acoperământului. E ferecată cu un lacăt greu: un mister în plus în acest tărâm al misterelor…

Jupâneasa cneazului Cândea

Ne așezăm pe marginea drumului, pe un trunchi de copac. Nea Imi ridică ochii spre dealurile învelite în ceață. „Eu am mai prins un bătrân de-aici, un fel de etnograf local, și el mi-a spus multe lucruri despre legenda Jupâne­se­lor. Cum mi le-a zis, așa le spun și eu mai departe, că documente nu sunt. Se spune că dintre frații Cândești, stăpâni pe Țara Hațegului în Evul Mediu, cel mai mare a fost bărbat vestit în întreg ținutul pentru bogăția și vitejia lui. Asta nu l-a împiedicat să aibă, mai departe de casă, o țiitoare frumoasă foc. După regulile vremii (regele Sigismund de Lu­xemburg – a avut zeci de copii din flori), pu­teai să ai amante câte vrei, numai să nu le ții la curte. Bă­trânul pe care l-am mai prins înainte să moară îmi zicea că eroul povestirii și-ar fi adus iubita aici, pe vale, unde avea ceva proprietăți. Femeie fru­moasă, dar și energică din cale afară, ea conducea tot ce mișca pe aici, în nu­mele Cân­deș­tilor.

No, ș-apăi de-aici i-a rămas văii nu­mele «Ju­pâ­neasa». Fapt istoric: iu­bi­tul Jupânesei, acest no­bil Cândea, își află sfâr­șitul pe câmpul de lup­tă aproape, în Pasul Vul­can, într-o lup­tă cu tur­cii. Pe vremuri, era în Vulcan un monument în for­mă de buzdugan, ridicat în cins­tea lui. Suntem în plin creș­tinism, dar aici, la noi în zonă, obi­ceiurile pă­gâne n-au înce­tat nici azi. Se poves­tește că Jupâneasa aude, la un moment dat, urletul unui lup, semn de mare pri­mej­die prin locu­rile noastre, încă din vre­mea da­cilor. Iubitul ei fiind dus la luptă, ea co­boară în Peștera Bolii și se roagă la icoa­na apă­rută pe-o stân­că, a Maicii Dom­nului, să o ajute să-și afle bărbatul. Ascultân­du-i durerea, Mai­ca Dom­nului o transformă pe Ju­pâneasă în­tr-un pârâu, să meargă să-și afle singură iubitul, în jos, pe vale…”.

Tot povestind, ne-am întors deasupra intrării în Peștera Bolii. Nea Imi îmi face semn să ascult. Apa Ju­pânesei se repede nă­valnic în peșteră, arun­când în lături falduri albe de stropi. N-am mai po­me­nit un loc în care na­tura să-și joace atât de dra­matic ro­lul, în poves­tea ce i-a dat nu­mele! Poți să crezi sau să nu crezi legenda po­vestită de Emerich Szuha­nek, dar zbaterea apei, când tul­bu­rată de spaime, la intrarea în peșteră, când, parcă, su­surând rugăciuni, are în ea ceva dramatic și omenesc.

Cetatea dacică de la Bănița

„La Arsuri”

Cetatea dacică de la Bănița se află chiar deasupra Peșterii Bolii. Înainte să mă despart de Emerich Szu­hanek, mă duce să îmi arate, la marginea drumului, câteva bucăți impresionante din zidul fostei fortărețe. Fuseseră folosite la întărirea unui pod care duce spre Peștera Bolii și-au fost scoase de acolo, când podul a fost refăcut. Imi le-a salvat de ignoranța ce pândește la tot pasul în România, mai ales când vine vorba de pa­trimoniu. „Sus, în vârf, n-o să mai găsești așa ce­va! Tot ce a fost piatră bună în cetate a fost folosită îna­inte de 1900, când s-a făcut calea ferată ce ocolește muntele”, îmi explică. Dar dacă pietre nu se mai găsesc, ceva mai sus, unde începe urcușul spre Ce­tatea Bănița, tot au rămas urme ale teribilelor confruntări dintre daci și romani, de acum 2000 de ani. „«La Arsuri», așa se numește zona. Se zice că, știind că nu pot cuceri cetatea prin forța armelor, romanii au dat foc la tot ce mișca în jur și au asediat vârful de munte, până când ultimii apărători au cedat. Dacă romanii nu s-au încumetat să atace până sus, îți dai seama cum e traseul.

Dar merită să urci până la Arsuri, să ai perspectiva locului”, mă sfă­tuiește Emerich Szuhanek. Pornesc la deal, prin no­roiul proaspăt. La Orăștie, cu o zi înainte, arheologul Mihai Căstăian îmi spusese și el că traseul nu e re­comandat decât profesioniștilor și, oricum, nu pe vreme ploioasă. Mihai Căstăian a urcat la Cetatea Bănița ultima oară acum câțiva ani: „E o zonă despre care lumea știe destul de puțin. Între cetățile dacice, cea de la Bănița a fost un pic văduvită de istorio­gra­fia românească. În general, lucrările care abordează cetățile din Munții Orăștiei au ales calea de acces dinspre Nord, dinspre Valea Mureșului, iar Bănița, care e la extrema sudică, e într-un con de umbră față de Costești, Vi­draru, Piatra Roșie sau Sarmizegetusa Regia, cu toate că se află pe lista mo­numentelor UNESCO, prin urmare, și sub protecția legii. Nu știm când va fi cercetată, e problema accesului dificil, dar pe de altă parte, există presiunea să­păturilor ile­gale”. Dacă lumea științi­fică nu găsește timp și resurse să sape sistematic un loc atât de special precum Bănița, se găsesc destui căutători de comori care să-și încerce norocul pe poteca tăiată în stâncă…

Urcușul dacilor

În urcușul meu, mă ghidez după jurnalul cerce­tătorilor care, în 1960 și 1961, au realizat singurele să­pături de până acum în cetate. „Ținutul e deosebit de pitoresc. Drumul la ruinele cetăţii, un adevărat de­fileu, e străjuit de ambele părţi de dealuri împă­durite şi stânci abrupte; pan­tele domoale sunt culti­vate cu cereale şi pomi fruc­tiferi, alături de care apar pă­şuni întinse. Peştera Bolii şi pădurea de liliac spon­tan de pe versantul sudic sporesc atracţia locu­lui. Din va­le până la ruinele cetăţii Băniței, aşezată pe cul­mea şi terasele dealului prăpăstios, când aco­perit cu păduri, când cu stâncile-i de calcar de cu­loa­re albă, abrupte şi golaşe, drumul e anevoios. Mai puţin abrupt şi acoperit cu o pădure de fag, versan­tul nordic e mai accesibil ascensiunilor. Acest versant a fost folosit şi în antichitate, pentru a urca spre ce­tate, ca şi pentru transportul imen­sului material de construc­ţie.

Deşi poziția geogra­fică şi for­ma pro­eminentă a dealului Cetăţii de la Băniţa, un adevărat munte, ce răsare impunător în faţa călătorului, a atras atenția, cu multe decenii în urmă, fiind sem­nalat de numeroşi vizitatori, de că­ută­tori de comori şi chiar de unii cer­ce­tători, puţine se cunoşteau despre rui­nele lui. Toate aceste întrebări şi-au gă­sit răspuns abia în urma celor două campa­nii de săpături, organizate în anii ’60”, scriu arheologii, confir­mând că in­te­resul căută­torilor de comori nu e un o­bi­cei tocmai nou în zona cetăților dacice.

De la un moment dat, pantele sunt tot mai abrupte. Fac o ultimă sforțare până într-un loc de belvedere, ca să înțeleg mai bine rostul poziționării Cetății Bă­nița în sistemul defensiv al Regatului Dac. După un urcuş scurt, lăsând în urmă terasa infe­rioară a dealului, o te­rasă artificială, cu urme de locuire stră­veche (acum o mică poiană) se intră în pădure, unde în­cepe ascensiunea a­proa­pe piep­tiş, până unde dru­mul e barat de un zid de incintă. „For­tificaţia de la Băniţa înglo­bea­ză construcţii cu caracter mi­litar defensiv ridi­ca­te pe terasele şi culmea dealu­lui, uneori chiar în locuri încli­nate, până la 60 de grade! Lu­crările de apărare aco­peră, în special, latura de nord, apărarea celorlalţi versanţi fiind asigurată prin natura inexpug­na­bilă a tere­nului. Pe culmea dea­lului se află cetatea pro­priu-zi­să, posturile de veghe şi observaţie, construc­ţiile pen­tru adăpostul garni­zoanei”, expli­cau cercetătorii, la mijlocul secolului tre­cut. O caracteristică a tehnicii da­cice de construc­ție e îmbinarea măiastră a formelor de teren, cu arta de a clădi. Mulți autori au lăsat măr­turii despre cetățile dacice: Tacitus – „Castella rupi­bus indita” („Castele aşezate pe munţii prăpăstioşi”), Florus – „Daci inhaerent montibus” („Dacii sunt le­gaţi de munţi”), și Dio Cassius. Mărturiile lor sunt parcă descrieri aievea ale Cetății Băniţa!

Cetate-cheie pentru Regatul Dac

Rostul cetății de la Bănița era de a apăra dinspre sud accesul în centrul dacic de la Grădiştea Mun­celului, ansamblul aşezărilor din Munții Orăştie în fața unui inamic care ar fi înaintat spre Dacia, prin Defileul Jiului. „Ce­tatea de la Băniţa, cu toată po­zi­ţia ei oarecum periferică, făcea par­te din sistemul şi complexul ce­­tă­ţilor dacice din Munţii Orăş­tiei”, scriau, în anii ’60, arheolo­gii care au săpat în cetate. „Toate cetățile da­cice sunt așezate pe anu­mite di­recții de înaintare. Partea sudică este controlată de această fortifica­ție de la Bănița, un colț de calcar de 900 de metri înăl­țime, cu o dife­rență de a­proape 200 de metri față de ce se află de jur-împrejur și cu o in­cin­tă edificată în maniera clasică – «murus dacicus» –, cu blocuri de piatră ecarisate în epoca lui Bu­re­bista sau Deceneu și cu o refa­cere în epoca lui Decebal, pentru că apar elemente de andezit, iar aces­tea țin de stipendiile primite de la romani, în timpul lui Do­mițian. Bă­nița controlează zona dintre Țara Hațegului și Bazinul Văii Jiului, cu Pasul Merișor. De pe culmea din spatele cetății se poate înainta foarte ușor către cota 1.500 (Jigoru Mare), unde se găsește un castru de marș. Castrul de pe Jigoru Mare are legătură cu punctul de concentrare de la Comărnicel, unde a și avut loc o bătălie între daci și romani, la Vârful Ne­gru.

Totodată, de la Jigoru mare vezi direct spre Sar­mizegetusa Regia. Dacă ardeau făclii pe incinta castrului, dacii înțelegeau că pericolul e la o arun­cătură de băț…”, spune arheologul Mihai Căstăian, de la Muzeul de Istorie din Orăștie. Culmea din cal­car jurasic a Băniței a fost nivelată pe mai multe terase în zona superioară. Blocurile de piatră au dispărut probabil în momentul în care s-a realizat calea ferată dintre Simeria și Petroșani, între 1868-1869. „Sus, nu mai găsim decât talpa de piatră nive­lată pe care aceste construcții au fost ridicate. Există și gropi pentru stâlpi de lemn, deci au existat foișoare acolo. În partea nord-estică e o poartă de acces în trepte, ca la Piatra Roșie: o cale pietonală, lată de 2,5 metri, cu un turn de 4,5 metri. Accesul e dificil și în zilele noastre – înseamnă o escaladă pe o pantă foarte solicitantă. Probabil, în antichitate, erau ame­na­jări din lemn care să permită urcarea, au și fost găsiți acolo niște baluștri”, adaugă Mihai Căstăian.

Comorile Băniței

„Chiar dacă succinte, cercetările din anii 1960-1961 au scos la lumină desco­periri foarte intere­sante: piese ceramice, monede, dar și podoabe de argint și bronz. Pe atunci rapoartele de săpătură nu erau ținute cu anii la ser­tar, cum se întâmplă azi!”. Iată cum sună descrierea descoperirilor din 1966: „Săpăturile au dat la ivea­lă un bogat inven­tar de obiecte de tot felul, mai ales ceramică, dife­rite o­biec­­te de fier şi bronz, forme pentru tur­narea obiectelor din metal. Ce­ramica e abundentă, însă foar­te fragmentată, din cauza săpăturilor nesă­bu­ite ale «căutătorilor de co­mori», cât mai ales a ca­­racterului stâncos al te­re­­nului. Impresionează frec­­­venţa ceştilor cu toar­tă, din pastă impură, de cu­loare neagră-roşiatică. Interesantă e şi ornamen­tația acestor vase: linia ondulată, brâul alveolar, benzi de linii paralele trase cu pieptenul, crestături, butoni cu ornament în relief, cu scop decorativ sau pentru prins pe veșminte.

Inventarul mărunt, mai ales ceramica, deosebit de bogată, ca și celelalte obiecte găsite, printre care lustruitoare de vase, greutăţi pentru războiul de ţesut, prâsnele, pietre de râşniţă, o undiţă, forme pentru turnat obiecte din metal, un creuzet din lut ars cu urme de bronz topit demons­trează nu numai existența îndelungată a aşezării, ci, în acelaşi timp, şi existenţa unei in­tense și va­riate activităţi gospo­dă­reşti”. În paginile volumu­lui sunt cu­prinse și fotografii alb-negru ale mi­nu­natelor descoperiri de la Bănița, și nu pot să nu mă întreb câte alte biju­terii de acest fel zac încă nedesco­perite de specialiști și, să spe­răm, nici de „detectoriști”, în ce­tatea de la Bă­nița. „Cetatea a fost prea puțin cer­cetată chiar și în anii ’60, așa în­cât ea poate să ne ofere surprize în con­tinuare, mai ales că acum avem un cu totul alt context științific decât atunci. Chiar și o sumară amenajare a Cetății Bănița, cu niște scări care să acopere partea cea mai abruptă de traseu, ar însemna foarte mult pentru turismul din zonă”, spune Mihai Căstăian.

Povești la gura sobei

Pe drumul de întoarcere de la Arsuri dau, în sfârșit, peste un om al locului. Nicolae Blaj lo­cuiește un pic mai jos de Peștera Bolii de mai bine de jumătate de veac. A fost înfiat, la 2 ani, de fa­milia Anghel, care deți­nea majoritatea pămân­turilor din jur. „Aci’, la noi, pe vale, e «Polul frigului», așa zice lu­mea. Trage foarte tare, că e apă, valea-i strâm­tă și-i soare puțin iar­na. Pe vremea școlii, se trezea mama, săraca, de la 4, să facă foc în casă, pe când ne pre­gătea de trenul de Pe­troșani, și chiar și-așa, după o oră de pus lem­ne pe foc, vadra cu apă lăsată seara după ușă era încă înghețată-boc­nă! Așe era pă vremuri pe la noi, la Jupâneasa, eram mulți momârlani, la fiecare casă 3-4 oa­meni, care se ocupau cu pășunatul, cu creș­terea animalelor, culti­vau porumb, cartofi. E o vorbă la noi: «Decât să stăm degeaba, mai bine muncim degea­ba!»”. Atunci, în serile geroase de iarnă, când toți ai casei stăteau la gura sobei, a aflat și el de unde vine numele cătunului, Jupâneasa: „Păcat că nu l-ați mai prins pe bietu’ tata, el știa mai multe ca mine.

Din ce povesteau ăi bătrâni, Jupâneasa fusese o femeie frumoasă și înstărită, din părțile noastre. Musai c-o fost frumoasă de i-o rămas numele până azi! Nu zâc bine?! Pă vremuri, vacile pășteau pe malul Jupânesei, ș-apoi se băgau în peșteră și stăteau «la za­că», cum se zice, la umbră. Acolo, până prin anii ’90, era o grotă și-atâta, nu era nimic amenajat, doar o punte la intrare. Am fost și eu în peșteră de vreo zece ori, nu zâc mai mult. Pe «Bolovan», acolo sus, în cetate, de două ori am fost, o dată pe serpentine și o dată pe partea cu calea ferată. Îs niște ziduri și apoi un platou drept, chiar sus. Tot o fost vorba să se facă un drum de acces pe ver­santul dinspre drumul na­țio­nal, dar nu s-o mai făcut. Acum, s-o împădurit totul, nu-i chip să urci. Eu am fost ultima dată prin anii ’80, pe atunci nu era așa greu, că nu era drumul îm­pădurit, iar noi eram tineri, 14-15 ani”.

Jocul galbenilor

„După anii ’90, or început să caute și pe aici comori dacice. M-o întrebat unul din Petroșani și i-am tăiat-o din capul locului: «Mă, io nici nu știu de comori și nici nu umblu după așa ceva!». Până la urmă, s-o înhăitat cu o gașcă de la Deva și or venit să sape cu un vecin de-ai mei. Or fi făcut ei ceva «bara-bara». Până la urmă, i-o prins Poliția, am citit de ei prin ziare…”, își amintește Nicolae. Îmi măr­turisește că și mai demult, în copilăria sa, lumea vorbea prin sat, în șoaptă, despre co­­morile dacice. „Taică-mio, Dumnie­zo’ să-l ierte, zicea în felul următor: «Cine era cre­din­cios, în Joia Paș­tilor, după ora 12 noaptea, putea vedea cum «jucau galbenii». Zice că se vedea un fel de roșeață acolo unde erau ascunse comorile. Iar flăcările astea, cum să le zic, apă­reau te miri pe unde, ba pe «Bolo­van», ba pe deal, ba pe la rădăcina vreunui copac bătrân… Dar, cum spu­neam, asta li se arăta nu­mai ce­lor credincioși, cu frica lui Dum­niezo. Pe atunci, lumea era credin­cioasă, acum, numai cu detectorul mai găsești comorile!”. Când era mic, Ni­colae a mai prins-o pe Ilina lu’ Ion Anghel – „Angheleasca”, cum îi zicea satul, cea mai găzdacă femeie din zonă. „Avea o salbă grea de galbeni!”. Numai că de la o vreme că­zuse în pa­tima al­coolului. „Era cine­va care făcea ra­chiu. Și i-o tot dat An­ghe­leasca din galbeni pe răchie, de nu s-o ales cu nimic din toa­­tă averea… No, cam as­ta-i povestea. Să-i aflați dvs. sfârșitul, că, ia­că, s-o lăsat soarele peste Ju­pâ­neasă și se pune de înnoptat”.