• Un tânăr lasă Bucureștiul pentru a face afaceri în livada bunicilor; un cuplu se întoarce din Italia, cu lecțiile din turism învățate, și inves­tește într-o pensiune; un francez îndrăgostit de România își deschide o fabrică de bere artizanală; o familie se mută la sat, ca să se bucure de pensie și descoperă rețete pentru o nouă tinerețe: un afacerist din anii tranziției deschide un punct gastronomic local, á la Paris… Toți fac parte din grupul „Slow Food Buzău” și încearcă să pună lucrul bine făcut drept regulă a vieții. Cu astfel de oameni și de servicii, Buzăul a devenit o țintă tot mai căutată și apreciată a turismului românesc •

HALEȘ

„Slow Food Buzău”: mâncare cu poveste

Dacă ajungi „La Motoare” sâmbătă dimineața, pe Răzvan Lavric o să-l găsești, mai mult ca sigur, la cuptorul cel mare din colțul restaurantului. Și-a pregătit de cu seară ingredientele, a frământat alua­tul la 5 dimineața, și-acum doar mai ațâță focul. Pâinea de casă e gata, iar sarmalele și coastele afumate pe pat de varză se perpelesc la foc mic. „Nu e ni­cio grabă! Aici avem tot tim­pul din lume”, spune Răzvan. Pentru el, mân­carea nu e ceva ce înfuleci repede, du­pă care ceri nota de plată și pleci. Dacă faci asta, e ultima dată când mai prinzi rezervare! Pentru Răzvan și prietenii lui din mișcarea „Slow Food Buzău”, mâncarea (la fel ca orice alt serviciu sau produs artizanal) trebuie să fie întâi de toate o experiență, să răspundă nevoii de relaxare și de frumos. Până taie pe un platou șunca de Mangalița pe care a pregătit-o cu mâna lui, lângă ca­re pune și două feluri de brânză, Răz­van te pune la curent cu filosofia lui de viață. Copil de medic veterinar, a lăsat afacerile pe picior mare, de care s-a ocupat imediat după ’90, pentru o viață tihnită în inima Buzăului: are ferma lui de porci și de păsări, mai mulți câini și-un măgăruș bătrân. Dacă ar mai trăi, tatăl lui ar fi mândru de ce gospodărie și-a făcut fiul său!

În satul Haleș, Răzvan și-a des­chis mai întâi un restaurant, la care să tragă numeroșii motocicliști care vi­zitează frumoasa zonă rurală a Buză­u­lui, pe care îi vedea mereu, ronțăind, în lipsă de altceva, sticksuri și alune pe mar­ginea drumului. Până la urmă, restaurantul s-a transformat în punct gastronomic local, unde folo­sește doar produse proprii sau bunătăți zonale. Fără rezervare sunt șanse mici să prinzi un loc, deși, dacă Răz­van te citește, din poartă, că ești amator de po­vești lungite la un vinișor de Pietroasele, se găsesc pe undeva un colț de masă și o porție, două, de sar­male fierte la foc mic.

Răzvan Lavric e sufletul asociației „Slow Food Buzău”, care încearcă să țină împreună, pentru o mai bună colaborare, antreprenorii din zona HoReCa ai regiunii.    Încântat de poveștile sale, am pornit să văd, pe viu și „în direct”, câteva dintre micile afaceri care transformă Buzăul într-una dintre cele mai efervescente zone turistice ale României.

TISĂU

Turism ca-n Alpii italieni

La doi pași de ferma lui Răzvan Lavric, în Valea Sălciilor, comuna Tisău, soții Aurora și Cristian Ghica și-au construit o pensiune cu banii câștigați după 16 ani în Italia, unde s-au specializat în do­meniul turistic. „În Italia, am fost în Alto Adige, într-o zonă turistică superbă. Ne-am acomodat ca și cum am fi fost acasă, am fost tratați foarte bine, altfel n-am fi stat atâta timp în același loc. Eram ca o familie, deși lucram într-un hotel cu 40-50 de angajați. Am învățat foarte multe acolo, chiar și mentalitatea ți se schimbă după atâta vreme! Am înțeles cum trebuie să-ți tratezi oaspeții, cum trebuie să te porți cu ei. La noi, încă văd oamenii pe­simiști sau îmbufnați în HoReCa. Noi, în schimb, suntem tot timpul zâmbitori, veseli, pozitivi”, spune Aurora. „Din 2000 până în 2016 am lucrat în Ita­lia. Mer­geam doar în cele două sezoane, vara și iar­na, iar în pauze, când veneam în România, ne plăcea să ieșim cu prietenii pe la pensiuni, prin țară. Așa ne-a venit ideea să ne facem și noi pensiunea noastră. Aici, în sat, am primit moște­nire un teren cu condiția să nu-l vindem, ci să construim ceva pe el. Mai întâi ne-am făcut o casă. Când am terminat, am început să construim pensiu­nea, iar când a fost gata, ne-am întors în țară. Am vândut apar­tamentul pe care îl aveam în Buzău și ne-am mutat, cu totul, la țară. Ne simțim bine, suntem liberi, deja ne stre­sează aglomerația”.

Aurora confirmă ce spusese Răzvan Lavric: Buzăul devine o alternativă tot mai serioasă la Valea Prahovei. Aici e Țara Luanei, Vulcanii Noroioși, mânăstiri, Babele de la Ulmet, vinăriile. „Ne și spu­ne lumea: «La dumneavoastră ajungem mai ușor, pe Valea Prahovei, până la Sinaia sau Bușteni, ni s-a dus cheful de ieșit în natură! De când este auto­stradă, vine tot mai multă lume încoace. Buzăul atrage și lumea din Brăila, Galați sau Constanța, care e amatoare de munte și de aer curat. Mai nou, avem și oaspeți străini, care ne găsesc prin plat­forma Booking. Am avut din Italia, un grup toată săptămâna. Vin și mulți cehi, cu motociclete, le place mult zona asta sălbatică a Bu­zăului”.

Când au aflat că investesc într-o pensiune banii adunați în Italia, mulți cunoscuți au ridicat din sprân­cene. „Am mers puțin la risc, lumea ne întreba cine o să vină aici la noi… Dar de când am deschis, trăim numai din asta, alt venit nu avem. Eu și soțul meu ne ocupăm de tot. Avem șase camere, putem caza 13-14 persoane simultan. Chiar ne place ce facem!”, încheie Aurora cu un zâmbet larg, așa cum a învățat în Alpii italieni.

MIEREA

Mierea magică din… Mierea

De la Valea Sălciilor până în satul Mierea, pe superba Vale a Nișcovului, sunt 10 minute de mers cu mașina. Aici s-au mutat, pregătindu-se de o pensie liniștită, după o viață de afaceri, soții Da­cia­na Tarași și Constantin Pascu. Aveau deja o fă­bri­cuță la Mierea (cunoscuta Salin, care face aparate pe bază de sare ce produc aerosoli) așa că n-aveau niciun gând să facă alte afaceri. Dar cum deveniseră tot mai atenți la stilul lor de viață, s-au trezit făcând tot felul de experimente pe bază de miere, cătină și alte fructe sănătoase din propria lor grădină, sau din satele din jur. Cum cei doi soți sunt la bază unul chimist, iar celălalt fizician, rezultatul nu putea fi decât o inovație. „La un anumit moment, am în­ceput să ne jucăm cu niște amestecuri de căpșuni și miere, din care încercam să obținem siropuri. Ne-am jucat și cu niște deshidratoare, pentru că voiam să obținem fructe uscate, și ne-am întrebat ce ar ieși din combinația de fructe deshidratate și miere. Am încercat și cu trandafiri, căci aveam în grădină. Ne-a plăcut ce am obținut, am dat și la prieteni, care au reacționat foarte bine. Am zis atunci să facem ceva «mic», dar ne-am tot dezvoltat, din aproape în aproape…”, spune Daciana Tarași.

„Este un concept cu totul nou, de aceea am şi căutat un nume nou – melinis – pentru că nu voiam să se confunde produsul nostru cu un gem, cu o dul­ceaţă sau cu mierea simplă. Este ceva între dulceaţă şi miere, un procedeu de conservare a fructelor la temperaturi joase, fără fierbere, fără pasteurizare. Tot ce pu­nem noi în miere e crud. Petalele de tran­da­fir sunt din grădina noastră, vișine, gu­tui, pere, zmeu­ră luăm din sa­tele din jur, cătina ne vine de la Botoșani. Folosim doar miere cer­tificată ecolo­gic, de la o fir­mă din Vaslui, care exportă în Germania, și atunci încercăm ca și fruc­tele să fie certificate la fel”, spu­ne Daciana. Chiar dacă amestecurile de miere cu fructe uscate erau exce­lente, Daciana și Constantin au ajuns la inovație abia când au des­co­perit efec­tele fer­men­tării respectivului ames­tec. „Am sim­țit imediat diferen­ța pe noi: pielea a de­venit mult mai rezistentă, rănile se vindecau mai re­pe­de, durerile de ge­nunchi ne-au lăsat. Ne trezeam di­mineața și nu ne venea să credem cât de bine ne sim­țeam! Mergem pe mun­te 5-6 ore și a doua zi nu avem niciun pic de febră musculară, mer­gem la ski și o luăm a doua zi de la capăt, fără să ne resimțim. Am 70 de ani, dar să vezi că poți să faci lucruri pe care nu ți le imaginai că le mai poți face e ceva in­credibil! E și greu să vorbești despre asta…”, măr­turisește Constantin Pascu. O va­riantă a ameste­cului de miere și cătină este oferită acum amatorilor de alpinism ca susținător de efort. „Me­linisul poate fi consumat dimineața, uns pe pâine sau amestecat cu iaurt și semințe”.

PĂTÂRLAGELE

Miedul de aur

Tot pe bază de miere e și afacerea lui Mihai Ne­goț, un tânăr stabilit din București tocmai în Pătâr­lagele. A început și el, tot prin a produce miere cu diverse aro­me, la fel ca cei de la „Melinis”, după ce primise mai mulți stupi ca dar de nuntă. Așa a făcut primii pași în an­treprenoriat, a învățat lucrul cu auto­ritățile, a învățat cum să promoveze un produs pe la târguri și eve­ni­mente. Dar declicul pri­vind noua sa afacere pe bază de mie­re l-a avut – ce coinci­dență! – în luna de miere, când, în An­glia, a gustat prima oară, la ini­țiativa unor prieteni de familie, o „bere din miere”. Atunci a aflat Mihai despre mied, o bău­tură foarte gustoasă, pe bază de miere, care are o lungă tradiție prin Europa, mai ales în Po­lonia, unde e con­siderată bău­tură națională. Cum miere avea din belșug, iar dorință de a ex­perimenta încă și mai și, Mihai Ne­goț s-a pus cu burta pe carte și, vreme de 2 ani, a tot fer­mentat miere, până când a ajuns la un produs pe care a putut să-l prezinte unor inves­ti­tori care să-l ajute să dezvolte afa­cerea. Testele au fost convin­gă­toare, iar cocheta „Miedărie” din Pătârlagele a prins formă. Totul strălucește ca-n far­macie, iar Mihai plănuiește mu­tarea într-o hală mai mare. „Avem trei sortimente – unul cu hamei și soc, care dă un gust mai comun, unul cu vișine și ienibahar, ideal pentru iarnă, și unul cu tarhon și busuioc. Alcoolemia e ca la o bere, băutura are bule fine, iar o sticlă de mied iese la prețul unei beri artizanale. În noua hală, vreau să fac și niște sucuri, kom­bucha și kefir de apă, tot produse de nișă, pentru același public, doar că fără alcool”. Acum 2 ani, în Polonia, la cel mai mare con­curs de mied din lume, Miedăria lui Mihai Negoț a luat medalia de aur la categoria de „mied cu alcoolemie mică”. Dacă și polonezilor le-a plăcut, înseamnă că lui Mihai, chiar i-au ieșit experimentele din Pătârla­gele…

BUZĂU

Bere de Buzău, cu accent franțuzesc

Prima dată, François Xavier d’Hollader a venit în România în 2007, într-o va­canță prin Ar­deal, curios să vadă cu ochii lui țara despre care auzise că e vestită pentru viața tihnită din zonele rurale. I-a plăcut mult, așa că, un an mai târziu, când compania la care lucra în Franța natală i-a spus că are un post în România, n-a stat prea mult pe gânduri. Anul următor, era mutat la Buzău. „Mi-au plăcut foarte mult colegii, mi-a plăcut să lucrez aici. Am început să vizitez împrejurimile Buzăului, care erau cumva sălbatice pentru mine, îmi plăceau la nebunie” povestește francezul. Com­pania la care lucra era un important producător de malț, care colabora cu marile berării din România, Ursus, Heineken sau Bergenbier. Șase ani a stat François la Buzău, după care s-a întors în Franța. „Acolo, nu mi-a plăcut deloc jobul, nu mi-a plăcut deloc șeful. La un moment dat, de ziua mea, foștii colegi din Buzău m-au sunat să mă felicite, am stat de povești, m-au întrebat cum mă simt și le-am spus că eram aproape de demisie. Știau deja că visam să am propria mea făbricuță de bere artizanală și m-au încu­rajat să mă întorc în România și să o deschid la Buzău. După câteva luni, eram aici și, în scurt timp, cu ajutorul unui asociat român, am deschis fabrica. Erau începuturile berii artizanale în România, aveam visuri mari, credeam că va fi mai ușor. Nu s-a dovedit așa, dar tot mă simt fericit aici!”, mărturisește.

Spre deosebire de alți berari artizanali de la noi, care și-au deschis făbricuțe pur și simplu din pasiune, François vine dintr-o familie cu tradiție în industrie și are el însuși specializare universitară în fabricarea berii. Îmi explică, pe scurt, procesul de fabricare a berii craft, de la moara în care începe totul, locul unde malțul e amestecat cu apa fiartă și rezultă o infuzie dulce, mutată mai apoi într-un butoi de fierbere, unde se adaugă hameiul, care dă amăreala; totul e apoi răcit și, la capătul unei zile pline de muncă, viitoarea bere e trecută în fermentor, împreună cu drojdia. De acolo, începe procesul de fermentare, care durează 2 săptămâni, apoi alte 2-3 săptămâni pentru maturare. Față de berile obișnuite, care sunt „forțate” să iasă din fa­brică în numai câteva zile, producerea berii artiza­nale durează minimum o lună! Dar și gustul e altul, punctează François diferența. „În zona artizanală, poți propune ceva cu mai mult gust, ceva mai diferit. Noi, la One Beer Later, avem o mulțime de variante cu adevărat diferite între ele”.

Prezent de aproape 20 de ani în România, François spune că sunt multe schimbări în bine. „Dacă mă gândesc bine, la fiecare 5 ani au apărut schimbări remarcabile. Mai sunt multe de făcut, dar schimbările sunt importante, inclusiv în zona afacerilor. Sper ca în 5 ani să se vadă schim­bările mari și în industria berii artizanale”, glu­mește francezul, care a ales să locuiască într-un sat de lângă Buzău. Îi place natura, la fel ca și clienților cărora li se adresează berea pe care o face. „Ne adresăm celor care vor să scape un pic de oraș, de rutină, de obligații. Româ­nii, clienții noștri, abia aș­teaptă ziua de vineri, ca să iasă la Brașov, sau aici, la noi, la Buzău. Ori­unde găsești un loc minunat în România asta frumoasă”.