ANTOLOGIE „AS”

• Departe de România, în sudul Franţei, în însorita Provence, dăinuie o tradiţie care încă din Evul Mediu, înfierbântă minţile şi inimile a milioane de pelerini. Potrivit acesteia, Maria Magdalena, frumoasa și devotata uce­nică a lui Iisus, a plecat din Iudeea, după Învierea Mântuitorului, împreună cu alți șase tovarăși de drum, între care Lazăr cel înviat din morți și sora lui, Marta. Ajunși în Galia, pe țărmul Mediteranei, într-o corabie fără vâsle și pânze, ei au propovăduit învățăturile Domnului, fiind primii evangheliști. Maria Magdalena s-a nevoit ca sihastră într-o peşteră de pe un munte, fi­ind apoi îngropată într-o criptă. Creștetul ei, învelit în aur și aramă, se află în marea catedrală din Saint-Maximin •

Globul de ceară

Era luna decembrie a anului 1279, când Charles al II-lea d’Anjou, prinţ de Salerno şi conte de Pro­vence, poposea cu toată suita sa în micuţul sat Saint-Maxi­min, din ținutul Aix. Luni întregi, evla­viosul nobil îşi răscolise provincia, iscodind bătrânii despre vechile legende, cercetând zapisuri, cutreie­rând biserici şi abaţii. Toţi provensalii îi confirmaseră ceea ce ştia şi el din copilărie – că Sfânta Maria Mag­dalena îşi petrecuse ultimii treizeci de ani din viaţă chiar aici, în Provence, într-o peşteră din Mun­tele Sainte-Baume şi că murise apoi în braţele Sfân­tului Maximin, care o îngropase undeva în apro­pie­rea actualei biserici din sat. Un loc cinstit de pelerini odi­nioară, dar care fusese răvăşit, cu veacuri în urmă, și acum era mai mult o ruină. Ceva îl mişca pe prinţ în toată această căutare nebunească. Mai degrabă o credinţă înfierbântată, decât o raţiune liniştită.

Cronicarii spun că, într-o zi, nemulţumit de cău­tă­rile celor din suită, prinţul însuşi şi-a lepădat hla­mida şi a pus mâna pe lopată, începând să sape în apropiere de ruinele bisericii. Era pe 9 decembrie 1279. A săpat cu furie, până când lama hârleţului a iz­bit sec într-un sarcofag de marmură. I-au ridicat cu greu capacul, iar mireasma care s-a răspândit i-a ui­mit pe toţi. Cronicile spun că în locul duhorii pu­tre­zite care învăluie vechile morminte, sarcofagul era parfumat „ca un magazin de esenţe aromate”. Charles a ştiut atunci că a des­coperit trupul unui sfânt. Un craniu ros de vreme, cu o parte a tâmplei şi cu limba ne­putrezite, dădea mărtu­rie pentru harul dum­ne­zeiesc ce-l învăluise în timpul vieţii. Înlăuntrul sar­co­fagului, chiar în mijlocul relic­velor, au găsit un glob înfăşurat în ceară. Prinţul l-a luat în mâinile tre­murânde şi l-a desfăcut. În interior era inscripţionată o propoziţie scurtă, în limba latină – „Hic requiescit corpus Mariae Magdalenae” (Aici odihneşte trupul Mariei Magdalena). Căutarea luase sfârşit. Găsiseră moaştele celei „întocmai cu apos­tolii”. După o vreme, scotocind prin sarcofag, au dat peste o bucată de plută cu o inscripţie pe care, din ne­băgare de sea­mă, nu o cercetaseră la început. Ea le-a dezlegat misterul mormântului:

„În ziua de 6 decembrie a anului 710 de la Naş­te­rea Mântuitorului, în timpul nopţii şi în mare secret, sub domnia prea-piosului rege al francezilor Eudes, în vremea năvălirilor perfidei naţii a sa­ra­zinilor, acest trup al multiubitei şi venerabilei sfinte Maria Mag­dalena a fost, de teama pomenitei naţii, mutat din mor­mântul său de alabastru, în acest mormânt de mar­mură (…), pentru că aici era mai bine ascuns.”

Moaştele Sfintei Maria Magdalena stătuseră uitate timp de cinci secole, până când râvna lui Charles al II-lea d’Anjou, prinţ de Salerno şi conte de Provence, le-a scos la lumină. Noua comoară se cuvenea cinstită, aşa că nobilul stăpân a hotărât să ridice deasupra ei o catedrală imensă, mărturie peste veacuri a iubirii sale de Dumnezeu. Astăzi, atât ca­tedrala, cât şi sfintele moaşte sunt inima creştină a ţinutului Provence.

Un miracol dovedit

Saint-Maximin este astăzi un superb orăşel me­die­val, aflat la poalele Muntelui Sainte-Baume, unde, po­trivit tradiţiei occidentale, a pustnicit timp de treizeci de ani Sfânta Maria Magdalena. Când te apropii de el, străbătând câm­pii­le de lavandă din Provence, căsuţele de piatră, aco­­perite toate cu olane, lasă să se întrevadă, ma­ies­tuoasă şi masivă, silueta catedralei. De departe, ea pare o imensă arcă ce a reuşit să străbată negura tim­pului, pentru a ne aduce astăzi, în mileniul al trei­lea, preţioasele moaşte ale sfintei care l-a văzut întâia dată pe Hristos ridicat din morţi. Imediat după des­co­perirea moaştelor, s-au pe­rin­dat pe aici, veniţi să se închine, mai mulţi papi, sute de cardinali, şi aproape toţi regii Franţei. Cronicile descriu suite fas­tuoase, cu sute de cai şi domniţe înso­ţite de cavaleri înzăoaţi, principi iluştri, veniţi din tot Apusul să vadă minunea descoperită de Charles al II-lea. Şi, laolaltă cu ei, cerşetori şi leproşi, plebe de rând, oameni sim­pli, căutând mân­tui­rea trupului de boli sau a sufle­tului de durerile vea­cu­lui. Ei nu veneau la Saint-Ma­ximin ca la mormântul unui sfânt obişnuit. Aici era Maria Magdalena, cea „întocmai cu apostolii”, pri­ma fiinţă de pe acest pământ care l-a văzut pe Hris­tos înviat şi, mai ales!, care a şi crezut în miracolul ridicării Lui din morţi. Pelerinii nu o căutau pe ea în primul rând, ci pe Hristos însuşi. Doreau să atin­gă şi să sărute creştetul pe care Iisus Domnul îl mân­gâ­iase de atâtea ori, creştetul pe care degetele sale în­via­te îl atinseseră în dimineaţa Paştilor. Moaştele de la Saint-Maximin erau dovada palpabilă a faptului că toa­tă credinţa creştină se întemeiază pe un miracol cert.

Intru şi eu în catedrala uriaşă, care pe dinlă­untru se alungeşte nesfârşit, unduindu-se spre cer, prin coloanele de piatră. Prin măreţia ei rece şi li­niştită, prin splendoarea ei sobră, pătrunzi în visul Europei medievale – acela de a atinge ce­rul, de a te nemuri prin credinţă. Ca să ajung la moaştele sfintei, trebuie să cobor într-o criptă din adâncul pământului. Pe lângă pereţii reci, tăiaţi în piatră, se înşiră sarcofagele de marmură ale sfinţilor care au întovărăşit-o pe Maria Mag­da­lena. În fundul acestei încăperi se zăreşte lu­ciul stins al aurului raclei. E singura sclipire în tainiţa de piatră. Un soi de chi­vot, în care aripi aurite de înger ţin creştetul sfintei care l-a iubit pe Iisus şi l-a însoţit mereu. Sub craniul Mariei, aşezate în­tr-un sipet de sticlă, se află o parte a tâm­plei sfintei. Tra­diţia spune că acolo a fost atinsă de Hristos, în acea dimineaţă tainică a Învierii, când Domnul în­suşi i-a spus – „Nu mă atinge, căci încă nu m-am înălţat la ceruri!” Şi în locul în care mâna sfântă şi ridi­cată din morţi, mâna sfântă şi veş­nic vie a Mân­tui­torului i-a atins creştetul, carnea s-a nemu­rit.

Duhurile întunericului

Maria s-a născut şi a crescut pe malul Mării Gali­leei, într-un micuţ oraş numit Magdala, de unde i se trage şi supranumele. Pentru poporul evreu erau tim­puri grele. Apăsaţi de stăpânirea romană, se revoltau des şi erau pedepsiţi exemplar. Aşa se face că popo­rul aştepta mai degrabă o izbăvire de la Dumnezeu, decât de la oameni.

Viaţa Mariei va fi fost la fel ca a oricărui copil iu­deu – îmbibată în rugăciuni şi înfăşurată în rân­duieli străvechi, moştenite de la Moise şi îmbogăţite de ştiutorii legii. De la părinţi şi, mai târziu, din discuţiile din sinagogă, va fi aflat şi ea de Mesia, cel aşteptat de toţi, Dumnezeu venit din cer pe pământ să mântuie poporul evreu de orice stăpânire. Deşi ştiau că Mesia va veni pentru a le lua păcatele, iudeii aştep­tau de la El şi izbăvirea de romani.

Pentru Maria Magdalena, viaţa nu a fost uşoară, deşi, spune tradiţia, era fiică de părinţi cu stare, iar grijile care-i apăsau pe ceilalţi nu le-a cunoscut. O dramă i-a sfâşiat destinul, o dramă care, potrivit tra­di­ţiei apusene, a aruncat-o în braţele păcatelor des­frâu­lui, în care şi-a ostoit trupul şi tinereţea. Orientul s-a mărginit la ceea ce ne spun despre Maria Mag­dalena evangheliile – că a fost o femeie a cărei viaţă era bântuită de şapte demoni care o rodeau pe din­lă­untru, aşa cum carii sapă într-un lemn bătrân. Ma­ria a purtat aceste duhuri cu ea tot timpul, trăind din pricina aceasta la marginea lumii, neînţeleasă şi vă­zută de toţi ca o blestemată. Pentru iudeii acelor vre­muri, omul chinuit de demoni era un om care păcă­tuise atât de adânc, încât mâna iubirii dumnezeieşti se retrăsese de deasupra lui, lăsându-l pradă iadului, de viu. O viaţă cumplită, măcinată din afară de se­meni, iar dinlăuntru de duhurile întunericului. O dramă care-i va fi deschis Mariei inima pentru înţelegerea suferinţei şi, mai ales, pentru Iubirea cea mare.

Aşa se face că, atunci când l-a întâlnit pe Iisus, ea era deja pregătită. Era gata să vadă, aşa cum puţini erau în stare, lumina Lui, lumină de Dum­nezeu Întrupat. Din evanghelii ştim că ea a crezut în Hristos deplin, că l-a urmat îndată şi până la capăt, iar Mântuitorul a răsplătit-o, alungându-i demonii, spă­lân­du-i toate păcatele şi pregătind-o pentru o mi­si­une înaltă.

Maria Magdalena L-a ascultat, L-a iubit şi L-a ur­­­mat pe Iisus până la capăt. Averea ei a devenit ave­­rea micului cerc de ucenici care-l urmau pe Hris­tos, ori­unde mergea. A lăsat în urmă şi case, şi trai bun, pen­tru sălaşele ponosite, în care înnoptau în­con­juraţi de poporul muncit de boli şi suferinţe. A văzut cum Domnul le deschide ochii orbilor, cum vindecă lepra printr-un singur cuvânt şi, mai ales, cum le des­chide ochii inimilor celor întunecaţi de păcate, adu­cân­du-le mântuirea. La fel ca ceilalţi, poate că va fi sperat şi ea că Iisus din Nazareth e Me­sia cel aştep­tat care, aşa cum ştia de mică, îi va scăpa nu numai de patimi şi boli, ci şi de romani. Dar, spre deose­bire de apostoli, la ea nu prinsese rădăcini această nădejde. Maria Magdalena ştia că Mesia, cel atât de mult aşteptat, era aici, pe pământ, doar pentru a iubi şi a suferi cu întreaga omenire. Această înţelegere adâncă va fi pecetea care-i va hotărî ei destinul.

Apostol pentru apostoli

Răstignirea a căzut ca un trăsnet pe ucenicii Mân­­tuitorului. Deşi le vorbise despre ea, le-a fost greu să vadă cum El, Domnul slavei, a fost bat­jo­corit şi chi­nuit ca cel din urmă criminal din Iudeea. Poate că fe­meile îl înţeleseseră cel mai bine în su­ferinţa Lui pe Hris­tos. Maica sa fu­sese pe Gol­gota îm­preună cu toate ucenicele apro­piate. Din­tre apos­toli, doar Ioan cu­tezase să stea la picioa­rele crucii. Restul se risipi­seră înfricoşaţi. Felul în care Domnul îşi îmbră­ţişase moartea, cununându-se cu ea ca o mireasă, era peste pu­tinţa lor de pătrundere.

De aceea, în dimineaţa Învierii, toţi apostolii stă­teau ascunşi de frica prigonitorilor. Primele care şi-au luat inima în dinţi au fost femeile, care au ple­cat să-i ungă lui Hristos trupul cu uleiuri aromate. Prima care L-a în­tâl­­nit a fost Maria Mag­dalena. Intrase în mormânt şi văzuse giulgiurile zăcând pe lespedea rece şi o cuprin­sese tea­ma că arhiereii furaseră tru­pul Dom­nu­lui. Au podidit-o lacrimile. Şi prin plânsul ace­la, în care dure­rea se prefăcea în deznădejde, cu ochii îm­pă­ienjeniţi, L-a văzut. La în­ceput, a crezut că e grădi­na­rul, aşa că s-a îndreptat spre el, spu­nându-i – „Dacă Tu L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus şi eu Îl voi ridica. Iisus i-a zis: Ma­ria! Întorcându-se, ea I-a zis evreieşte: Ra­buni! (adică, În­văţătorule). Iisus i-a răs­puns: Nu te atinge de Mine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Mergi la fraţii Mei şi le spune: Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru şi la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vos­tru”.

Maria a alergat la apostoli şi le-a spus totul. Nu au crezut-o. Au luat-o de nebună, dar ea ştia, după focul din inimă, după lacrimile care acum curgeau doar de bucurie, că nu se înşeală. Că Rabuni biruise moartea ca un Domn şi Stăpân al ei. Şi că de aici înainte, timpul şi lumea toată aveau să se schim­be. Iar mărturia ei se va aşeza la temelia acestei schim­­bări.

În largul mării

Tradiţia provensală spune că la patrusprezece ani de la Înviere, mai-marii templului din Ierusalim au stârnit o prigoană cum­pli­tă asupra creştinilor. Sfân­tul Ştefan fusese ucis cu pietre, Sfântul Iacob sfâr­şise decapitat. Atunci i-au prins şi bătut pe mulţi din­tre apostoli. Au căzut pri­zonieri şi Lazăr, cel înviat din morţi, împreună cu Marta, sora lui. Maria Mag­dalena a încercat să-i viziteze pe ascuns, în tim­pul nopţii, dar a fost prinsă şi ea şi închisă.    În temniţa lor se mai aflau Maximin, unul dintre cei şaptezeci de ucenici apropiaţi ai lui Hristos, două dintre feme­ile mironosiţe care-l văzu­seră pe Iisus înviat – Maria lui Iacob, şi Maria Sa­lomeea, şi Sidoniu, orbul din naştere, căruia Hristos îi deschisese ochii trupului şi ai inimii. Pentru că mai-marii templului din Ierusalim se temeau să-i execute, de frica mulţimii care se creştinase, i-au condamnat la o moarte lentă şi crudă. În anul 44 de la naşterea Mântuitorului, au fost urcaţi cu sila într-o barcă fără pânze şi fără cârmă şi apoi au fost duşi în largul mării şi abandonaţi în voia valurilor. Ur­mau să moară încet, de foame şi sete. Dar Dom­nul le rân­duise un alt destin… Purtată de vânturi şi cu­renţi şi, mai ales, mişcată de voia divină, barca a că­lătorit re­pede, din Palestina până pe ţărmul Franţei de astăzi, în delta Rhônului. Când picioarele osân­diţilor au atins pământul, Hristos le-a ivit din nisi­puri un izvor cu apă dulce, pentru a le potoli setea îndurată atâta vreme. Pe locul acela, provensalii au ridicat o frumoasă cate­drală – Saintes-Maries-de-la-Mer. Aici au rămas să vestească evanghelia Ma­ria lui Iacob şi Maria Salo­meea, iar moaştele lor sunt, până astăzi, mărturie a dra­gostei lor pentru Mântuitorul. Marta a plecat la Tarascon să propo­vă­duiască, iar Lazăr, împreună cu Maria Mag­da­lena, au mers la Marsilia.

Aici a ţinut sfânta prima ei predică de pe pă­mântul Galiei. Pe esplanada unui mic templu gre­cesc, închi­nat unei zeiţe păgâne, aşezat aproape de una din por­ţile cetăţii, ea le-a vorbit oamenilor des­pre Iisus. Nu vorbea din cărţi, ci din adâncul inimii, din propria ei viaţă. Ea, care l-a atins pe Hristos cel Înviat, a pus atâ­­ta dragoste şi foc de credinţă în predica ei, încât gu­vernatorul cetăţii s-a convertit pe loc şi a cerut să fie botezat, împreună cu o mare mulţime păgână. Aşa a început creştinismul în Galia. Şi pentru că era mult popor în cetatea Marsiliei, popor care aştepta să i se vorbească despre Hristos, Lazăr cel înviat din morți a rămas aici episcop.

Sihăstrie în peșteră

Maria Magdalena ar fi putut avea mii de ucenici în Marsilia, alături de Lazăr, sau în Aix, alături de Maxi­min. Ar fi putut propovădui evanghelia până la moar­te, văzând cum, în urma ei, un lung şir de creştini schim­bă din rădăcini imperiul care-l con­damnase pe Iisus la răstignire. Dar a ales altă cale. Fără să intre în amănunte, tradiţia provensală spune că Maria Mag­da­lena s-a retras din lume, luând calea sihăstriei. A ur­­cat ca o sălbăticiune versantul abrupt al Muntelui Sainte-Baume şi, în mijlocul unei păduri de nepă­truns, şi-a găsit o peşteră în care s-a cufundat în rugă­ciune.

Greu de pătruns în adâncul acestei hotărâri. Poate că dorul de Hristos îi va fi covârşit fervoarea evan­ghe­­­lizării sau cine știe, s-a gândit că poate sluji bise­ri­cii mai mult prin rugăciune, decât prin cuvânt. Un lu­cru e sigur. În toţi anii petrecuţi în peştera din Sainte-Baume, treizeci la număr, Domnul îi va fi fost tovarăş nedespărţit. Tradiţia spune că, de multe ori, în­gerii veneau pentru a o hrăni şi pentru a-i răpi sufle­tul la ceruri, acolo unde se îndulcea de vederea feţei lui Iisus cel Înviat. Anii aceia de nevoinţă au sfinţit lo­­cul. Piatra peşterii s-a îmbibat de prezenţa ei deli­cată, iar pelerinii care cercetau în trecut mor­mântul ei din Saint-Maximin se opreau întotdeauna şi la peş­tera din Sainte-Baume.

Catedrala verde

Drumul până la peştera sfin­tei urcă sinuos. E când pieptiş, când alene, ca viaţa. Te cheamă la însingurare şi rugă. După ju­mătate de ceas, pădurea se des­face şi ajungi la picioarele unei lame stâncoase şi abrupte, pe care stau aninate chiliile domi­nicanilor, paznicii peşterii. De aici urci pe trepte abrupte. Sfân­ta se va fi căţărat ca o ciută, dornică să lase lumea în urmă, ur­când avântat spre marginea de cer a muntelui.

Încet, suflând cu greu, ajung la peşteră. E uria­şă, ca o cupolă de catedrală. Înăuntru, respi­raţia aruncă vălătuci de abur. Spatele îmi în­gheaţă împreună cu inima. Aici a trăit Maria Mag­dalena ul­timii ani ai vieţii. Fără mâncare, fără hai­ne, învăluită doar în propriul păr, trecând nopţile cu rugăciuni şi cântări îngereşti. Viaţă de sihastru. Îngenunchez pe stânca umedă şi-mi ating degetele de apa izvorului apărut în peşteră, ca un dar al Mân­tuitorului. Singura ei mângâiere trupească, apărută în urma unui miracol. Apa e bună, rece şi limpede, ieşită direct din piatră. Fără ea, sfânta ar fi trebuit să-şi părăsească zilnic peştera. Acest izvor i-a îngăduit să se însingureze aici deplin.

Tradiţia spune că singurul om cu care se întâl­nea sfânta era Maximin, unul din cei șase tovarăși de drum, ucenic al Domnului, din grupul larg al celor şaptezeci, pe care Biserica îi numeşte tot apos­toli. Maximin devenise epis­cop în Aix şi în­grijea de tur­ma creştină din ce­tate. El i-a dat sfin­tei ul­tima împărtă­şanie. Ma­ria Magdalena a murit în braţele lui. Acesta i-a zi­dit un mormânt fru­mos, săpat în piatră, pes­te care a fost construită mai apoi o biserică. Apoi, peste Provence au venit per­se­cu­ţiile, iar uitarea şi pământul au acoperit locul în care Maria Mag­dalena îşi dormea som­nul de veci.