Cred cu tărie că mai întâi faptele acelei nopți de Crăciun au fost plănuite în cer, și numai apoi s-au desfășurat pe pământ, așa cum știu și că din Marele Plan fac parte și eu, umilul scrib ce șterge încet, cu mâneca hainei, fereastra înghețată a timpului, până când la mijloc se formează un ochi prin care pot să privesc undeva, departe, cu peste cincizeci de ani în urmă.

Ceea ce văd este o noapte de iarnă ca-n poveşti, cu pomi grei de zăpadă argintie, în lumina unei luni pline de strălucire. Pe bolta sinilie, stele mari, tremurânde, ca nişte prinţese la primul lor bal, forfotesc uşor, coborând pe o parte şi alta a Căii Laptelui, până aproape de mine, de parcă m-ar lăsa să le ating cu mâna… Nicăieri în lume nu sunt stele mai mari şi cerul mai aproape de pământ ca-n sătucul naşterii mele de sub poalele Gutâiului. Ceata noastră de puşti bine încotoşmănaţi în sfetere albe, de lână, se trăsneşte pe spate în zăpada pufoasă, pentru a vedea mai bine ce se întâmplă pe cerul spuzit de atâtea stele. Omătul moale este cald. Acum observăm că Steaua Ciobanului (Luceafărul de seară) merge în alt ritm, egal şi distant, ca un etern cavaler de onoare al Înal­tei Regine a nopţii. Dar Carul Mare stă. Îşi ţine bine proptite roţile din spate, spre nord, şi oiştea la apus. Sus de tot, în mijloc, Găinuşa (Carul Mic) pare să-şi fi pedepsit fetele, încuindu-le în casă. Este bal în cer! Este sărbătoarea Naşterii Domnului, Fiul lui Dum­nezeu-Tatăl! Participăm la o taină mare, şi um­blatul nostru a corinda este ceva sfânt, că noi ducem taina asta în toate casele, dar şi oamenii care ne deschid uşa par să ştie, pentru că, la vederea noastră, după ce ne-au auzit glăscioarele, zâmbesc într-o bucurie fără de margini şi ne dăruiesc tot ce au mai bun, adică pâine de grâu: pupti (co­lăcei), mere, nuci, alune, până ce nu ne mai încap în trăistuţe şi trebuie să le punem în jeburi (buzunare). Cu toate că auzim corindând pe la toate ferestrele luminate, ni se pare că suntem singurii colindători din lume, pentru că tot des­chidem drumuri prin omătul neîn­ceput. La câte un popas, unde ne tragem su­fletul uitându-ne peste sat, vedem cum prin cuşmele ţuguiate ale acope­rişurilor cu draniţe se ridică spre înalturi fuioare mari de fum. În această noapte, niciun foc nu se va stinge. Toate vor fi „înve­lite”, se vor pune lemne foarte groase, ca să ardă mocnit, aşa încât a doua zi focul să se reaprindă uşor din el însuşi, din jarul păstrat în cenuşă, ca la „focul viu” de la stânele din munţi. Dar în tin­da noastră nu cred ca focul să se fi stins vreodată, cu atât mai mult în noaptea de Crăciun. Ne așteaptă și după um­blatul la colindat. Suntem osteniţi, dar ne sunt pline trăis­tuţele şi jeburile, la biserică s-a termi­nat Litia (Slujba de Noapte) şi se aud pocnete de bice şi sunete stridente de droange (tălăngi). Sunt dracii din Viflaim, şi noi nu vrem s-avem de-a face cu ei, cu prostia şi răutatea lor, că se bucură când îi sperie pe copii. Avem grijă să-i ocolim şi să ajungem cu bine acasă.

Casa noastră cea veche

Când zic acasă, înseamnă casa noastră cea veche, în care ne-am născut cei şase fraţi, construită pe loc bun, pe loc foarte bun, binecuvântat, purifi­cat, ales de Bătrânu’ (stră­bunicul). Venise de prin străinătăţuri cu bani de aur şi cu multă ştiinţă de carte, şi şi-a cumpărat o grădină cu o casă dără­pănată „Pe Undişor”, loc înţesat de izvoare. Apoi se însură cu stră­bunica, cea straşnică şi fru­moasă, văduvă cu pa­tru copii, şi se hotărî să-şi contruiască o casă. Pentru asta, trebuia însă ca el însuşi, cu toată fiinţa lui, să găsească locul bun. Aşa că, dintre multele feluri prin care l-ar fi putut afla, a ales visul. Într-o zi călduţă de toamnă, se culcă pe iarbă, cam înspre mijlocul grădinii, lângă holda de porumb pe care o semănase în anul acela, şi adormi. A visat că bătea un vânt pu­ternic, şi porumbul suna, rupându-se, iar dinspre asfinţit venea cu huruit mare o caleaşcă neagră cu doi cai negri şi un vizitiu îmbrăcat în negru, purtând pe cap o pălărie mare, ce-i acoperea faţa, şi a trecut ca vântul aproape de el, mai să-l strivească. S-a trezit speriat, dar a văzut că lanul de porumb era întreg, nicio piţiană (foaie de porumb) nu se mişca­se. A scos din buzunarul de la piept sticluţa cu aghias­mă şi a picurat-o pe drumul caleştii din vis, până la ieşirea din grădină. Apoi s-a culcat aproape de ulicioară şi de vâlceaua care o mărgineşte. Aţi­pind, a visat de data asta un vis bun, cu îngeri, însă nu l-a spus nimănui. Dacă era întrebat, răspundea: „O, Doamne, slavă Ţie!” Şi zâmbea. A construit acolo casa cu două încăperi mari, cu şatră înfundată şi căpriori încrustaţi, pe o fundaţie înaltă de piatră. Şi casa aceasta construită de el, în care am văzut şi eu lumina zilei, îmi este nespus de dragă şi o văd frumoasă, aurită, poleită cu pietre preţioase, mai scumpă decât palatele regilor, pentru că în ea am fost fericită, împreună cu părinţii şi fraţii mei. În această căsuţă cu poveşti am învăţat de la părinţi toate corinzile pe care le ştiu, în ea l-am aşteptat an de an pe Moş Crăciun şi tot la ea au venit cei mai de seamă corindători din sat.

Tătuca şi mămuca

Ar trebui să mă bucur şi să-mi pun o dorinţă, pentru că afară s-a pornit prima ninsoare, cu fulgi mici, mânaţi pieziş de vânt. Dar ştergând cu mâneca fereastra aburită a vremii, mai şterg, fără să vreau, şi câte o la­crimă ce se prelinge din col­ţul ochilor, pentru că-l văd pe tătuca în seara aceea de Cră­ciun binecuvântând uşile casei înainte să ieşim la corindat, după ce-a răsărit prima stea. Ţine în mână un grăunţ de ai (căţel de usturoi) şi face semnul crucii pe prag, pe uşorii uşii, la ferestre. Apoi traversează curtea spre acareturi. Sus, la uşă, n-a făcut niciun semn. Mama o ţine deschisă. O privim întrebători, şi ea ne spune în şoaptă: „Pe acolo intră Duhul Sfânt.” După ce-şi termină treaba, tătuca vine spre mama, aple­cându-şi capul ca să-i poată pieptăna frumos părul, cu o cărare pe partea stângă. Aşa îl aranjează întotdeauna îna­inte să plece la biserică, ca să aducă binecuvântarea în familie. Şi fruntea înaltă, uşor teşită a tatei, se lumi­nea­ză dintr-odată. Ges­turile mămuchii valorează mai mult decât mii de mângâieri. Înţelegem că tătuca îşi în­credinţează în mâinile ei pri­cepute nu numai părul capu­lui, dar şi toate gândurile şi tot sufletul. Ea şi noi, „nea­murile” pe care şi le făcuse după ce venise „Peste Deal” (dincoace de Gutâi), unde şi-a „rupt sărăcia picioarele” şi n-a putut să plece mai de­parte, cum zicea mereu. Noi eram toată averea lui pe această lume şi ne iubea cu o iubire neţărmurită şi nedisimulată. Ne îndrepta întotdeauna fără nuia, fără ocări, cu nişte cuvinte care ne făceau să ne ruşinăm, de să intrăm în fundul pământului, pentru că începeau cu „Dragul tătuchii/Draga tătuchii”. Mama ne abrictăluia într-o clipită. Îl auzeam adesea strunind-o: „Apoi, dacă nu ascultă coconu’ de vorbă bună, poţi să-l baţi cu tătă pădurea, că n-ai nicio haznă (folos)”. Ştia sigur că numai dragostea şi răbdarea pot să ajute pe cineva. Şi dragostea asta a lui, pentru mama şi pentru noi, întreagă, totală, rotundă ca un soare, o aducea cu sine de la părinţii lui şi bunicii noştri „de pe Coastă”, din Dăneşti. Am simţit-o fiecare din cei şase fraţi şi cred că fiecăruia dintre noi, până în ziua de azi, îi încălzeşte inima şi suntem datori s-o dăm mai departe.

Peste deal de Gutâi

Dealul acesta este, de fapt, un munte: Gutâiul. Înalt, semeţ, dominator, cu o culme de piatră golaşă, ce poartă numele de „Creasta Cocoşului”. De sus, de pe „Creasta Cocoşului”, se vede toată Valea Marei, până la Sighet, ba şi satele de pe Valea Izei şi Carpaţii Păduroşi, de dincolo de Tisa. Cresc pe el jnepeni, ienupări, afânari, dar şi flori dintre cele mai rare: crinul de munte şi floarea de colţ. Gutâiul este însă greu de trecut, chiar şi în zilele noastre. În urmă cu o jumătate de secol, drumul cu serpentine era ne­asfaltat şi nici maşini nu umblau, aşa că tătuca, însurat „Pes­te Deal”, în Ţara Maramureşului cea cu pământ sărac şi climă aspră, îl trecea pe jos, pe scurtături (cărări prin pădure). Rareori avea noroc să urce într-o căruţă ce mergea la târg. Se ducea la părinţii lui înstăriţi, de unde ne aducea desagi plini cu bunătăţi. Cel mai tare ne bucuram de merele par­men-aurii, care umpleau casa cu aroma lor, şi de păpucaşii (ghetuţele) noi, cumpăraţi de bu­nica. Ceilalţi copii din sat nu aveau – erau încălţaţi cu opinci. Doamne, cât de fericit urca tătuca uliţa cu desagii plini! Aşa îl voi vedea cât voi fi. Şi noi ţopăiam de bucurie şi-i săream de gât, imediat ce punea piciorul în şatră. Şi obrajii tătuchii erau reci, şi miroseau a pădure. Dar câteodată, „Dealul” se închidea iarna, din cauza zăpezii, şi-l despărţea pe tătuca, pentru două-trei luni, de ai săi. Şi lor le era dor de el, şi lui, de ei.

În seara aceea de Crăciun, în vreme ce pe sobă fierbeau sarmale încetişor, pâl-pâl, în oala criciovană (oală de lut, cu două toarte, prinsă toată într-o împletitură de sârmă), umplând casa cu un miros îmbietor, iar noi ne aranjam puptii şi pupezele (colăcei făcuţi dintr-un sul de aluat, având un cap învârtit şi două picioruşe), pentru a-i număra, la fereastră se auzi o corindă care ne tăie răsuflarea şi ne ridică până la cer. Cu ce-aş putea oare să compar linia aceea me­lodică maiestuoasă şi blândă şi colorată în toate culorile? Mă tem că n-am cu ce. Poate c-un vânticel de vară, ce trece peste nişte coline presărate cu flori. Şi vocile ca de pe altă lume, voci de îngeri coborâţi la casa noastră, corindau „la masă galbână”. Fratele meu mai mare, Vasile, era plecat cu Viflaimul, şi acasă eram numai noi, cei mici, mama şi sora cea mare, Pălăguţa, dar niciunul nu ne dădeam seama cine poate să corinde atât de frumos. Pălăguţa a încercat să des­chidă uşa, ca să vadă câţi sunt, dar nu putu s-o deschidă. Ţineau de uşă. Pe fe­reastră nu se vedea nimic. Cineva stătea cu spatele în ferestruca ce avea patru pui, despărţiţi de o cruce la mijloc şi o aco­perea în totalitate. Soră-mea trecu repede în ceiecasă (camera mare) şi, trăgând cu greu desagii plini de colaci mari, îşi umplu braţele cu ei, puşi unul peste altul, până sub bărbie, şi-i adusem, răstur­nân­du-i pe masă. Mama făcea două feluri de colaci: pupti şi pupeze, pentru băieţi şi fetiţe, şi colaci mari, împletiţi, pentru săraci, ţigani şi ruşi (ucraineni). Dar cum lăsă soră-mea jos co­lacii, uşa se deschise încet şi-am putut auzi ultimele două versuri, „Muntele s-o ruptu / Noi am tăt trecutu”, şi-n casă intrară rudele tatii, dăneştenii cei înalţi şi frumoşi ca nişte zei: unchiul Augustin, cu nevasta lui, Frăsâna, unchiul Achim, cu Parasca, mătuşica Florica şi Vasile, fraţii şi sora tătuchii, cu perechile lor. Bucuria şi emoţia aceea n-am mai trăit-o vreo­da­tă de-atunci într-o sară de Crăciun. Soră-mea nu ştia cum să ascundă colacii şi nu da rând să-i ducă înapoi. Noi chico­team înfundat, nepăsându-ne de necazul ei. Mama plângea de bucurie. Dăneştenii râdeau că au reuşit să ne păcălească, să nu-i recunoaştem. Unchiul Achim îşi pusese o pelerină mare peste gubă şi se aşezase cu spatele în ferestrucă, dar nu

ne-am dat seama cum au reuşit să facă de n-am auzit clo­coticii (zur­gălăii) cailor. Veniseră cu sania cu cai a unchiului Au­gus­tin, nişte cai su­perbi, înalţi, că­rora soră-mea mai mare nu le ajun­gea cu mâna pe spate, cu toate că avea vreo pai­spre­zece ani. La îndemnul bu­nici­lor, toţi îşi lăsa­seră casele şi copiii în noaptea de Crăciun şi trecură Gutâiul – vreo patruzeci şi ceva de kilometri – ca să-l corinde pe tătuca, cel plecat între străini. Dru­mul era pustiu cu totul şi ei corindau brazilor îm­podobiţi cu zăpadă, fagilor, stejarilor, căprioa­relor, vulpilor, lupilor şi cerului plin de stele. Niciodată până atunci şi de-atunci încoace, n-a mai fost co­rindat „Dealul” astfel. Şi mi-a rămas întipărită în minte pentru totdeauna marea lor dragoste care i-a purtat în seara de Crăciun, ca pe o aripă de înger, peste curbele periculoase ale Gutâiului, până la fratele lor. Abia deshămaţi caii şi duşi în grajd, şi la fereastră se auzi vocea inegalabilă a tatei şi a tuturor coratorilor. Un cor barbătesc nemaipomenit, cu „Mândru-şi cânt-un cerb în codru”. Veneau de la bi­serică, după ce-l colindaseră pe părintele Dragoş Eugen. Cei din casă tăceau mâlc, şi când mama i-a chemat zicând ” Să trăiţi, haidaţi în casă!”, şi tata a dat cu ochii de fraţii şi sora lui, am crezut că va cădea pe jos leşinat. A fost un Crăciun foarte fericit. Din sanie a apărut corşeul (damigeana) cu 20 de litri de vin, făcut de bunicu’ la teascul de sub cireş, nişte cozonaci groşi, rumeni, umpluţi cu nucă şi stafide, făcuţi de neîntrecuta bunică Parasca, din făină albă nulaşă, cum pe la noi nu exista, cârnaţi, caltaboş, tobă, sângerete, mere, bomboane de pom şi nici nu mai ştiu câte… Dar unchiului Augustin îi trebuiau neapărat sarmalele cu păsat ale mamei. Au băut vin, au corindat şi s-au bucurat foarte să fie toţi la un loc. În ziua de Crăciun, neamurile noastre cu gubele lor sure s-au dus la biserică şi ne-am mândrit cu ei, măcar că unii oameni au râs, pentru că la noi se purtau gube albe, pieptănate, făloase.

Dar în nicio casă din sat nu se băuse vin şi nici un copil nu avea unchi atât de înalţi şi făloşi, care să corinde atât de frumos şi să treacă Gutâiul în Ajunul Cră­ciu­nului, noaptea, cu sania. Apoi caii aceia mari au avut vreme să lase tot satul cu gura căscată, fiindcă „Bătrânul” (Gutâiul) s-a închis de-a doua zi de Crăciun, când s-a pornit o ninsoare şi-un viscol, încât nu puteai să ieşi din casă. Unchiul Augustin şi caii lui falnici au stat la noi o săptămână, până ce-au ieşit oamenii cu plugurile şi cu lopeţile şi au reuşit să deschidă drumul. Dar asta a durat. În această vreme, nevoind să stea degeaba, unchiul a cărat pe câmp tot gunoiul de grajd, scutindu-l pe tata de o muncă grea şi istovitoare; înjumătăţindu-i-o, în orice caz. Toată lumea întorcea capul cu admiraţie după caii aceia minunaţi. Un­chiul Achim şi unchiul Vasile şi-au făcut curaj şi-au pornit pe jos, zicând că vor merge înainte, rupând urmă în faţa femeilor prin pădure, pe scurtături. Cred că Moşucu’ (Bu­nicu’) Indrei se ruga în continuu, ascultând dangătele clopotelor din şapte sate, ce se aud până pe coastă. Dar totul s-a terminat cu bine.

Peste vreo doi-trei ani, când s-a construit casa nouă, tata a hotărât ca la camera dinspre grădină să facă un al treilea geam, către răsă­rit, şi atât s-a sfădit cu mama, până a rămas pe-a lui. „Aceie a hi fereastra corin­dătorilor, să-i văd din casă”. Dar el se gândea la corin­dătorii lui de peste Gutâi. Şi astfel mă trezesc eu locuind azi într-o casă făcută pe locul celei vechi, din care văd răsăritul soa­relui şi scăpă­tatul lunii. Şi îmi vin în minte cuvintele Sfân­tului Apostol Pavel, din Epistola Întâia către Co­rinteni: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea, dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea”.