Mii de cuvinte identice

Viu, spunem noi în limba română, viu, spun occi­tanii și catalanii. Fum, spunem noi, fum, spun occi­tanii și catalanii. Foc, spunem noi, foc, catalanii. Une­ori sunt de ajuns doar trei cuvinte pentru care merită să mergi mai departe. Fum. Foc. Viu. Trei cu­vinte doar, care coboară adânc pe firul timpului, cât să povestească o lume. Lumea aceea veche, de la începuturi, punctul comun de dina­inte ca oamenii să se despartă, iar straturile de istorie să se așeze apoi peste ei cu totul și cu totul altfel. Ceea ce rămâne, când totul se schimbă. Pentru că în lumea asta în care trăim azi încă mai există urmele vieții aceleia de demult: cântecul unui fluier, ecoul îndepărtat al tălăngilor unor turme de oi, trosnetul focului, fumul care devine totuna cu fri­gul, cu ceața, cu amintirea. O po­veste despre o lume înaltă, încă vie, aflată mereu la marginea civilizației. Lumea unor oameni, păstorii, care se încăpățânează și astăzi să rămână la fel, indiferent că se află aici, lângă noi, sau la peste două mii de kilometri distanță. E o poveste despre identitate. Despre iubire. Despre un trecut care nu trebuie lăsat să treacă. Pentru că, dacă nu le vom uita, unele lucruri, la fel ca și cuvintele, nu se vor schimba niciodată.

„Sunt pe puțin două mii de cuvinte identice sau aproape identice în limba română și cea catalană. Mi se întâm­plă des, de pildă, ca atunci când am de tradus ceva rapid, internetul de pe te­lefonul meu să nu facă distincția între ro­­mână și catalană”, îmi spune, amuzat, profesorul și doctorandul Universității din București, Joan Llinas. Iar Joan Llinas știe ce spune. Catalan din Mallor­ca, stabilit în București, omul ăsta are o experiență de peste 25 de ani când vine vorba de predat limba catalană în România. „Orice catalan care aude limba română e uimit că înțelege! La participiul verbelor, de pildă, asemă­nările sunt, de multe ori, izbitoare. Româna și catalana au păstrat cele mai multe cuvinte cu terminația «ut». La fel, verbele care primesc terminația «esc». Și interesant este că, odată ce cobori în timp, în limba vorbită în Catalunya acum patru sute sau cinci sute de ani, numărul acestor cuvinte comune tot crește. Cum, iarăși, dacă urci azi în satele de munte catalane, regionalismele folosite acolo sunt și mai apropiate de limba româ­nă”. O explicație, spune profe­so­rul, ar fi că și româna, și catalana, au rămas mai aproape de fondul ar­haic al cuvintelor comune din ca­uza izolării. Ținuturile româ­nești, închise de o mare slavă și maghiară, catalana interzisă de castilieni începând cu anul 1714. Însă o altă explicație ar fi că, odată ce vei călători înapoi pe fi­rul istoriei, la începutul ei, și în România, și în Catalunya, îi vei afla pe ciobani. „Catalana, la ori­­gine, e o limbă a munților. Leagănul ei sunt Pi­rineii. Iar oamenii de acolo se aseamănă izbitor cu cei de aici. Oameni simpli, onești, direcți. Avem istorii diferite și ne despart 2500 de kilometri. Dar ne leagă frăția munților”.

Uneori, sunt de ajuns doar trei cuvinte care să te facă să călătorești până departe. Pentru că (simți asta!) dacă vei afla oamenii care să le facă să se des­chidă, înăuntrul acestor cuvinte vei descoperi, as­cunsă, o lume. Lumea unei memorii comune, o lu­me înaltă, de foc și fum, în care să simți că totul a ră­mas, de sute și sute de ani încoace, neschimbat și viu.

Cântecul unui război de țesut

Barcelona. Început de Noiembrie. Ieșim, Ciprian Rus și cu mine, din încercuirea turiștilor care au pus stăpânire pe centrul orașului și începem să urcăm aleile unui parc pustiu, de pe dealul Montjuïc, spre Muzeul de Etnologie. Ajungem. Intrăm. Ne plim­băm tăcuți de-a lungul unor vitrine în spatele cărora se află încremenită o lume comună. N-avem nevoie să citim explicațiile ca să recunoaștem opinci, piep­tare de lână, cămăși albe de pânză, cojoace din blană de oaie, unelte, coliere, clopote de oi, vetre de foc, stâne, felul în care se încheagă brânza. Sunt iden­tice, absolut identice, cu cele ale ciobanilor din Car­pați. Suntem singuri în tot muzeul. În sălile pustii nu se mai aude acum decât ecoul pașilor noștri. Apoi, nici măcar asta. M-am oprit în fața unei alte vitrine, în spatele căreia se află un război de țesut, dar nu neapărat ca să admir lucrătura lui veche (și ea comună cu cea a războaielor de țesut de la noi), ci ca să citesc și să înțeleg mai bine cuvintele scrii­to­rului și pictorului catalan Santiago Rusiñol, folo­site ca explicație: „Nimeni să nu-mi atingă războiul de țesut! Te-am crescut ca să mun­cești, așa cum suntem crescuți noi, oamenii simpli, și te-am învățat să iubești războiul ăsta, bietul meu război, pe care tu vrei acum să-l disprețuiești! Ei bine, să știi că eu iubesc războiul ăsta mai mult decât te iubesc pe tine; mai mult decât orice, mai mult chiar decât pe mine însumi! Și știi de ce? Pentru că îi sunt recunoscător, și aș putea chiar să-l îmbrățișez.

El te-a văzut venind pe lume — mă auzi? — te-a văzut cum ai făcut primii pași; ne-a văzut fericiți, ne-a văzut plângând, și a fost mereu prie­tenul nostru, lavița de lângă vatra casei noastre. Acum e bătrân! E la fel de bătrân ca mine; dar oricât ar fi de bătrân, uite cum lucrează! Cric, crac! Nu-i auzi cânte­cul? Ei bine, el cântă tot timpul, iar cân­tecul lui ne ține în viață; și dacă îl vei pă­răsi, voi muri odată cu el! Vom muri amân­doi, ca lemnul bătrân!”. Citesc o dată și în­că o dată, cât să înțeleg iarăși că me­moria, ca să rămână cu adevărat vie, nu se păstrea­ză în spatele unor vitrine, ci în inimile unor oameni. Că trebuie să-i găsesc pe acești oameni, oameni care au văzut în lucrurile lor vechi nu doar obiecte de folosit, ci suflet și identitate. Oameni care să lupte și azi pentru ca acest suflet și această identitate să fie transmise mai departe, copiilor lor. L’hèroe. Dar nu Barcelona e locul în care să-l aflu. Îmi confirmă, cu un ridicat din umeri indiferent, și muzeograful căruia îi cer mai multe informații despre oamenii care mai folosesc și astăzi lucrurile din mu­zeu. Va trebui să mergem mai departe, în Catalunya profundă, cea a munților, în speranța că am să-i găsesc.

Am ajuns în Girona într-o zi de sâm­bătă. Sâmbăta Morților. O sărbătoare a tot ce e viu în Catalunya. Ne-am plimbat prin­tre ta­rabele anticarilor, artizanilor și produ­că­torilor locali, care au umplut centrul ora­șului, am gustat o fărâmă de brânză de oaie și l-am întrebat pe tânărul care o vindea cine o produce, de unde e adusă. A ridicat și el din umeri, la fel ca angajatul muzeului din Barcelona, și a răspuns că „o familie din munți, nu știu exact de unde”. Am mers apoi mai departe, am trecut râul Onyar, aproape secat acum, pe podul metalic proiectat de Gustav Eiffel în 1877, am urcat treptele vechiului cartier evreiesc spre inima cetății, catedrala uriașă, și am fost opriți de o mare de oameni, strânsă în fața unei porți înguste de piatră. Am întrebat ce se întâmplă, de ce mulțimea a rămas încremenită și freamătă de nerăb­dare. Am aflat. Era ora, aproape magică pentru ori­ce catalan, când în curtea catedralei, oamenii înce­peau să se sprijine unul pe altul, pentru ca trupurile lor să înalțe, cu răbdare, încredere, forță și îndemâ­nare, o piramidă vie: castelul. Castells nu sunt doar o tradiție cata­lană care a fost declarată în 2010 pa­trimoniu cultu­ral al umanității de către UNESCO, ci o stare, un sens, o metaforă vie a identității. O pi­ramidă uma­nă care cuprinde bărbați și femei, pen­tru ca în vârf, cel mai sus, să ajungă mereu, ridicat de mâi­nile celorlalți, un copil. Un turn care nu ar fi posibil fără mulțimea asta de oameni care să îl în­soțească pri­vind, cu respirația întretăiată, până la sfârșit. Sun­tem acolo, și noi, parte din mulțimea asta care cons­truiește, la rândul ei, un altfel de turn. Turnul invi­zibil, aproape electric, al emoției care se transmite de la om la om. Și nu puteam pleca la drum, dis de dimineață, în munți, fără să înțelegem asta. Că un trecut lipsit de emoție și dragoste nu poate fi trans­mis mai departe. Că în spatele oricărei tradiții se vor afla mereu oameni care trebuie să se sprijine unul pe altul, pentru ca un copil să ajungă să salute lumea, victorios, de sus.

Turma de piatră din Ripoll

Ceața se înalță încet deasupra pă­durii. Un fuior de fum care se destramă în limpezimea albastră a unui cer de toamnă. La poalele acestor păduri înalte și la confluența a două râuri, Ter și Fre­ser, câteva cearceafuri albe flutură la ferestre, semn că și în micul orășel ca­talan Ripoll începe o nouă zi din aceeași viață. E încă liniște, dar e liniștea aceea care se destramă lent, la fel ca un fuior de fum plutind deasupra pădurii. Storuri care se ridică la ferestrele unor maga­zine, câțiva oameni pășind grăbiți pe stră­duțele înguste, zumzetul cafenelei din piața centrală, câteva mașini așteptând verdele unui se­mafor. O cumințenie perfect netedă, în care poți ghici însă, dacă privești atent, urmele trecutului: ziduri scorojite de timp și impregnate de fumul și gloria apusă a unor vremuri industriale, o mânăstire străveche pe care flutură steagul catalan și, aproape, în­cepând de aici, munții. Povestea, veche cât Ca­talu­nya, a unui mic oraș aflat la poalele Pirineilor. Pen­tru că aici, în Ripoll, sub stratul ăsta gros de liniște al unei dimineți de toamnă, se ascunde, pul­sând, istoria. Iar istoria coboară în timp până la Guifré el Pilós, nobilul care a stăpânit și a lăsat mai departe drept moștenire ținuturile catalane. Între anii 879 și 888, Guifré a întemeiat aici, în Ripoll, mâ­năstirea Santa Maria — nucleul religios, cultural și politic din care s-a conturat în mare parte iden­ti­ta­tea catalană. Pentru că, în secolele următoare, mânăstirea a devenit unul dintre cele mai im­por­tante centre monastice din Peninsula Iberică: scrip­to­rium, școală și biblie cioplită în piatră. O minu­nă­ție a sculpturii medievale ascunde mânăstirea din Ripoll. Un portal spre trecut: co­loanele unui foișor pe care vei afla, alături de Iisus, de Fecioară, de Apostoli, și un păstor cu tur­ma lui de oi. Pentru că, înainte de a se confunda cu istoria unor nobili din vechime, Ripoll a fost și a rămas cuibul străvechi al păs­­toritului. Văile blânde ale aces­­tui oraș au adăpostit din­totdeauna turmele care coborau, odată cu frigul, din munți. Acel suflet viu de foc și fum, încă­pe­rea miraculoasă a memoriei. Am ajuns aici la orele dimineții, pentru a păși înăuntrul unui alt muzeu etnografic. De data asta, însă, așteptăm un om care să ne poar­te înăuntru, un om care să ne des­chidă porțile trecutului.

„Ar putea fi el”, mă gândesc, în timp ce un bărbat în vârstă, mi­cuț, pășește hotărât spre mu­zeu prin piața largă aflată în fața mânăstirii. Îl foto­grafiez de la depărtare tocmai pentru felul în care calcă: cu siguranță de sine, cu sentimentul acela, imposibil de măsluit, al omului care știe cine e. Nu e orgoliu aici, nici mândrie deșartă: doar firesc și simplitate. „Cred că putem intra”, îi spun lui Cipri­an, odată ce îl văd pe bătrân că deschide ușa muzeu­lui. Intrăm. El e omul nostru. Domnul Florenci Crivillé, cel care, de o via­ță, lucrează aici, la Mu­zeul Etnografic din Ripoll. „Bon dia”, spu­nem în catalană, „bon dia”, ne răspunde dom­nul Florenci. Sunt două mii de cuvinte comune între română și catalană, dar atunci când trebuie să le folosești într-o discuție fluentă, lucrul ăsta n-o să te ajute prea mult. „Putem vorbi în spaniolă, dacă nu vă deranjează”, îi spune Ciprian. „Vorbesc cata­la­na și atât!”. Domnul Flo­renci face un gest de leha­mite cu mâna. Nu m-am înșelat: omul pe care l-am în­tâlnit gândește în ace­lași fel în care pășește. În­cer­căm să-l înduplecăm, îi spunem că am venit de foarte departe doar ca să-l întâlnim. Ne privește scurt: „fie”, spune, „pentru voi o să-mi calc pe inimă”.

Minunatul senyor Florenci

Urcăm în birourile aflate deasupra sălilor de ex­poziție. „Aici”, spune el, „se află toată arhiva care documentează tradițiile noastre păstorești. Sunt lucruri pe care le-am tot adunat din satele de munte sau și de mai sus, de la stânele aflate pe culmi. Mul­te altele au fost adu­se la noi chiar de ciobani, odată ce au văzut că muzeul ăsta prinde via­ță. E o mândrie și pen­tru ei să vadă prețuite într-o vitrină lucrurile vechi ale familiei. O sută de ani are muzeul. E un pic mai în vârstă decât mine… În ultimii 20 de ani, cel puțin sâm­betele, duminicile, serile, nopțile am venit mereu aici, să pun or­dine în lucrurile astea. Doar asta am făcut, pen­tru că am rămas singurul care să știe, cu ochii închiși, lucrurile care se află aici”, rostește egal, aproape încruntat, cu mândria lui simplă și firească, senyor Florenci. „Lucrez pen­tru muzeul ăsta de la 17 ani”, continuă imper­tur­babil, fără să clipească. „Am venit odată în vizită și am văzut pasiunea celor care lucrau aici. Erau toți oameni în vârstă, cum sunt eu acum. Ceva s-a schim­bat atunci în mine, văzându-i. De atunci, săp­tămână după săptămână, vreme de 60 de ani, n-am mai plecat de aici. S-au dus oamenii aceia, numai eu am mai rămas viu din echipa de altădată. Nu am studii de specialitate, la bază sunt doar electrician. Dar știu absolut tot ce ascunde muzeul ăsta! Eu sunt memoria lui.” Nu e ni­cio emfază, nimic trufaș sau bombastic în ce spu­ne bărbatul acesta mic de înăl­țime, în sufletul căruia se află un munte. E de ajuns să-l privești vorbind, ca să știi că lucrurile sunt exact așa cum spune el că sunt. Iar lucrurile astea sunt un castel înalt, clădit din pa­siunea unor oameni, în vâr­ful căruia trebuie să ajungă mereu un tânăr. E singurul fel prin care trecutul poate să rămână prezent. Să faci să cânte răz­boiul de țesut mai depar­te. Să porți memoria unei lumi și s-o lași moște­nire copiilor tăi. Azi, tânărul acela de de­mult, care intra în muzeu ca să rămână, are 77 de ani. În viața lui de elec­trician a ur­cat pe toți munții și a cunoscut toți ciobanii din îm­prejurimi. Le-a ascul­tat poveștile și a văzut cum lumea lor începe, încet, să se schimbe. Fisuri mici care, an după an, se adân­cesc tot mai mult. „Vă dau un exemplu: pe vremuri, când unui cioban i se îmbolnăvea o oaie sus, în munte, nu-i rămâneau, ca s-o vindece, decât ierbu­rile, descântecul și rugăciu­nea. Azi, e de ajuns să sune la un telefon mobil pentru ca un veterinar să ajungă cu mașina la turma lui de oi… Iar asta încă e partea bună, să zicem, a schimbării. Dar vremurile astea de azi sunt atât de complicate birocratic… Nu aveți idee câte hârtii trebuie să completeze un păstor, ca să poate pleca cu turma lui de pe un munte pe altul. Transhumanța, care e esențială pentru identitatea noastră catalană, dispare sub ochii noștri. Pășunile au devenit proprietăți private. Drumurile vechi, șosele. Lâna a fost înlocuită de textile. Car­nea, laptele, brânza locală, de produsele din hiper­mar­ket. Totul se schimbă cu o viteză alar­mantă! Dar eu nu mă las. Nu mă las! Acum câțiva ani, am refă­cut, împreună cu Centrul meu de Studii, un drum vechi de sute și sute de ani. Ne-am zbătut și am primit aprobări pentru ca turma de oi a unui cioban să poată traversa șosele și să pască chiar aici, pe pa­jiștea de lângă mânăstire. Așa cum a fost dintot­deauna! Pentru că ce se întâmplă azi e că trebuie să transporți oile în camioane. Iar asta, nu trebuie să fii păstor ca să înțelegi, nu e deloc bine pentru animale. Din 5, 6 mii de oi, cât avea o turmă pe vre­muri, azi dacă mai sunt 5, 6 sute e mult…”.

Drumurile transhumanței nu au purtat doar oa­meni, oi și câini. Au legat munții de alți munți, oa­menii de oameni, au purtat informație, cuvinte, istorie, astfel încât astăzi să ne putem mira că viața oamenilor din Carpați este aproape la fel cu cea a oamenilor din Pirinei. „Să vă arăt și muzeul”, spune Florenci Crivillé. Bărbatul ne deschide ușile, ne poftește înăuntru. Încremenită în spatele vitri­nelor, se ascunde acea lume veche, identică cu cea pe care o știm de acasă. Dovada simplă, de ne­tăgăduit, că facem parte din acea familie care ros­tește la fel cuvintele fum, foc, viu, memorie. „Știți cumva un cioban cu care să ne putem întâlni?”, îl întrebăm pe domnul Florenci. „Îi știu pe toți”, ne răspunde el, „dar nu știu cine va avea timp să vă în­tâlnească”. Scoate telefonul din buzunar, sună, vorbește. „Aveți noroc. Chiar mâine e un păstor care coboară în Ripoll. Vă aștept dimineață, în același loc”.

Ciobanul Ioan

L-aș fi putut ghici dintr-o mie: ochii pătrun­zători ai celui obișnuit să observe și să tacă, chipul acela de o frumusețe as­pră, în care anii și vântul au săpat riduri adânci, cu­loarea intensă a obrajilor (semnul distinctiv al tutu­ror oamenilor care în­frun­tă, zi după zi, soa­rele, frigul sau ploaia), puterea tăcută, deloc ostentativă, a omului care pășește mereu sub cerul liber.

„Ioan”, spune bărba­tul, iar mâna lui strânge, pe rând, mâinile noastre. Ioan. Nu Giovanni, nu Jean, nici măcar Juan. Ioan. Același nume pentru același fel de chip pe care l-ai putea întâlni și la 2500 kilometri depărtare, în Munții Făgăraș. Ne așe­zăm, vorbim. Ochii lui ne cer­ce­tează scurt, atent: „Am coborât în Ripoll să iau pâinea care a rămas nevândută în brutărie. Pentru oi o iau. E bucuria lor, un desert pe care li-l las în iarbă”. Apoi Ioan tace, iar privirea lui continuă să ne radiografieze. Are 400 de hectare de munte și o mie de oi.

Dis-de-dimineață, odată ce le scoate din strungă, pleacă cu ele, însoțit de câini, în sus, tot mai sus, spre culmi. Singur, zi după zi, la fel. Spune că-i place, că n-ar da pentru nimic în lume libertatea asta. Că libertatea asta îl face să fie cel ce este. Că nu-și poate imagina o altfel de viață. „Sunt bine aici unde sunt. Sunt mândru de ce fac. Pentru că fac ceea ce a făcut și tata. Și tatăl lui înainte. Doar că bunicul a avut trei oi. Eu am acum o mie! Cum să nu fiu mândru?!”. Ioan ne spune că își cunoaște fiecare oaie în parte. „Mi le poți lua să le pui într-o altă turmă, eu am să le recunosc, fără semne, mereu. Și ele o să știe că eu sunt omul lor. Deși, uneori, dacă vorbesc la telefon, se supără pe mine și nu mă mai ascultă! Dar dacă le vorbesc, le fluier, le cânt, se liniștesc toate deo­dată. N-ai cum să fii cu mintea în altă parte și să te numești păstor. Dar uite, când e liniște și senin în munte și mă apuc să lucrez collares, ele pasc liniștite mai departe. Animalele știu că gulerele pe care le fac sunt pentru ele, iar telefonul sau problemele mele, nu. Nu e doar muncă păstoritul, e un fel de a fi. Trebuie să fii mereu acolo, lângă turmă, cu mintea și cu sufletul.

Cu totul”. Ioan, ne spune domnul Florenci, e printre ultimii din cei care mai știu să facă aceste gulere. „Da”, spune Ioan. „Eu de la tata am învățat, privind. Pentru că de la 7 ani am plecat cu tata în munte. Iar când tata pleca cu alte treburi, eu rămâneam singur cu turma. Și simțeam, pur și simplu simțeam, cum trebuie făcut tot. Frică? Nu e frică ce simți pe mun­te. E doar respect pentru na­tura asta care e mai puternică decât tine. Frica se îmblânzește dacă vorbești cu Dumnezeu. 14 ani aveam când m-a prins, iarăși singur, un prăpăd de furtună în munți. Și nu m-am rugat cum se roa­gă oamenii în biserică. Nu. Doar am vorbit cu Dumnezeu și cu oile tot timpul. Am vorbit bine, cred. Pentru că dimineața, când a ajuns tatăl meu la mine, nu-i venea să creadă că n-am pierdut nicio oaie. M-a luat în brațe, m-a strâns”. Ioan a tăcut. Tocmai ne-a spus, probabil, unul din acele lucruri tainice care s-au așezat adânc în el, cât să-l facă omul care este azi. Își drege glasul și continuă: „Proble­ma e că nu cred că mai pot da lucrurile astea mai departe. Fata mea nu a stat cu mine pe munți de mică, să simtă ce am simțit eu alături de tatăl meu. Și-ar mai fi ceva care complică păstoritul azi: birocrația asta care ne omoară! Scriem hârtii toată ziua, de parcă am fi ditamai firma de lactate! Nu se poate așa ceva!”, spune îndârjit Ioan. „Și de asta”, continuă el, „mulți aleg calea mai simplă, să țină vaci. Pentru vaci nu ai nevoie de munte. Vacile ne în­locuiesc oile. Dar dacă nu mai avem oi, cum ne mai pu­tem numi noi catalani?!”. Pri­virea lui scapără foc. Pentru focul ăsta am bătut atâta drum, din România pâ­nă în Catalunya.

Viu, foc, fum

Am ajuns iarăși în Giro­na, pe străzile, acum liniș­tite, aflate în umbra înaltă a cetății. Nu mi-a mai rămas să aflu decât un singur lucru: ce înțeles au pentru un cata­lan cuvintele viu, foc, fum. Motivul pentru care am călătorit până aici. Iar Josep Burset Carreras, fotograf și jurnalist catalan, e exact omul pe care ai vrea să-l în­tâl­nești ca să stai de vorbă despre lucrurile astea. Același om viu, pătimaș, sincer, direct și deschis, cum am întâlnit în toată călătoria asta vrăjită.

„Viu? Viu pentru mine înseamnă să știu cui aparțin. Unde îmi sunt rădăcinile. Trăiesc într-o mică localitate din afara Gironei. Satul bunicilor mei, satul părinților mei, satul copilăriei mele. Sa­tul nostru de o viață. Bunicul a fost întemnițat pe vremea lui Franco, iar tatăl meu a trebuit să lu­creze la pădure de la 10 ani. Câțiva cartofi fără sare, puțin ulei pe o felie de pâine le-au fost de ajuns alor mei ca să supraviețuiască după război. Bunica, apoi mama au ținut casa. Eu, spre deo­sebire de ei, am avut norocul să fac o școală. Dar cel mai mare noroc al meu a fost că am trăit în preajma lor, că am învățat de la ei ce înseamnă să fiu om. Să merg cu bunica după ciuperci, să fiu atent să nu calc pe Patufet, piticul din iarbă. S-o ascult pe mama vorbind despre pădure și despre grădină. Să învăț de la ea când se pun cartofii, ma­zărea, fasolea, usturoiul… Știi, ieri a fost Tots Sants (Sărbătoarea Tuturor Sfinților). Am fost cu soția mea la cimitir, am făcut curat la mormintele alor mei. Am vorbit cu ei, le-am aprins o lu­mânare, am ținut-o aprinsă. Aca­să, am copt castane. Seara, a trebuit să ajungem în Barcelona. Dacă n-am fi fost acolo, eram aici, în Gi­rona, să ne uităm la castells, tradiția noastră catalană. Hmm: spaniolii omoară tauri, noi ne sprijinim unul pe altul, pentru ca cel mai tânăr să ajungă în vârf… La Barcelona, în schimb, am fost la un concert. Iar la concertul ăsta am început, din senin, să plâng. Nu de la muzică plân­geam, ci pentru că am i-am simțit pe ai mei vii, în mine. Asta înseamnă pentru mine să fiu viu: să pot ajunge oriunde în lumea asta mare, dar să nu uit niciodată de unde vin. Să nu uit niciodată că acasă e satul din care am pornit, locul unde se află un mic cimitir unde odihnesc toți ador­miții mei. Să fiu viu înseamnă să nu mă tem de moarte. Pentru că moartea e doar locul unde am să mă reîntâlnesc cu ai mei”.

Foc?, îl întreb pe Josep. „Foc sunt flăcările ca­re ard pe câmpuri toamna”, spune. „Sunt vorbele mamei: nimic nu se aruncă, Josep. Lucrurile se întorc înapoi, dacă ai grijă ca ele să se întoarcă. Focul purifică pământul, cenușa lui îl hrănește, pentru ca totul să renască din nou, la primăvară”.

Și fum?, întreb. „Fum e o poveste: e drumul pe care îl făceam cu mama, în iernile din copilărie, spre satul mătușii mele. Când ajungeam acolo, dis-de-dimineață, la poa­lele unui vulcan bătrân, fumul de pe hornuri se amesteca cu ceața care se ridica încet de pe ape. Deveneau totuna, un abur magic, șerpuitor. Fum e cum o strângeam pe mama de mână atunci, în timp ce ea îmi povestea despre șarpele uriaș pe care îl întâlnise cândva, în pădu­rile din satul ăla. Fum e un miros de lemn, de frig, de dragoste. Și încă ceva mai înseamnă fum pentru mine: bucătăria de vară a casei părintești. Vatra pe care gătea mama. Vântul blând care începea să sufle și care făcea ca fumul să plutească, să umple lumea cu mirosul lui. Fum e mirosul acela care atunci, în copilărie, mi se părea atât simplu și de firesc. Însă același fum, dacă îl simt acum, e un duh magic care mă poartă într-o clipă până acolo, lângă vatra de vară unde gătește mama. Fumul e o poartă magică spre trecut. Spre trecutul acela care nu trebuie lăsat să treacă”. Josep tace. Apoi continuă: „Ăsta e bobul meu de nisip pe care îl aduc în lupta sisifică de-a păstra lucrurile așa cum erau. Cum păstrezi lucrurile?! Fiind mândru de ele! Dar ca să fii mândru, trebuie să le cunoști. Să le știi și să le înțelegi. Abia când știi și înțelegi cu adevărat ceva, poți începe să-l iubești”.

Fum, foc, viu sunt mai mult decât trei cuvinte identice în limbile română și catalană. Sunt un fel de a fi. Toată povestea veche care ne leagă și rămâne. Două mii de cuvinte identice.