• Între monumentele megalitice din Marea Britanie și România există asemănări impresionante •

Scoția: Insulele Orkney

La nord-est de coastele Scoţiei, acolo unde începe oceanul nesfârşit, se află insulele Orkney, nu­mite Or­ca­des de către autorii latini: insulele orcilor, adică ale focilor. Oamenii neoliticului au lăsat aici urmele unei culturi megalitice impresionante, apoi s-au retras, în­cet, spre sud, pe măsură ce clima s-a răcit. În epoca fierului, insulele erau locuite de picţi, care locuiau în bor­de­ie săpate sub pământ. Regele orca­di­enilor s-a supus împăratului Cla­u­dius al roma­nilor la începutul erei creştine, iar în secolele VIII-IX, insulele Ork­ney au fost co­lonizate de vikingii nor­­vegieni. Aceş­tia le-au stăpânit timp de şase se­cole, apoi au fost oferite, în 1468, lui Iacob al III-lea al Scoţiei, ca dotă a Mar­garetei de Danemarca. Şi astăzi, pre­zenţa nordici­lor se simte puternic în insule, căci Oslo este mai aproape decât Londra. Aceas­ta ar fi, pe scurt, istoria unui arhipelag scoţian, unde UNESCO şi-a aşezat sigla pe un grup de mo­numente neolitice de mare în­­semnătate, care au luat naş­te­re da­torită unor avansate cunoş­tinţe de ma­te­matică şi astrono­mie. Gândul, întărit de poveștile unor martori care au fost și-au văzut, că oamenii neoliticului scoţian ar putea avea, în comun cu da­cii, seturi de cunoştinţe sau de tradiţii, ori chiar o felie neştiută de istorie, m-a îmboldit să fac un drum în aceste insule.

Satul dezgropat de furtună

Pe geamul zgâriat al micului avion care mă duce de la Edin­burgh la Kirk­wall se zăresc insu­lele orcadiene, ca nişte foiţe de hârtie colorată, împrăş­tiate pe apă. Aici se întâlneşte Marea Nordu­lui cu Oceanul Atlantic. Întreg peisajul e plat, fără dealuri, fără munţi, fără păduri. De fapt, e un ţinut fără umbre. Doar câmpuri verzi şi lanuri galbene. Strom­ness e loca­li­ta­tea cea mai apropiată de „inima neo­litică a Orkney-ului”, ţinut ce strânge laolaltă o mulţime de vestigii străvechi uimitoare. Am ajuns aici într-o zi caldă, de septembrie, cu iz de pri­mă­vară nelalocul ei. O vreme bui­macă, cu un cer in­cre­dibil de coborât, ce te atinge pe creştet la fiecare pas. Ciudat loc, unde nu poţi ghici anotimpul şi, de multe ori, nici ora din zi, căci vara zilele se întind până după miezul nopţii. Ghi­dul meu, Alistar Aitkins, un sco­ţian vorbăreţ şi zgârcit, mă duce la cele mai im­portante situri din zonă: mai întâi într-un sat neolitic, apoi la un mormânt străvechi, ce do­mină câmpia, şi în final, la un sanctuar uriaş de piatră.

Pe ţărmul sudic al golfului Skaill se află un sat neolitic, cel mai bine conservat din întreaga Europă: Skara Brae. Nisipul alb al plajei mărgineşte un mă­nunchi de movile, zece la număr, sub care se găsesc tot atâtea case din piatră, cu tot inventarul lor de acum 5000 de ani: paturi, dulapuri de piatră, vetre, unelte. Nu s-a găsit nici o armă şi nici un zid de apărare: aici domneau pacea şi bunăstarea. Satul a fost părăsit, unii spun că dintr-o dată, în faţa unui cataclism natural, alţii susţin că treptat. Peste el s-a aşternut nisipul mării şi întunericul, au trecut miile de ani, iar într-o zi furtu­noasă de iarnă, a văzut din nou lumina. Rafale teribile de vânt au smuls brazdele de iarbă, iar valurile uriaşe ale mării au spălat miezul crud de pământ jupuit. După ce furtuna s-a potolit, a ieşit la iveală un sat întreg, cu căsuţe ordonate, ce emană şi acum pa­cea şi liniştea locuitorilor din trecut. Aici erau celebrate lumina şi viaţa, iar întunericul, ce stăpânea suprem în noap­tea cea mai lungă din an, cea a solsti­ţiului de iarnă, când ziua nu avea mai mult de o oră, era alungat prin dife­rite prac­tici şi ritualuri şi prin rugăciuni către zeul luminii. Umbrele celor ce cândva au locuit în căsuţele de piatră par să tre­mure ici şi colo, deranjate de puţinii vizitatori. Satul pare viu, parcă oamenii au plecat cu toţii la secerat sau te miri unde, urmând să se întoarcă cu­rând şi să-şi rea­prindă focurile în vetre. Skara Brae, pe care l-am vizitat în lumi­na pu­ternică a amie­zii, mi s-a pă­rut un loc al vieţii şi al luminii.

Cercurile cu uriași

După-amiază ajung la Maes Howe, un tumul uriaş de pământ, cu o cameră funerară în interior, da­tând din aceleaşi vremuri. În întunecimea mor­mântului simt că am trecut din viaţă în moarte, aşa cum trece copacul din toamnă în iarnă. Aici, la asfinţitul zilei de 21 de­cembrie, când este cea mai scurtă zi din an, lumina pătrunde prin poarta de pia­tră a tumulului şi se proiectează în interior. Probabil, în concepţia celor de atunci, viaţa, moartea şi învierea se succedau ritmic, în deplină armonie cu natura, cu o credinţă ce înlătura frica de moar­te şi celebra transfor­marea. Aproa­­pe de Maes Howe se află două cercuri de piatră, Sten­ness şi Brodgar, care îm­preună cu un al treilea, numit Bookan, repro­duc pe pământ dispu­nerea celor trei stele luminoase din centura conste­laţiei Orion. A­ceeaşi repre­zentare a lui Orion o au cele trei cercuri de pământ de la Thornbo­rough, în Anglia. Dar şi Orion este un semn al morţii şi învierii, căci se ridică cel mai sus deasupra ori­zontului, tocmai la mijlocul iernii. Egip­tenii considerau că Osi­ris, zeul morţii şi al învierii, îşi avea sălaşul în constelaţia Orion, iar piramidele de pe platoul de la Gizeh sunt dispuse ca o oglindire a acestei constelaţii. Aici, în Orkney, unde lemnul lipseşte cu desăvârşire, unii sus­ţin că pietrele au fost cioplite după chi­pul stră­moşilor trecuţi în lumea cealaltă şi aşezate în cerc. E ca un sfat al bătrâ­nilor. Aşa au luat naştere cercu­rile de piatră. Cel de la Stenness avea 12 megaliţi, socotiţi cei mai mari din Ma­rea Britanie, mai mari şi decât cei de la Stone­henge. Iar cel al lui Brodgar avea 60 de megaliţi, for­mând un cerc imens, cu diametrul de 104 metri. La ce foloseau aceste alcă­tuiri uriaşe de pietre? De ce ne este atât de greu să le dezlegăm mis­terul?

Soarele e aproape de asfinţit. Cercul lui Brod­gar domină peisajul de departe, ca o pată întune­cată pe ver­dele câmpiei. Înăuntrul cercului este doar iarbă nea­gră, celebra iarbă neagră scoţiană, care alcătuieşte mare parte din vegetaţia acestei ţări. Umbrele a doi turişti se zăresc între menhire, în lumina mieroasă a asfinţitului. Pietrele rămase în picioare, ştirbite de timp, capătă umbre înşe­lătoare. Legendele locului spun că odată, tare demult, într-o noapte plină de stele, aici au venit nişte uriaşi fioroşi şi au început să dan­seze. Unul dintre ei a scos o scripcă şi a început să cânte o învârtită. Pământul se cutremura sub paşii lor tot mai apăsaţi şi mai iuţi. Atât de prinşi erau de hora lor, încât nu au zărit că se face ziuă. Iar prima rază de soare care le-a atins pielea i-a transformat în piatră. Şi aşa au rămas, până astăzi…

Arheologii nu au săpat în interiorul cercului niciodată. Uriaşii de piatră, strămoşi sau zei co­borâţi pe pământ, par să ne spună că viaţa e aseme­nea ano­tim­pului frumos, ce începe cu încolţirea sămânţei şi se sfârşeşte iarna, când pământul în­gheaţă, pentru ca apoi să înceapă iar, şi iar, într-un ciclu fără capăt, asemenea unui cerc fără început şi fără sfârşit.

Povești despre celți și daci

Peter şi Katlyn Leith locuiesc în Stenness, la doi paşi de megaliţi. Sunt doi ţărani scoţieni care au copi­lărit în umbra uriaşilor de piatră. Casa lor este izolată în câmp, şi mulţi turişti le trec pragul, când vin să vadă megaliţii. Peter ţine chiar un caiet de oaspeţi, foarte gros, a cărui primă pagină datează din 1974. De atunci au trecut pe acolo japonezi, neo-zeelandezi, canadieni, greci, neamuri de tot felul… Dar nici un român. La ora înserării, la o ceașcă de ceai, Peter îmi povesteşte des­pre pietrele lor şi îmi arată un album cu fotografii vechi ale monumentelor. Katlyn tricotează la gura sobei, iar alături toarce o pisică. Ea este mai poves­toasă. Accentul scoţian, care face ca sfârşitul cu­vin­telor să fie cântate, îmi aminteşte de graiul arde­lenesc. Tinerii căsătoriţi din zonă încă se duc la pietre, pentru că le aduc noroc, îmi povesteşte Katlyn, fără să se oprească din tricotat. Iar în noaptea de anul nou, acolo se reînnoiesc jurămintele. Unele obice­iuri au mai răzbătut prin negura timpului. Dar orcadienii nu prea mai au sărbători sau tradiţii. Sunt oa­­meni închişi, sus­­­­picioşi, care pre­­­feră să-şi pe­treacă în familie sărbă­to­rile, nu în comu­nitate. Aşa se face că nu s-a păs­trat mai nimic din vechile tradiţii: nici o sărbătoare agrară, nici un ritual de nuntă sau înmor­mântare, nimic… Mă gân­desc că la noi, pe teritoriile locuite odinioară de daci, rădăcinile sunt teribil de adânci, câtă vreme încă avem obiceiuri ce trimit înapoi, în timp, spre solarul neolitic: de la paparude la căluşari, de la ziua Ursului la zilele Cricovilor, zeci şi sute de crâm­peie de viaţă de acum multe milenii s-au per­petuat ca un fir roşu, până azi.

Lumea neoliticului este încă un mister pen­tru noi, dar ea se manifestă în esenţă la fel pe teritorii întinse, fie că e vorba de stră­moşii celţilor, fie că e vorba de cei ai dacilor. Acesta e paradoxul care m-a adus în Scoţia. Cu sigu­ranţă şi unii, şi alţii aveau cu­noştinţe astrono­mice a­van­­sate, care s-au transmis prin timp. Aşa se face că în cons­trucţiile de cult ale da­cilor, deşi mult mai târzii decât cul­tura megalitică din nord-vestul Europei, re­găsim ace­leaşi construcţii circulare închi­nate soarelui şi aceeaşi celebrare a victoriei luminii şi a nemuririi. Poate că este vorba de un fond comun, poate că unii i-au influenţat pe alţii sau au învăţat unii de la alţii. Ceea ce le deosebeşte este felul în care fiecare a pus în practică un nucleu de cu­noştinţe, prin prisma pro­prie. Dacii aveau păduri şi foloseau şi lem­nul, iar con­strucţiile lor sacre erau pla­sate ade­sea în munţi, în locuri greu accesibile. Ei nu cău­tau să ex­prime e­senţa învăţă­tu­rii prin gran­doa­re, ci aveau o spi­ri­tualitate ezoterică, prac­ticată în comu­ni­tăţi mai restrân­se. Oa­me­nii neoliti­cu­lui bri­­tanic au construit cu predilecţie în zonele de şes, fo­lo­seau piatra, căutau să-şi facă mo­nu­men­tele sacre cât mai im­pre­­sionante prin di­men­siuni şi le plasau în locuri de unde să poată fi zărite până departe. Aceste monu­mente erau frecventate de mul­­ţimi uriaşe de oa­meni. Aşa se face că civi­lizaţia mega­liţilor s-a întins doar în nord-vestul Europei, în zone joase, încercând parcă să în­locuiască absenţa munţilor, în vre­me ce pe teritoriul ţării noas­tre mun­ţii înşişi au fost sanc­tuare, locuri sfinte în care omul se întâlnea cu Dum­nezeu.

Anglia: Stonehenge

Văzusem o mulţime de fotografii şi filmări cu complexul megalitic de la Stone­henge. Ştiam unde e situat şi cum arată, îi ştiam istoria şi interpretările, dar, cu toate acestea, nu aveam cum să bănu­iesc ce mă aşteaptă. De la Londra nu e foarte mult de mers cu maşina până în câmpia Salisbury, unde e situat Stone­henge. Şoferul maşinii pe care am închi­riat-o e indian. Spre deosebire de vor­bă­reţul Alistar, ghidul meu din insu­lele sco­ţiene, india­nul tace tot drumul: o tăcere pre­vestitoare. Vremea e incertă, când soare, când ploaie, când amândouă, iar tra­seul pe autostradă nu oferă prea multe lucruri inte­resante. După ceva mai mult de două ore de mers, apare primul indicator către monument. Drumul co­boară, iar în partea stângă, în mijlocul unui câmp verde şi rotund, se zăresc pietrele. În jurul lor, într-un cerc larg, pasc oi. Mai aproape, într-un cerc multi­­color ce se învârte lent, sute de oameni dau ocol, în tăcere, monumentului. Iar deasupra, zeci de păsări negre se rotesc cu tot cu cer. Cercuri concen­trice, alunecând spre un centru al lumii care pare că atrage totul în jurul său, ca un sorb. Ima­ginea e halu­cinantă. Acolo, în acel peisaj ireal, mega­liţii de la Stone­henge se dezvăluie a fi cu totul altceva decât în foto­gra­fii. Încerc să înţeleg pentru ce au fost ridicaţi acolo, privesc pietrele şi ascult explicaţiile ghidului audio, dar, destul de repede, „sorbul” mă atra­ge vră­jitoreşte şi mă trezesc învârtindu-mă hip­notic în jurul mo­nu­mentului, la fel ca toată lumea, cu gândul gol, dar cu o linişte de nedescris în suflet, şi incapabilă să îmi mai pun întrebări.

Este o linişte foarte stranie. Copiii veniţi în ex­cur­sie nu strigă, cei mari vorbesc în şoaptă. Şi, deşi sun­tem mulţi, şiruri-şiruri de curioşi, veniţi să vadă mi­nunea, liniştea este aproape materială. Doar ţipetele păsărilor se mai aud din când în când. Sunt păsări mul­te, negre, cuibărite în piatră, la subsuoara trilitonilor uriaşi, ori aliniate pe lespezi ca nişte gardieni, păsări mute ce se scaldă în ochiurile de apă din pietrele cul­cate la pământ, ori păsări gureşe ce fâlfâie ameţitor în jurul monumentului. Toate par să aparţină pietrei şi se învârt în acelaşi loc, ca şi cum din piatră s-ar fi des­prins bucăţi cu aripi ce au prins să zboare. Cerul de la Stonehenge este coborât până în creasta pietrei, cu nori groşi şi soare ireal între ei. Locul acesta a fost ales cu anume ştiinţă, căci el însuşi este magnific, dumne­ze­iesc, chiar dacă nu s-ar fi con­struit deasupra lui cer­curile de piatră. Poate energii misterioase din adâncuri, pe care stră­moşii britanicilor le simţeau, îl fac să fie aşa. Poate de aceea în această zonă sunt cele mai frec­vente apariţii de cercuri în lanuri de grâu. Şi poate nu e o întâmplare nici faptul că meridianul zero trece nu departe de aici, la Greenwich.

Crăciun străvechi, românesc

Teoriile cu privire la scopul pentru care a fost cons­truit complexul de la Stonehenge sunt foarte nu­­­me­roase: calendar, sanctuar, loc de îngro­pă­ciune, centru de vindecare a bolnavilor, loc de con­tact cu divinitatea şi de celebrare a strămoşilor, observator astronomic şi multe altele. S-a spus multă vreme că aici se celebra solstiţiul de vară, însă ultimele cercetări arată că, din contră, nu sunt semne ale unor activităţi pe timp de vară, ci pe timp de iarnă. S-au găsit cantităţi impre­sio­nan­te de oase de porc, ce provin de la ospeţe ritualice, iar ana­lizele au arătat că aceştia au fost sacri­ficaţi în luna Decembrie. Deci, un ospăţ în Decembrie, la solsti­ţiul de iarnă, când ziua este cea mai scurtă din an, iar în­tunericul pare că se luptă cu lumina pentru a pune stă­pânire asupra ei. În acest moment se sărbă­torea vic­toria luminii, când soarele câştigă bătălia, iar ziua în­ce­pe să crească. Sacrificiile de animale erau făcute pentru a îndu­pleca întunericul şi a ajuta lumina să învingă. A­cest scenariu sea­mănă foar­te mult cu un Crăciun stră­vechi ro­mânesc. Noi am uitat de mult că de Cră­ciun se sărbătorea victoria lu­mi­nii, iar ziua naş­terii lui Hris­tos a venit să reconfirme că lu­mina cre­dinţei învinge în­tunericul, însă am păstrat viu spiritul acestei sărbători.

Hiperboreea

Complexul de la Stonehenge a fost construit pe etape, de-a lungul timpului, acum 4500-5000 de ani. Ca şi Skara Brae, a fost abandonat la un moment dat, din motive neştiute. Romanii nu îl pomenesc niciodată, iar despre celţi nu ştim dacă l-au utilizat în ritualurile lor. În forma sa finală, este alcătuit dintr-un cerc de 30 de megaliţi din sarsen (un tip de gresie), în interiorul căruia se află o pot­coavă formată din cinci trilitoni (grupuri de trei pietre, din care două în picioare şi o lespede cul­cată peste cele do­uă), din acelaşi material. Am­bele formaţiuni sunt dublate de câte un cerc alcă­tuit din pietre albastre de mici dimen­siuni, aduse de la o depărtare de peste 250 km, dintr-un loc cu ape vinde­cătoare, ce izvorau chiar din aces­te pietre. S-au găsit multe sche­lete uma­ne ce pre­zintă urme de boli sau in­firmităţi, de aceea s-a presupus că Stonehenge pu­tea fi şi un loc de tămăduire. Legen­dele greceşti spun că Apollo, zeul luminii şi al vindecării, se re­trăgea în lunile de iarnă în Hiper­boreea. Poate cobora la Stone­henge, în carul său solar, pentru a-i vindeca pe cei bolnavi. În acest mit al hiperbo­reenilor, Dacia se întâl­neşte cu Marea Britanie. Unii învăţaţi so­cotesc că hiper­boreenii erau o populaţie mi­tică din insulele brita­nice. Dar cum unele legende susţin că hiperbo­reenii locuiau la nord de Dunăre, şi Dacia a fost socotită patrie a lor. Tot ansamblul este înconjurat de un şanţ ce are exact acelaşi diametru cu cercul lui Brodgar din insu­lele scoţiene: 104 metri. Ce e cu adevărat straniu este că sanctuarul mare cir­cular de la Sarmizegetusa are acelaşi diametru cu Stonehenge, dife­renţa fiind doar de 0,01m: 29,57 m la Sarmi­zegetusa, respec­tiv 29,56 la Stonehenge. Cercul exterior de la Sarmi­zegetusa este al­cătuit din 104 pietre, acelaşi număr obsedant divizibil cu 13, pe care îl întâlnim şi în Orkney, şi la Stone­henge. Cer­cul următor este alcătuit din 30 de grupuri de 6+1 pietre, pe când la Stonehenge sunt 30 de megaliţi. Iar în interior, sanctuarul de la Sarmizegetusa are tot o potcoavă, ca şi Stone­henge. Nu e de­loc surprinzător că sanc­tuarul de la Sarmi­zegetusa este orientat solstiţial, la fel ca multe alte sanc­tuare dacice circulare de mai mici dimensiuni, care ce­lebrau acelaşi mo­ment din an: solstiţiul de iarnă. Sanctuarele de mai mici dimensiuni construite pe vârfuri de munte, precum Ru­dele, Meleia, Pustiosul, prezintă acelaşi plan ca Sarmizegetusa şi Stone­henge: un cerc în interiorul căruia se află o absidă (pot­coavă), orientate toate spre solstiţiul de iarnă. De ce au ales această formă şi cum se explică aceas­tă coincidenţă? Încă nu avem răspun­suri. Unii specialişti care au făcut calcule complexe afirmă că la noi, datorită poziţio­nării pe paralela 45, cal­culele astrono­mice făcute de daci sunt mult mai pre­cise decât cele ale cons­tructorilor de la Stone­henge.

Dacă e să acceptăm o abordare para-ştiinţifică, poate a existat o vreme când iniţiaţilor li s-a revelat simultan, în mai multe locuri, o cantitate mare de in­for­maţii matematice şi astronomice, aşa cum se presupune că a existat o vreme când vracilor li s-a dat de către zei să cunoască toate plantele de leac şi utili­zările lor, şi cum a existat o vreme a marilor profeţi-reformatori, care i-au învăţat pe oameni cum să co­munice cu zeii. În istoria civilizaţiei au existat perioade de vârf, când transformările au venit în valuri, fără explicaţii logice. În acest caz, informaţiile au ajuns independent în mai multe părţi. Din punct de vedere ştiinţific, e posibil să fi existat un contact direct între cele două zone, ori o deplasare de populaţie neolitică dinspre zona dună­reană spre cea britanică, dar aceste supoziţii nu pot fi demonstrate deocamdată.

În Marea Britanie există peste o mie de cercuri de piatră, toate datând din neolitic şi demonstrând o extraordinară efervescenţă religioasă. În preajma anu­lui 2500 î.Hr. vremea s-a răcit şi s-a trecut de la clima atlantică, umedă şi caldă, la cea sub-boreală, mai rece şi mai uscată. În această perioadă, majo­ritatea situ­rilor neolitice au fost aban­donate, popu­laţia s-a retras spre sud şi s-a produs o ruptură, o lipsă de con­tinuitate. O nouă înflorire a civilizaţiei se produce după încă două mii de ani, când îi găsim pe celţi, care însă nu pot fi asociaţi cu aceste cons­trucţii decât în sensul că poate le-au folosit şi ei la unele ritualuri. Britanicii au foarte puţine elemente care ar putea aminti de tradiţii vechi de milenii. La noi, clima a fost întot­deauna mai blândă decât în nord, şi în vremea când Marea Britanie era sub calota glaciară, aici comunităţile de agricultori erau în creştere. Au fost mereu con­diţii pentru conti­nui­tate de locuire şi, în ciuda teo­riei oficiale, nimic nu poate demonstra o ruptură între lumea neoliticului şi ce a urmat după ea. Mai târziu, dacii pun în prac­tică cunoştinţe transmise din generaţie în generaţie, de mii de ani, tocmai din acele vremuri de bu­năstare ale mileniilor IV-III înainte de Hristos. Ei sunt păstrătorii unei tradiţii cu rădăcini incredibil de adânci. Aşa se explică asemănările uluitoare, adesea, dintre monu­mentele megalitice din Marea Britanie şi Sarmize­getusa. Iar numeroasele ase­mănări dintre lumea da­cilor şi cea a celţilor s-ar putea să aibă la temelie şi acest stră­vechi strat neolitic comun. Urmaşii dacilor, în ciuda valurilor de neamuri care au trecut peste ei, au păstrat până astăzi o parte din acest bagaj, chiar dacă în mare măsură fără să îi mai conştientizeze semnifi­caţiile. Englezii nu mai sacrifică porci la solstiţiul de iarnă, aşa cum au făcut-o strămoşii lor din neolitic, pen­tru a îndu­pleca forţele în­tunericului şi a ajuta ca lumina să triumfe. Nici egip­tenii nu o mai fac, deşi o făceau în vremuri îndepărtate, în cinstea lui Osiris, tot la solstiţiul de iarnă. De fapt, din marea civilizaţie a Egiptului nu s-a transmis aproa­pe ni­mic până la egiptenii de azi. În schimb, românii încă mai practică sacrificiul porcului înainte de Crăciun, fără să mai ştie de ce o fac. Este un mister adânc, o taină de nedez­legat, cum de aici, mai mult de­cât în orice parte a Europei şi poate chiar în afara ei, există o continuitate de-a lungul miilor de ani, un fluviu subpământean de ances­tralitate ce curge pe sub poj­ghiţa înșelătoare a isto­riei oficiale.

Dacia: Sarmizegetusa

La Sarmizegetusa e o toamnă de vis frumos. Pie­trele dacilor tac, aşa cum tac şi pietrele vechilor brita­nici. Dar dincolo de tăcerea lor, se aud loviturile de târnăcop care au doborât la pământ construcţiile sacre ale dacilor. Locurile acestea nu au fost părăsite de bună voie, aşa cum s-a întâmplat la Skara Brae sau la Stonehenge. Aici a avut loc un măcel. Aici pietrele tac de durere, nu din neştiinţă. E Octombrie şi florile s-au trecut, dar cineva a sădit pansele galbene în mijlo­cul sanctuarului mare, rotund. De jur împrejur sunt ico­niţe. O cărticică cu „Drumul Golgotei” este aşezată cu grijă la exte­riorul ultimului cerc, iar pe ea sunt aşezate patru cruciuliţe. Oamenii vin aici şi se roagă, ştiind că e un loc sacru, simţind că, dincolo de timp, Dum­nezeu este acelaşi. Același şi în invocările dacilor, acelaşi şi în rugăciunea creştinului. Su­puşi zeului banului şi trăi­tori între betoane, departe de lumina bine­făcătoare a soa­relui, şi luminaţi, adesea, doar de ecranul televi­zorului ori al com­puterului, azi nu mai înţelegem cât de im­portantă este legătura cu natura. Atât de impor­tantă, încât pierzând-o, am pierdut şi legătura cu Dum­ne­zeu şi ne-am pierdut pe noi înşine. Am pierdut sen­ti­mentul uni­tăţii creaţiei şi am învăţat singu­rătatea şi frica de moar­te. Am uitat că nu suntem nici singuri, nici izolaţi, ci suntem una cu tot ce există şi, prin urmare, ne­mu­ritori. Dacii ştiau acest lucru, de aceea mer­geau la luptă des­culţi şi fără armu­ră. Şi tot de aceea cele­brau în egală măsură viaţa şi moar­tea, ca faţete ale aceleiaşi mone­de. Dar nouă, româ­nilor, ne-au rămas tradiţiile, ca un ecou şi un semn de aducere-aminte care să ne readucă pe drumul cel bun, înapoi la natură şi la Dum­nezeu.

Dacă îţi imaginezi incinta sacră ca pe un ceas, undeva în dreptul orei 11 se fa­ce o cărare printre fagi. Du­pă un ur­cuş abrupt de mai mult de două ore, se deschide plaiul Munce­lului. Vârful Godeanu, socotit de mulţi drept muntele sfânt al dacilor, răsare în apro­piere ca un sanctuar de piatră. El este cel mai înalt vârf din zona cetăţilor dacice, iar sanctuarele din in­cinta sacră de la Sarmizegetusa sunt orientate către el. Cât cuprinzi cu ochii, e sin­gurul loc în care vezi pia­tră – în rest, doar păşuni. Aici se încheie călă­to­ria mea, dea­su­pra munţilor, cu un orizont mai des­chis şi mai curat de­cât cel al câmpiilor britanice. De la Stone­henge sau de la Brodgar nu poţi vedea departe, prin ceţurile şi ploile eterne ale Scoţiei şi ale Angliei. Nici nu ai cum, din câmpie, din locuri atât de joase. De pe Go­dea­nu, în zilele reci, când ce­rul e senin, vezi până de­parte, pe văi, până la Alba Iulia şi până în Apu­seni. Iar în zilele calde, când ai inima senină, poţi vedea şi mai adânc, până acum câteva mii de ani, când aici oamenii se întâlneau cu Dumnezeu şi celebrau viaţa, moartea şi învierea.

Foto: ANDREI CHERAN, DAN OLTEAN