„Formula AS” pe urme vechi, românești

Sinai. Muntele Sfânt. Legenda spune că aici, în mod uimitor, ar locui urmași ai vlahilor, beduini cu rădăcini la Marea Neagră. Foarte puțini cercetători au studiat adevărul acestei povești: folcloristul Marcu Beza, prin anii 30, și mai târziu, în anii 70, arheologul John Nandriș. Informațiile sunt puține și greu de crezut. În călătoria mea pe urmele Dacilor din Egipt, am ajuns și la poalele Muntelui Sfânt, cu inima cuprinsă de îndoieli: să fie oare adevărată povestea „beduinilor valahi”? Și dacă da, s-a mai păstrat memoria identității acestor oameni, mutați în deșertul Sinaiului? Îndoiala mi-e risipită pe loc de ghidul meu, ce tocmai a sosit călare pe o cămilă. „Sângele meu! Familia mea!”, strigă Soliman abou Mahmoud, și mă ia în brațe ca pe o rudă pe care nu a văzut-o demult. Fața îi strălucește de fericire, mă cercetează din priviri de sus până jos și mă îmbrățișează din nou: „Fratele meu vlah! Bine ai venit!”. Bărbatul din fața mea are chipul ars de soare, turban pe cap și e îmbrăcat în cămașă lungă, mahomedană: „Tu ești din România, dar și noi, beduinii Gebeleia, suntem din vechea Românie, veniți demult, mult, timp aici. Dar hai să mergem spre Muntele Sfânt și povestim pe drum”.
Cele patru ramuri ale marelui trib

În pasul domol și unduios al cămilei, am pornit prin valea tot mai îngustă, ce ducea la mânăstirea Sfânta Ecaterina. De-a dreapta și de-a stânga, sunt doar munți goi, de piatră roșie, și pe măsură ce înaintăm, tăcerea pare așezată aici în straturi. Liniștea a multe veacuri pare că s-a așternut în golul dintre munți. Când doar foșnetul pașilor cămilei se mai aude prin nisip, Soliman începe să îmi spună povestea beduinilor vlahi, cu o voce egală și sobră, ca într-o incantație: „Elena, mama Împăratului Constantin, a mers la Ierusalim și acolo ea a descoperit mormântul lui Isus, dar și Golgota, dealul cu cele trei cruci, unde El a fost răstignit. Însă ea a mai avut o dorință: să ajungă în muntele Sinai, unde auzise că beduinii încă știu locul în care Dumnezeu i s-a arătat lui Moise, într-o tufă aprinsă, dar și vârful pe care Moise a primit cele zece porunci, scrise pe tăblițe de piatră. Cu mare greutate, împărăteasa Elena a ajuns până aici, și într-adevăr, beduinii i-au arătat locurile pe care ea le căuta: rugul aprins al lui Moise, aflat chiar la poalele muntelui, unde el a primit cele zece porunci. Elena a dat ordin să se marcheze locul, și în jurul rugului aprins să se construiască o capelă. Asta era pe la anul 300. În anul 565, Împăratul Iustinian a ajuns și el aici și a găsit capela Elenei, zidul din jurul rugului aprins, dar și mulțime de călugări ce locuiau în munte. El a dat ordin să se construiască o mânăstire în locul capelei, și pentru asta, l-a desemnat pe Stefanos, unul dintre cei mai buni arhitecți ai săi.

Timp de nouă ani s-a lucrat la ridicarea mânăstirii, sub conducerea acestui Stefanos. Și când Mânăstirea Rugului Aprins, care astăzi se cheamă Mânăstirea Sfânta Ecaterina, a fost gata, Iustinian a decis ca ea să fie apărată și ajutată de oameni trimiși anume de el. Din patru locuri diferite ale imperiului, a ales câte o sută de bărbați cu familiile lor și aceștia au primit numele de Gebeleia sau Jabalyya, adică oamenii muntelui, că la noi jabala înseamnă munte. Noi, vlahii, am fost aleși să păzim și să sprijinim cel mai sfânt loc din lume – locul în care Dumnezeu s-a arătat și i-a vorbit omului. Acesta a fost destinul nostru”.
Apoi Soliman tace, ca și cum ar vrea să mă lase să înțeleg măreția acestui loc. Încep să simt că aerul are o vibrație stranie, pietrele îmi par acum roșii, ca și cum un foc din adâncurile pământului le colorează. Aici a vorbit Dumnezeu, parcă momentul acela încă există impregnat în stânci, le face vii și misterioase. Tot acest peisaj gol, auster, în care nu există nici iarbă, nici, pomi, nici păsări pe cer, este plin de o prezență nevăzută. Îmi propun să o „explorez”, după ce voi afla istoria vlahilor aduși în Egipt, la fel ca și dacii.
Stăpânii cheilor

Se mai știe ceva despre gebeleia? S-au mai păstrat cuvinte sau obiceiuri ale lor? Soliman zâmbește și îmi răspunde: „Sunt 1400 de ani de când am venit aici. Dar în tot acest timp, am trăit după reguli stricte și totul s-a păstrat așa cum a decis Împăratul Iustinian. Gebeleia încă păstrează în trib cele patru ramuri ale oamenilor aduși din cele patru locuri diferite – Saleem din Alexandria, Hamyda din Cairo, Wahabet, beduini localnici, și noi, cei aduși din Valahia, Jindi. Noi, cei din ramura Jindi, ne-am luat numele de la jundi, care în arabă înseamnă soldat. Strămoșii noștri, aduși de Iustiniain, au fost soldați, meniți să apere mânăstirea. Awlad Jindi ni se spune, adică fiii soldaților. Pe Jindi îi poți recunoaște ușor, că suntem diferiți – pielea noastră e mai deschisă, suntem mai înalți, fața noastră are altă formă. Dar suntem tot gebeleia și chiar și în ziua de azi, respectăm vechea orânduire a Împăratului – noi suntem cei ce păstrăm toate cheile mănăstirii, de la toate porțile și toate ușile. Fără noi, călugării nici în biserică nu ar putea intra, căci noi avem de secole cheile, e dreptul și obligația noastră. Noi îi apărăm și le muncim grădinile, îi ajutăm la orice au de făcut în curtea mănăstirii, iar ei ne plătesc cu mâncare, apă sau ce au de dat. Fiecare ramură a tribului are ceva de făcut, când îi vine rândul, prin rotație, la grădină sau la mânăstire. Asta se respectă de sute de ani și niciodată tribul nostru nu s-a abătut de la aceste reguli. Totul se împarte la patru – și munca, dar și darurile primite de la mânăstire. Mânăstirea este inima acestui loc, iar noi suntem trupul ei – una fără alta nu se poate! Noi când am venit aici, eram creștini. Am început să devenim musulmani pe la anul 700. Și ne-am tot schimbat, până când, la 1750, a fost înmormântată ultima femeie creștină din tribul nostru. Zece mii de oameni sunt în jurul Muntelui Sinai în acest moment”. Și, deodată, Soliman își întrerupe discursul. Cămila se oprește în loc. În depărtare, chiar sub muntele pe al cărui vârf Moise a primit cele zece porunci, se vede Mânăstirea Sfânta Ecaterina, locul din care Dumnezeu i-a vorbit pentru prima și singura dată unui om…
Rugul Aprins

Mânăstirea pare o cetate cu ziduri înalte și crenelate, în culoarea gălbuie a deșertului. Dar dincolo de ziduri, se află o adevărată oază, cu grădini și pomi, cu măslini, curmali și eucalipți. Soliman îi salută pe beduinii care sunt prezenți la porțile și prin ungherele mânăstirii. Mă conduce, prin câteva culoare întortocheate, la locul sfânt. Sunt în fața unei tufe verzi, mari, crescută pe un mic turn de piatră, umplut cu pământ. Se spune că aceasta este chiar tufa din care Dumnezeu i-a vorbit lui Moise. Pentru un moment, îmi pare un copăcel oarecare. Dar pietrele din jurul lui, la atingere, par că au un foc interior, ce îți încălzește palmele. Și aerul are un freamăt misterios, ca și cum ar mai păstra urma trecerii Domnului pe acolo. Iar stâncile roșiatice, înalte și abrupte, ce înconjoară întreagă mânăstire, par să mai păstreze în ele ecoul glasului divin. Toate acestea îți fac inima să tremure într-un fel ciudat, într-un amestec de pace și teamă.
Legături milenare

După un timp, Soliman îmi face semn să îl urmez. Ce ar putea să îmi mai arate după ce am văzut acest templu uriaș al lui Dumnezeu, ce stă pe coloane făcute din munți cu boltă de cer albastru, fără nori? Urcăm pe câteva trepte tocite de piatră. Deschide o ușă grea, de lemn, și ajungem într-un fel de mic muzeu al mănăstirii. Prin clar-obscurul luminii, protejate de geamuri, văd expuse vechi obiecte ale bisericii. Icoane vechi, din care Isus te privește direct în inimă, cărți peste care au trecut veacuri de rugăciuni, sfeșnice cu patina a peste o mie de ani de slujbe. Știam că Mânăstirea Sfânta Ecaterina are a două bibliotecă din lume ca mărime, după Vatican. Aș fi vrut să o vizitez, dar cererile mele către preoții greci, care o administrează au rămas fără răspuns. Soliman mă trage de mână și îmi arată: „România! România!”. După minunea locului în care s-a arătat Dumnezeu, ghidul meu beduin vlah îmi arată o minune la fel de mare: legătura de aproape un mileniu și jumătate dintre Muntele Sfânt al Sinaiului și România. Nu îmi vine să cred ceea ce văd: o cameră plină cu vechi daruri ale domnitorilor români, pentru această mânăstire.

O cruce de lemn cu pietre prețioase, trimisă de brașovenii din Transilvania, la 1660, un Panaghier de la 1500, din Moldova, un chivot de argint oferit de Ruxandra Lăpușneanu la 1569, o superbă Evanghelie îmbrăcată în argint, dăruită de Mihnea al II-lea al Valahiei, la 1577, o altă Evanghelie oferită de Ieremia Movilă la 1598, și chiar și una oferită de Matei Basarab și soția sa, Elena, la 1636! Soliman mă bate pe umăr, bucuros să vădă uimirea de pe chipul meu. La ieșirea din mânăstire, îmi explică: „În marea bibliotecă ce nu se vizitează sunt multe alte daruri de la regii României. Și multe cărți care vorbesc despre legăturile vechi dintre români și locul sfânt în care Dumnezeu s-a arătat omului…dar unele cărți sunt atât de vechi, încât sunt prea fragile să le mai poți deschide, și altele sunt scrise în limbi ce au dispărut și nu mai are cine să le înțeleagă… și mai este acolo și un tablou mare, al unui rege valah…”. Imediat m-am gândit că este vorba despre tabloul lui Constantin Brâncoveanu, dăruit de el însuși mânăstirii, despre care scrisese, în urmă cu aproape o sută de ani, Marcu Beza, singurul explorator care a reușit să vadă vechile arhive… Zeci de mânăstiri românești fuseseră închinate mânăstirii de aici, care trimiteau bani și obiecte bisericești, iar când vezi în fața ta darurile vechilor domnitori, înțelegi că legătura aceasta e ceva deosebit, că ea e foarte importantă și foarte veche. Trimiterea vlahilor ce au devenit beduini este doar un punct din extraordinara odisee a legăturilor puternice dintre România și singurul loc din lume în care Dumnezeu i-a vorbit omului.
Împreună cu Soliman, ne-am urcat din nou pe cămile și am pornit, în mersul lor legănat, către satul său din vale.
Acasă, la beduinii vlahi

Cum trăiesc, de fapt, beduinii vlahi gebeleia? Au mai păstrat obiceiuri vechi din pământurile de unde au venit? Se mai aseamănă cu noi în vreun fel? Ce legături ancestrale s-au mai păstrat? Ca să aflu toate astea, am pornit la pas prin unul dintre satele lor, Sfânta Ecaterina, însoțit, de această dată, de fiul lui Soliman, tânărul Mahmoud.
Și dacă pe Soliman îl puteam bănui că e citit, umblat și unul dintre cei mai înțelepți beduini gebeleia, pe ulițele satului am avut parte de aceeași surpriză: fie că beduinii lucrau în grădinile de măslini, fie că mergeau să își aducă apă de la fântână sau pur și simplu stăteau la porți, când aflau că sunt din România, veneau să mă salute, să îmi strângă mâna, spunându-mi – „România-Gebeleia, același trib!” sau „Gebeleia de România” sau „Familia noastră!”. Totul într-o extraordinară efuziune de bucurie și emoție. Iar când îi întrebam de unde știu despre această legătură, toți făceau un semn cu mâna în depărtare, către un trecut nevăzut și spuneau „de la bunici” sau „de la strămoși” sau „din istorie”.

M-am plimbat biruit de emoție pe ulițele prăfuite ale satului, printre casele beduinilor, ce par toate neterminate, deoarece rar vezi câte una tencuită pe-afară sau cu gardul întreg. Am văzut moscheea, căci toți beduinii sunt acum trecuți la islam, nu mai există creștini printre ei, am văzut piața unde, chiar și aici, în mijlocul deșertului, vine mașina cu pește proaspăt și am văzut brutăria de unde erau scoase grămezi de lipii, ce erau întinse apoi la soare. În cele din urmă, am ajuns la farmacia doctorului Ahmed. Farmacia satului este… doar cu plante! Nu există aici medicamente moderne, beduinii încă se tratează ca-n bătrâni, exact cum încă se face și la noi în satele risipite de prin Apuseni sau la poienarii hunedoreni. Mi-am zis că plantele pot să facă o legătură cu vechea Românie din care au venit și nu am putut să nu intru în farmacia satului. Am găsit aceleași leacuri din buruieni, pe care orice bătrână de la noi le știe din străbuni – ierburi pentru durere de pântece, pentru dureri de cap sau insomnii, pentru dureri de oase sau chiar „de rac”, dacă boala e la început. Toate astea mi le-a explicat ucenicul doctorului Ahmed, arătându-mi, pe rând, săculeții cu plante uscate, așezați pe rafturi. Căci doctorul era plecat în munți, să adune leacuri. Da, se pare că în tot acest deșert de piatră roșie și nisip, în anumite locuri, cresc plante de leac – salvie, mentă, mușețel… La farmacia satului, după ce ți-ai luat buruienile trebuincioase, mai rămâi un pic să tratezi și sufletul – stai la un ceai, în timp ce doctorul își ia oud-ul, un fel de mandolină egipteană, și se pune pe cântat o baladă. Privești munții din depărtare prin ușa deschisă și simți cum muzica, o vorbă bună și un ceai tămăduiesc la fel de mult ca plantele.
Plante și magie

Beduinii gebeleia nu se grăbesc. Par să aibă tot timpul din lume. Le plac taclalele, cu un ceai în față, le plac poveștile și destăinuirile. De aceea, legăturile între oameni se fac ușor aici, te simți ca în Bărăganul nostru, unde țăranii sunt puși mereu pe vorbă. Așa mi s-a întâmplat și la doamna Ahlem, cea care vinde gentuțe făcute în mod tradițional. Magazinul este micuț, aflat într-una din camerele casei ei. Pereții sunt plini cu straițe, agățate pe ziduri, ca la expoziție. Nu mai sunt făcute din materiale tradiționale, s-a pierdut știința aceea. Dar modelele decorațiunilor au rămas cele vechi, deși sunt făcute cu mărgeluțe și paiete colorate. Exact ca la țăranii noștri, modelele sunt din natură – flori, frunze, arbori și stele. Zeci de femei de pe văile din jurul muntelui Sinai cos de mână aceste gentuțe și le aduc la magazinul lui Ahlem, ca să le vândă turiștilor. Este una dintre ocupațiile principale pentru femeile gebeleia. După ce am văzut diferitele modele de săcoteie, cu diferite modele de flori rare, ce se găsesc în deșertul de aici doar în anumite perioade ale anului, am
ieșit pe terasa din fața magazinului, unde am fost serviți cu ceai. Ne-am pus pe povești, cu alți vecini veniți întâmplător, și așa am aflat un alt lucru ce încă ne aseamănă – credința în magie. Și la ei există luatul laptelui, deochiul, descântecele. Dar cel mai mult m-a impresionat povestea lui Mahmoud. Ai crede că magia populară ține de amintiri din bătrâni, însă Mahmoud e tânăr și mi-a povestit ce a pățit chiar el, nu demult, când era jucător de fotbal. Privirea „rea” și gândul rău ale unui competitor i-au afectat un picior luni de zile. Toți medicii îi spuneau că nu are nimic, și totuși el nu mai putea să joace ca înainte. A trebuit efectiv să fure un tricou al acelui jucător, să meargă la imam cu el, și abia după ce acesta i l-a descântat cu fum din anumite plante și a spus anumite rugăciuni, i-a trecut ca prin minune problema piciorului. I-am spus că și la noi încă se descântă cu plante, că bătrânii încă mai știu puterea descântecului, și Mahmoud a ridicat păhăruțul de ceai și a spus: Masha Allah! (Dar de la Dumnezeu).
O masă tradițională

De la micul magazin de suveniruri tradiționale, am mers și am mâncat acasă la Mahmoud. Casa lui arată ca toate celelalte, este netencuită pe din afară, dar în interior are tot confortul. Am prânzit în mod tradițional: soția lui Mahmoud a așternut pe jos o față de masă, noi ne-am așezat în jurul ei. De altfel, nu am văzut niciun fel de mobilă în casă – paturile erau doar saltele puse pe jos, canapeaua era făcută din niște perne mai mari, așezate tot direct pe podea. La masă, am primit o supă de legume delicioasă, în castronele mici, pui făcut la cuptor, pilaf, și un supliment de spanac, făcut cam ca la noi, în Ardeal, cu un pic de lapte. Mi-au prezentat copilul lor, de doar câteva luni, și am povestit despre planurile lor de viitor, de parcă ne știam de-o viață. Mahmoud și soția sa au cumpărat un teren și vor să își deschidă o pensiune, pentru turiștii ce vin la Sinai.
Cortul începuturilor

Am încheiat micul meu tur prin satul beduinilor, la cortul lui Ramadan. Mahmoud a insistat să mergem, și-abia ajuns acolo, am înțeles de ce. Pentru că era o locuință tradițională a beduinilor, așa cum a avut în copilărie și Soliman, tatăl lui Mahmoud. Practic, el este prima generație ce nu s-a născut la cort. De obicei, cortul era așezat în munte, cu o pânză mai groasă lipită de el. În stâncă se mai săpa o mică încăpere… și cam asta era tot. Sub cort aveai câteva perne în jurul unei fețe de masă, câteva oale, câteva farfurii și, cel mai important, covoare. Sunt atât de importante covoarele pentru beduini, încât, chiar și așternut în aer liber, te descalți înainte să pășești pe el. Așa au trăit beduinii, generații la rând, în acest tărâm de piatră și soare de foc, și mi s-a părut incredibil să descopăr de cât de puțin are nevoie un om ca să supraviețuiască. Singura lor problemă majoră a fost, dintotdeauna, apa. Acum, de exemplu, nu a mai plouat de doi ani, dar oamenii sunt încrezători că anul viitor va ploua…