Vă spun cu mâna pe inimă: Câmpulung Mus­cel este unul dintre cele mai frumoase ora­șe ale României! Și când afirm acest lucru nu mă refer doar la ceea ce o simplă plimbare tu­ristică îți poate scoate în cale: case într-o arhi­tectură neo-românească superbă, parcuri și bu­levarde cu arbori maiestuoși. Acest oraș îți dă, în plus, ca ro­mân, ceva extraordinar: sentimentul de reconectare la rădăcini, la istoria veche, la identitate. Puține locuri din România se mai pot lăuda cu așa ceva!

Înainte de a exista Sinaia și Peleșul, înainte de a exista chiar Bucureștiul, a existat Câmpulung. As­tăzi, noi vorbim de „capitală”, dar în acele vremuri „capitala” unei țări era acolo unde locuia domnitorul și se numea, simplu, „cetatea de scaun”. Prima cetate de scaun a Țării Românești a fost Câmpulung. Și povestea ei a început cu Negru Vodă coborând pe apa Dâmboviței și descălecând din Făgăraș în aceste locuri. Așa că plimbarea mea prin Câmpulung nu putea să înceapă decât la Mânăstirea Negru Vo­dă, inima veche a orașului. Și astăzi își păstrează zidurile groase, ce o fac să semene mai degrabă a cetate decât a mânăs­tire. În pronaos stau, cu biserica sprijinită în palmă, toți bărbații Ba­sarabi – domnitori și cti­tori, care au ridicat sfân­tul locaș pe locul vechii biserici, construite încă de la 1215. Chiar în a­ceastă biserica sunt în­mormântați Basarab I și fiul său, Nicolae Ale­xandru Basarab. Deasu­pra tuturor, pe bolta bisericii, este Iisus Pan­tocrator, blând și plin de lumină, așa cum l-a zu­grăvit nimeni altul decât minunatul părinte Sofi­an Boghiu. Întreaga bi­serică poartă pictura sa inconfundabilă, cu fine­țea și măiestria penelului său înduhovnicit. Alături de biserică, în curtea mânăstirii, este și casa dom­nească a lui Matei Basarab, cel ce avea să refacă din temelii acest lăcaș. Șapte ani mai târziu, în 1642, chiar în camerele domni­torului, avea să se tipărească una dintre primele cărți în limba română – „În­vățături peste toate zilele”. Și, nu întâmplător, tot din Câm­pulung avem și cel mai vechi document scris în lim­ba română, celebra „scrisoare a lui Neacșu” de la 1521.

Am plecat mai departe, la pas, prin Câmpulung, și câteva străzi mai departe de mânăstirea înteme­ietorului Negru-Vodă, am ajuns la Bărăție, biserica Sf. Iacob, a catolicilor. Cu un turn a cărui siluetă o recunoști din depărtare, cu o curte frumoasă în spa­tele zidurilor vechi, și aici este păstrat un punct im­portant al istoriei. Pe o veche piatră funerară, tocită de secolele ce au trecut peste ea, stă scris: „Hic se­pultus est comes Laurencius de Longo Campo, pie memoriae, Anno Domini MCCC.” În acel loc este înmormântat Laurențiu din Câmpulung, anul 1300. Este, nici mai mult nici mai puțin, decât cea mai ve­che inscripție în limba latină din Țara Româ­nească! Și chiar dacă astăzi nu mai este capitală de județ și pare un oraș uitat, „Cam­po­longo” apare pe prima hartă a lumii, cea desenată de călugărul Fra Mauro, la 1459. Toate aceste le­gă­turi, cu primele scrieri și primele cărți, nu aveau cum să rămână fără urmare de-a lungul istoriei! Dacă prima școală publică gratuită s-a deschis în Italia, la doar câțiva kilometri de Roma, în 1616, câțiva ani mai târziu, s-a deschis și în Câmpulung o astfel de școală, prima din Țările Române și printre primele din Europa. Domnitorul Antonie-Vodă spune în hrisovul său: ” Făcui domnia mea casă de învățură, adecă școală, în orașul domniei mele, Câm­pulung… să fie cu putință și bogaților și săracilor”. Iar Di­mitrie Gusti, cu sprijinul luminatului rege Carol I, a dus mai departe tradiția și, în 1896, Câm­pulung va avea o splendidă școală pedagogică, un adevărat palat de o frumusețe incredibilă, ce pare astăzi palatul unui rege. Pe vremuri avea fanfară, brutărie, fermă… și a fost construită cu meșteri pietrari ita­lieni… O minunăție ce ar merita doar ea un reportaj!

Casele

Adevărul este că în Câmpulung sunt atât de multe case, splendide ca arhitectură și uimitoare ca povești, încât ar fi imposibil să le spui pe toate într-un reportaj. În niciun oraș al României nu am văzut atâtea case frumoase, cu un stil neo-românesc curat, și cu atâtea povești de spus la fiecare dintre ele. Ore întregi am rătăcit prin oraș, admirând pridvoarele cu stâlpi sculptați, ferestrele cu ancadramente de piatră și stucaturile ca o dantelărie fină. În cele din urmă, fiindu-mi imposibil să aleg o casă și o poveste, l-am rugat pe domnul profesor Adrian Săvoiu să o facă pentru mine. El este pasionat de istoria orașului său și unul dintre cei mai buni cunăscători ai acestui loc. „Nici mie nu îmi este ușor să fac o alegere”, mi-a mărturisit el, zâmbind. „În Câmpulung sunt o mulțime de case și vile mag­nifice ca arhitectură și uimitoare ca povești. Dar o să vă spun o istorie personală, despre una dintre casele aflate chiar pe strada unde am copilărit. Este vorba de Casa su­rorilor Golescu, o vilă superbă. Am o amintire de la 5 ani, când una dintre domnișoarele Golescu mi-a zis să merg să le vizitez. Eram copil, eram curios… Am mers, am intrat pe aceeași poartă care există și astăzi, am urcat niște trepte de piatră, deasupra era o boltă de trandafiri care încă există și am ajuns în fața unei vile uriașe. Am intrat în casă și am consta­tat, cu mintea mea de copil, că nu toate camerele erau cu pereții drepți, așa cum știam eu, și că unele au tavanele rotunjite. Eram uimit că există o scară în interiorul casei, că sunt tablouri cu domni și doamne îmbrăcăți elegant… Am urcat la etaj, unde era un foișor, și de-acolo am amintirea primei mele priviri asupra întregului oraș Câmpulung.

Universul meu, limitat la ulița copilăriei, avea pentru prima oară această perspectivă uluitoare – orașul văzut de sus! Apoi a apărut și cealaltă soră Golescu și au început să vorbească ciudat, nu înțelegeam nimic din ceea ce spuneau. Abia mai târziu am înțeles că de fapt… vorbeau în franceză. Aceste surori aveau o distincție și o noblețe din alte timpuri… mă bucur că le-am cunoscut și că am o mică amintire despre lumea subțire de altădată, a acestui oraș. Ca prin minune, a scăpat acea casă de naționalizare și surorile au rămas acolo, până la sfârșitul vieții. Dar mai e ceva de spus… această casă fusese construită de tatăl lor, Ștefan Golescu. El își făcuse studiile în Franța și de acolo adusese și niște pomi deo­sebiți pentru parcul din jurul casei. Parcul există și astăzi, este foarte frumos și încă se păstrează un arbore-lalea. Este o mi­nu­năție să te plimbi acolo pri­măvara și vara!”

Vila Stătescu, Vila Paul, Vila Drăghiceanu, Vila San­du… și lista ar putea continua cu zeci de astfel de „vile”, care de fapt sunt mici palate, fiecare păstrând povestea familiilor care le-au construit sau locuit – oameni de afaceri, senatori, mi­niștri, ahitecți sau artiști. Cum se explică așa ceva într-un orășel ascuns între munți? Ei bine, există câteva explicații, și cu ele mă voi apropia de un alt strat al istoriei străzilor din Câm­pulung – perioada interbelică. O perioa­dă istorică ce încă plutește, ca un abur lu­mi­nos, peste întregul oraș, adăugându-se ve­chilor timpuri de dinainte. Un alt strat de frumusețe ce se așterne peste cele create secol după secol. De aceea, farmecul Câmpu­lun­gului este ca un parfum rafinat, ce își îm­prăștie nuanțele treptat, dacă ai răbdare. Un oraș-rodie, cu o mulțime de sâmburi, din care pot încolți nenumărate povești și înțelesuri.

Bulevardul Pardon și Grădina Merci

Așa cum am spus la început, Câm­pulung Muscel era deja pe hartă când Sinaia și Predeal încă nu existau. De aceea, toată protipendada Bucureș­tiului venea să se plimbe la sfârșit de săp­tămână în Câmpulung. În verile toride, bucureștenii căutau răcoarea și aerul bun de aici. Și mulți dintre oamenii cu bani au ales să își ridice chiar case de vacanță. Așa au început să apară vilele și micile palate. Norocul a fost că lângă Câmpu­lung este cariera de piatră de la Albești, care a atras mulți dintre italienii friuli, plecați în căutarea unui trai mai bun. Așa se face că oamenii cu bani din București s-au întâlnit cu constructori și pietrari de excepție, și rezultatul a fost un oraș plin de case superbe. Nu în ultimul rând, moșnenilor din zonă li se datorează stilul arhitec­tonic neo-românesc și păstrarea identității locului – legea lor nu le dădea voie să vândă pământul, așa că doar românii l-au moștenit, din tată în fiu. În pe­rioada interbelică, Câmpulung era deja un oraș în­flo­ritor și pe străzile sale puteai să vezi ultima modă de la Roma, Berlin sau Paris. Strada princi­pală de­ve­nise un adevărat Corso, unde doamnele își etalau rochiile, se plimbau la braț cu boieri sau ofițeri spilcuiți. Era atât de multă lume, încât, atingându-se unii de alții, tot timpul îi auzeai pe trecătorii ieșiți la promenadă spunând Pardon! Și Pardon i-a rămas numele bulevardului și în ziua de astăzi. Din Bule­vardul Pardon, plimbarea trecea în grădina publică, unde se auzea cântând fanfara. Exista acolo obiceiul ca tinerii domni să arunce confetti peste domnișoare, în chip de admirație. Ele spuneau Merci!, se bucurau de apreciere și treceau îmbu­jorate mai departe. Merci i-a rămas numele grădinii publice.

M-am așezat și eu pe una dintre băncuțe și am început să răsfoiesc un album cu vechi cărți poștale din Câmpulung. Din ele răzbate o tihnă și o elegan­ță, pe care astăzi noi o mai putem doar bănui. O no­blețe dată de protocolul ce se respecta cu sfințenie, o așezare a lucrurilor într-un alt ritm, în care aveai timp să te bucuri de ceea ce faci: plimbări în parcul băilor Kretzulescu, mese scoase la bule­vard de restaurantele dichisite, chiar și țărăncile la piață, îmbrăcate în celebrul costum muscelean atât de fru­mos, încât însăși Regina Maria l-a adoptat. Da, familia regală venea adesea aici, mărturie fiind celebra fotografie a Regelui, în balconul hotelului din Piața Centrală. Mă uit la cei ce trec acum pe lângă mi­ne și îmi pare că totuși ceva din acele vremuri s-a păs­trat și astăzi – o eleganță și o bu­nă-cuviință a câmpu­lun­ge­nilor, ce răzbate din felul lor de a vorbi, de a se îmbrăca, de a se purta. Bulevardul Par­don a fost refăcut cu piatră cubică, băncuțe și straturi de flori. Acum sunt din nou mici pensiuni și restaurante de-a lungul său. Magazinul de pălării din Titanic vals nu mai există, dar s-a păstrat firma pălărierului la Mă­geanu. În amintirea vremurilor bune, în Câmpulung se ține, o dată pe an, un mare festival al pălăriilor.

Orașul crucilor

Mergând la pas pe bulevardul principal al ora­șului, am observat ceva neobișnuit: în peretele de la drum al uneia dintre case, era zidită o cruce enormă, din piatră. Judecând după măiestria sculpturii și după vechimea ei, cu siguranță nu era o cruce obișnuită. Am oprit un trecător și l-am întrebat ce reprezintă. Explicația lui a fost următoarea: „Se vede că nu sunteți de aici, crucea asta o cunoaște orice câmpulungean! Este Crucea Jurământului. În urmă cu sute de ani, ea a fost ridicată și stă scris pe ea că locuitorii de aici sunt scutiți de taxe și dări. Mai târziu, oricine era ales primar trebuia să vină la această cruce și să jure cu mâna pe ea că va face tot ce poate pentru binele comunității. Abia după acest jurământ, în fața oamenilor și a lui Dumnezeu, își lua funcția de primar. Iar casa asta, în zidul căreia este băgată, este casa arhitectului Berechet. Toate clădirile frumoase din oraș, inclusiv Primăria și Casa de cultură, de el au fost făcute. Om de vază, a fost arhitectul-șef al Patriarhiei zeci de ani! Dar mai mergeți prin oraș, cruci ca aceasta mai sunt… nu așa vechi, dar mai sunt…”

Și, într-adevăr, mergând la pas prin Câmpulung, am numărat nu mai puțin de 17 cruci masive din piatră, extraordinar de fru­mos cioplite, toate mari și ma­si­ve, ca niște monumente închinate credinței. Majoritatea sunt puse la răspântiile drumurilor, sau aco­­lo unde altădată se termina vreun cartier al orașului. Chiar și astăzi, când oamenii trec pe lângă ele, se închină, și asta vor­bește destul de mult despre credința adâncă a celor de aici, păstrată timp de mai bine de opt sute de ani. Dar și mai surprin­zător a fost să aflu, din arhivele bi­bliotecii, că în oraș sunt de fapt 37 de astfel de cruci! Un lucru unic pentru un oraș al României! Un oraș al crucilor de piatră, un oraș al cre­dinței!

Cimitirul Flămânda

După ce am admirat impozantele clă­diri ale primăriei, bibliotecii și muzeului etnografic, am urcat din nou către Școala Normală și, imediat, am ajuns la vechea biserică Flămânda, aflată pe unul dintre cele mai înalte dealuri ale Câmpulun­gu­lui. În jurul ei este și cel mai vechi cimitir al orașului, care nu putea să fie altfel de­cât… uimitor! Am descoperit un adevărat Pere-Lachez, cu monumente funerare extraordinar de frumoase. Probabil, nici­unde un cimitir nu vorbește mai bine des­pre viață. Și asta, pentru că, vizitând aleile sale, descoperi toți oamenii înstăriți ce au ridicat comunitatea – ingineri, doctori, artiști sau afaceriști. Monu­mentele lor funerare vorbesc nu doar despre bogăția acestui oraș, dar și despre gusturile rafi­nate ale oamenilor, judecând după frumu­sețea crucilor și a mausoleelor. Pe unele cruci sunt fotografiile vechi ale răposaților și, de cele mai multe ori, sunt imagini de epocă ale unor domni eleganți, la costum, sau ale doamnelor aranjate ca pentru un bal interbelic. O nobilime ce și-a ținut rangul până în ultima clipă… și dincolo de ea…

Când vine seara

Este încă frig, și terasele restaurantelor și cafenelelor nu sunt deschise. Dar pe măsură ce seara cuprinde orașul, vezi luminile care se aprind în toate localurile, și e mai ușor să le găsești. Și am rămas surprins să descopăr că tabietul ieșirii în oraș, seara, e mai ceva ca la București! În primul rând, m-a uimit cât de multe restaurante și cafenele sunt! Aproape la tot pasul este o cârciumioară sau o cafenea sau un restaurant în toată regula, toate pline cu oameni frumos îmbrăcați și dichisiți, ca să ia masa „în oraș”. „Piatra Cra­iului”, „Musceleana”, „Cio­bănașul”, „Curtea veche” – cu bere ar­tiza­nală locală, „Janet” – res­taurant cu stand up comedy… și câte alte restau­rante, ce te îmbiau cu lumina caldă și mesele frumos aranjate. La Cafeneaua Convivial se fac serate de teatru și poezie, la Cafeneaua Coart este modern ca la un hotel de cinci stele, la Coloniale poți savura un capuccino într-un decor boem de altădată… și lista e atât de lungă! „Dar la Iepurașul ați fost? Nea­părat să mergeți și la Iepurașul!”, îmi recomandă o doamnă. Este una dintre cele mai vechi patiserii ale orașului și se pare că au cele mai bune merdenele din Țara Româ­nească! Atât de bune, încât a devenit un obiectiv turistic în sine și mulți călători, aflați în trecere prin zonă, se opresc special aici, să cumpere celebrele pateuri. Mi-am luat și eu două merdenele fierbinți și am înțeles imediat de ce este celebru acest loc – foietaj crocant, brânză proaspătă, din zonă – deli­cioase!

Viitorul

După ce am văzut trecutul și prezentul orașului, am vrut să mă uit un pic și în viitor. Cum o să arate? Ce va deveni? Cine ar fi putut să îmi răspundă la aces­te întrebări mai bine dacă nu câțiva tineri? În grădina publică Merci, acolo unde altădată se plim­bau poetul Ion Barbu și pictorul Theodor Aman, un­de stăteau de vorbă sculptorul Baraschi și scrii­torul Moșandrei, am stat de vorbă cu câțiva tineri și i-am întrebat cum li se pare orașul, dacă vor să ră­mână sau să plece de aici și cum cred ei că va arăta în viitor.

Florin, 27 de ani, mi-a spus: „Mie îmi place cum arată orașul Câmpulung și de aceea m-am și întors aici. Știu, mulți cred că este un mic oraș de provincie, dar pentru mine e foarte bine. Eu am făcut școala de bucătari, am lucrat și pe afară ca să capăt ex­periență, dar m-am întors, pen­tru că pot foarte bine să îmi fac me­seria aici. Sunt multe res­taurante, clienți sunt destui, mai ales turiști care merg în dru­meție către Iezer și Păpușa, așa că, cel puțin la noi, mesele sunt mai mereu pline. Plus că există și o tra­diție gastronomică locală, oamenii sunt obișnuiți să iasă la restaurant. Cum va arăta în viitor cred că depinde de noi. Deci, eu sunt optimist, dacă mun­cești, o poți duce bine aici”.

Ionuț are 17 ani și este în ultimul an la Liceul „Di­­nicu Golescu”. Pentru el, situația orașului pare un pic diferită: „Da, e frumos pe-aci cu toată istoria asta… dar, sincer, mare lucru nu prea ai ce să faci… Adi­că vreau și eu ceva concerte, muzică bună, spec­tacole moderne, la noi nu prea vin trupe. Este fes­tivalul de rock și cam atât, nici sală de concerte ca lu­mea nu este. Eu vă zic așa, din ce mi-ar trebui mie… Deo­camdată vreau să plec la facultate, dau la Poli­tehnică. Să merg să văd și eu Bucureștiul, să merg prin străinătate, să văd care e treaba pe acolo și după aia poate mă întorc aici, da’ e prea devreme ca să vă zic.”

Teodora are 21 de ani și e încă studentă la Agro­no­mie. Visul ei este să aibă propria pensiune, în apro­piere de Câmpulung: „Părinții mei au lucrat amân­doi la Aro Câmpulung. Pentru ei a fost o lovitură când s-a desființat fabrica. De altfel, mulți oameni au suferit atunci și era greu să îți găsești de muncă. Tata a tot înjurat la guverne și a rămas cu ideea asta, că ar trebui să plec din țară, să îmi găsesc ceva în străinătate, că nu e de stat aici, dar eu sunt de altă părere. Am copilărit la ța­ră și îmi place natura, așa că visul meu este să am o pensiune cu grădină și livadă. Spre Lerești este o zonă su­perbă, cu un potențial turistic enorm, și sper ca acolo să îmi împlinesc visul. Știu că nu e puțin ce îmi doresc, dar am timp și cred că viitorul acestei zone este turismul. Eu pe asta mizez”.

În împrejurimile orașului Câmpu­lung nu am apucat să merg, dar am vă­zut din depărtare Munții Făgărașului, albiți de zăpadă. Erau că o promisiune de liniște și măreție pe care o puteai contempla, chiar de pe străzile pline de is­­torie ale orașului. Poate că visele aces­tor tineri nu sunt chiar așa de în­depărtate. Poate că mai repede decât ar crede oricine, Câmpulung va deveni din nou locul de tihnă, bucurie și rafi­nament, care a fost cândva.