Intra aici pe site ul vechi "Formula AS"

Cucul verde

Foto: Shutterstock

Când vine Primăvara, de fiecare dată, pă­mân­tul învaţă iar şi iar să zboare. O ia mereu de la capăt, cu o putere şi o răbdare care mă intimidează şi mă face să mă întorc la primii mei ani şi la pădurea lângă care am crescut. Atunci, demult, în vre­mea aceea fără timp precis, la fel ca florile, copacii şi gâzele, mă trezeam şi eu din ador­mirea iernii, în bucuria razelor de soare ce alungau în­gheţul. Dimineţile erau mereu scăldate în lumină, ca şi cum pământul întreg ar fi fost închis într-un glob au­riu. Nicicând mirosurile, gusturile şi culorile n-au fost mai intens aşteptate, încercate şi trăite. Lumea în­trea­gă mi se făcea cunoscută dintr-o dată prin ele. Sim­ţeam cum vine primăvara, după cum mi­rosea aerul de dimineaţă. Şi nici nu se putea alt­fel, câtă vreme mai mereu eram pe-afa­ră, flă­mândă de mugurii acri­şori, de leurda usturoiată, ori de mă­crişul verzui. Căutam pen­tru joacă răcoarea muş­chiu­lui crud, întunecat, pipăiam ghioceii firavi, abia ieşiţi de sub stratul de frunze, încercam fără spor, zile în şir, să prind clipa în care se deschideau bre­be­neii şi secunda în care mugu­rii izbucneau cu poc­nete moi în flori de­licate. După mirosul aspru şi mă­reţ al zăpezilor, Pri­măvara venea mereu ca o descă­tuşare a simţurilor şi a stărilor inefa­bile, nelămurite, străvezii, precum aripile de libelule. Cu siguranţă că de aceea, din torentele ei de culori, parfumuri, mu­zici şi lumini, au putut să înflo­rească întotdeauna atâtea poveşti şi amintiri. Acum, la mulţi ani de când am văzut pentru prima oară cum vine primăvara, ele s-au mai nuanţat şi uneori sunt atât de străine, încât mă întreb mirată, oare chiar eu am fost personajul uneia sau alteia dintre întâmplări sau altci­neva? Poate că doar am auzit, demult, un cântec stra­niu, al altcuiva, şi fără să-mi dau seama, l-am învăţat şi pot acum să-l cânt şi eu.

Cântec de primăvară

Era o păsăruică ni­ţel tristă şi-o purtam le­gată de gât cu o sfoa­ră, de cum se du­cea zăpada şi până când toamna se muta iarăşi în iarnă. Era din lut, nu mai mare decât o nucă din acelea ol­toane, şi era vopsită ca verdele ierbii de vară. Avea capul mic şi doi ochi întunecaţi, unul dintre ei un pic lăsat într-o parte, aşa că din orice poziţie te uitai la ea, ţi se părea că te priveşte un pic galeş. Coada se termina în trei pene ridicate, ce se adunau într-un fel de fluierice ro­tunjită, ce avea o găurică dea­su­pra. Pentru fluiericea aceea am primit eu în dar de la tata păsăruica verde, într-o dimi­nea­ţă de demult, când am şi botezat-o: „Cucul verde”, căci în ziua aceea, tocmai auzisem pentru întâia oară în an un cuc cântând în nucul din spatele casei. Tata m-a învăţat să suflu în fluierice din când în când, ca să mă poată găsi la nevoie, după su­netul ei, căci mai mereu fugeam de-acasă. Mi-a plăcut cucul, de cum l-am văzut. Aşa că n-a fost greu să fiu pă­­călită. În scurtă vre­me, am învăţat să cânt la fluie­rice cum nimeni nu mai auzise vreo­dată pe uliţa noas­tră şi toată lumea era mulţumită. Ai mei ştiau pe un­de mă poartă cărările, iar eu eram mândră şi măreaţă, nevoie mare, ca un general de trupe. Nu-mi în­că­peam în piele de bucurie dimi­neaţa, când, după ce mă îm­bră­cam, Buna îmi agăţa de gât cucul şi mă poftea afa­ră, la joacă. De cum ieşeam în curte, coborând scă­rile mari de lemn bătătorit, îmi umflam obrajii de aer şi-apoi îl lă­sam să alunece prin găuricea fluie­ricii, câteo­dată repede, repede, ca o sirenă, alteori încet şi modu­lat, de părea că tocmai a prins viaţă păsăruica de lut şi că e gata, gata să se înalţe, cu mine cu tot, legată de sfoara ei, către cerul tot mai albastru şi cald. Pă­rea că pă­mân­tul întreg, cu casa Bunii cu tot, cu uliţa, cu gar­durile de lemn, cu piatra mare şi încălzită de soare, cu toa­te câte erau pe el, se mişca, tresălta, se legăna şi trăia în ritmul fluiericii. Şi mai simţeam că şi Primă­vara parcă venea mai repede, chemată de fluierul meu.

Cucul verde a fost tovarăşul meu vreo doi ani, apoi a dispărut dintr-o dată. Cred că nici nu mi-am dat seama că nu-l mai am. Pur şi simplu, am crescut şi ajun­sesem să am alte „înţelegeri şi convenţii” cu Bu­na, cu Mama şi cu Tata. Dar ţin bine minte că spre sfâr­şitul primului an de „cucărit”, eram deja maestră în suflatul fluiericii din coada lui. Uneori, răspundeam la întrebări tot cu fluiericea, lin, uşor şi liniştit sau repede, tremurat şi săltăreţ, după cum ar fi trebuit să-mi fie vorbele. Nu mai vorbeam ca oamenii decât ra­reori, şi tare des Buna mă trimitea în gră­dină, să flu­­ier la merii şi la perii înfloriţi, ca să scape de fluieratul meu şi să aibă linişte. Anii au tre­cut, cucul verde a rămas în gân­du­rile mele, oarecum legat de pri­măvară, tovarăş cre­din­cios al incursiunilor de la marginea pă­du­rii. L-am crezut pierdut pentru tot­deauna, dar într-o altă dimi­neaţă, dintr-o altă primăvară, mai aproape de zilele de acum, mare mi-a fost bucuria când Luca, ne­potul meu, care a avut no­rocul să crească şi el în ca­sa copilăriei mele, l-a desco­perit îngropat în pă­mânt, când săpa o groapă, pentru a planta un cireş. Ce bucu­rie nesperată! Nici nu se poate povesti! L-am luat, l-am cu­răţat de pământ şi i-am găsit loc pe masa mea de lucru. Nu m-am mai despărţit de el de-atunci. Din când în când, câteodată, când sunt mai singură, suflu încet în fluierice, chiar dacă glasul lui e un pic ră­guşit, poate de cum a stat în pă­mânt. Şi-atuncea simt cu adevărat că, orice s-ar întâmpla, oricât de sinuos ar fi drumul şi oricât de greu aş fi fost încercată de iernile ce mi-au în­gheţat sufletul, în fiecare pri­măvară, pă­mân­tul, cu tot ceea ce este pe el, vietăţi necuvân­tătoare şi oameni, laolaltă, învaţă, iar şi iar, să zboare, în rit­mul unei simfonii se­crete în care, din când în când, se strecoară şi chemarea unei fluierici răguşite de lut.

Păstrăvoaica

În vremea aceea, adică atunci când plecam în lume de gât cu cucul verde, mi se spunea „Păs­tră­voaica”. Mai întâi m-a strigat aşa Buna şi nu ştiu cum s-a întâmplat de au aflat apoi porecla asta toţi co­piii. Cred că a fost destul s-o audă o singură dată Virgil, şi toată uliţa a luat-o-n primire, şi aşa am ră­mas pentru mulţi ani în vorbele lor. Aşa mi-a rămas numele, până am mai crescut, şi asta din cauză că atunci când venea primăvara şi când soarele întârzia tot mai mult în lume, pe obraji, mai ales pe nas, pe umerii obrajilor şi pe sub ochi, îmi înfloreau pistruii, „bureţii”, cum li se mai spunea. Bureţii păstrăvi. „Du-te şi stai la soare, ca să-ţi iasă păstrăvii”, îmi spunea Buna când îmi dă­dea drumul la joacă. „Stai la soare, să-ţi iasă bureţii din piele şi răutatea din cap”. Nu prea înţelegeam ce au „bureţii” ăştia cu ră­utatea mea din cap şi nici nu pri­­cepeam la ce rău­tate se gândea Buna când vorbea aşa despre mine. Poate că „răutate” însemna faptul că mă ascundeam de ea şi nu-i răspundeam când mă stri­ga, ori poate că „răutate” era şi fuga zilnică de-acasă, pentru că nu aveam cu cine să mă joc. Cine mai ştie? Dar de acolo, de la acele pete mici, rotunde, aurii, care-mi ieşeau pe obraz şi mă însoţeau cât ţinea vre­mea cal­dă, pentru a se stinge şi a dispărea apoi în ce­ţurile de toam­nă, de acolo, de la ele, mi s-a tras porecla Păstră­voaica şi ea a dispărut treptat, încet, în câţiva ani, aşa precum au dispărut şi pistruii.

Lapte de pasăre

Pe la începutul lunii mai, mai ieşeam pentru prima oară în pădure, cu tot familionul. Urcam pe drumul vechi, forestier, şi ţineam firul repezit al apei, până ajungeam în umbra muntelui. Acolo ne aşezam într-o poiană în care răzbeau razele soarelui printre crengile brazilor uriaşi, şi câţi eram, în afară de Buna, care era femeie serioasă şi nu-şi punea mintea cu noi, încercam toţi, câteva ceasuri, să prindem peşti. Păstrăvi din aceia de-adevăratelea, nu vorbesc acum de pistrui. N-aveam undiţe, ne chinuiam cu coşurile în care du­ceam merin­dea şi ne luptam cu iuţeala peştilor şi cu ră­ceala de gheaţă a apelor, care parcă te frigea pe pie­le. N-am prins niciodată nimic, niciun păstrăv, deşi îi vi­sam în fiecare an tot mai mari şi mai coloraţi, aştep­tându-ne ca să-şi râdă de noi, ascunşi pe sub pietrele vi­neţii. Câtă vreme noi pândeam peştii, care săgetau apa cu zvâcniri neaşteptate, Buna îşi desfăşura bună­tăţurile aduse în coş. Dispărea apoi o vreme şi, când se întorcea, ne striga bucuroasă la „cacao kremmel” şi la „lapte de pasăre”. Pri­ma era un fel de îngheţată pe care o făcea din lapte gros, de bi­voliţă, în care amesteca ouă, nuci, miere şi cacao. Aproape de locul în care ne aşezam, era o vale în­gustă şi întunecată, umbrită de nişte stânci. Întot­dea­una, cât a fost copilăria de lungă, ţin minte că de fiecare dată, la începutul lui mai, încă mai erau în valea aceea locuri cu zăpadă netopită. Buna căuta un asemenea loc în care punea la îngheţat amestecul par­fumat şi, până să ne plictisim noi de prins peşti, îngheţata era gata. Era o minunăţie, pe care n-am mai regăsit-o în niciunele din preparatele cofe­tăriilor sofisticate de pe unde am umblat. Avea Buna un meşteşug al ei şi, dincolo de asta, avea o mare bu­năvoinţă de a ne bucura cu tot felul de bu­nătăţi. Traista ei nu se golea niciodată. Avea me­reu câte ceva bun pus deoparte, ca să uşureze mâhnirea unui prunc. Gata era şi suplimentul din „lapte de pa­săre” pe care-l fierbea într-un ceaun uriaş, după ce des­făcea acolo o păstaie mare de vanilie, care-i dădea un miros de înnebuneai, nu altceva. Lăsai şi coşuri şi peşti în plata lor, ca să ajungi mai repede lângă foc, să-ţi pri­meşti porţia. „Dar unde-i pasărea care ţi-a dat laptele?”, o întrebam, şi Buna ne tri­mitea râzând s-o căutăm prin­tre crengile înmugurite ale copacilor. Şi acolo mâncam şi „gar­ni­tura” din muguri proaspeţi de brad. Asta era pri­ma sărbătoare din an petrecută în pă­dure şi întot­deauna pe marginea cără­rilor erau înfloriţi brebeneii, mă­crişul-ie­purelui, ţâţa-vacii, ciuboţica-cucului şi mă­­­li­nul-sălbatic. Pe crestele muntelui era une­ori zăpadă, dar lângă noi aerul era moa­le şi firav, de-abia încălzit de soare.

Lecţia de zbor

Primăvara era anotimpul puilor. Toate vietăţile făceau pui. Mâţele fătau care mai de care prin podul cu fân, cloştile aşteptau cuminţi pe cuibare, înfoindu-se ca nişte curcani dacă le treceai cumva pe dinainte, iar pe vecina Bunii, Vilma, iar o aducea băr­batul acasă, după câte o săptămână de stat în spital, cu câte un prunc nou în braţe. Unde te întorceai, peste tot, în curte, pe uliţă, prin şoproane, pe lângă garduri, prin­tre ier­buri, mişunau animale mici şi pui de tot felul, gâze şi gândăcei care se bucurau de lumină, vacile-Dom­nului, nenumărate, furnici cu aripi, ori fluturi zăpăciţi încă de frig. Ferească Dumnezeu să fi omorât vreo vietate din nebăgare de seamă, ori grabă, ori prea mare în­credere! În lumea copilăriei mele nu era păcat mai mare decât ăsta. Erai silit să stai lângă vietatea res­pec­tivă până apunea soarele, căci aşa ştiam, că numai la asfinţit sufletul ei putea să-şi ia zborul spre altă lume. Trebuia să veghezi toată ziua, ori dacă nu, măcar să te în­torci din când în când lângă vieta­tea călcată din greşeală, ca să fii sigur că asfinţitul se aşterne peste un trup în­ţepenit.

Într-un an, sub paltinul de lângă cuptor, am găsit un pui de pasăre fără pene, că­zut din cuib. Doamne, cât de urât era şi ce gură mare deschidea ca să-şi plân­­­gă durerea şi nefe­ricirea despărţirii de ai lui. Am crezut că va muri şi l-am păzit toată ziua, l-am pândit şi l-am urmărit, ca nu cumva să vină asfin­ţitul şi să nu văd cum i se du­ce sufletul în raiul păsă­rilor. Numai că asfinţitul a venit, şi puiul încă mişca, au răsărit şi stelele şi el mai avea putere să plângă după mama lui şi-atunci, dacă am văzut că se întâmplă aşa, am înţeles că el nici nu va mai muri. L-am pus cu Buna într-o sită veche plină de pene de găină, deasupra sobei, ca să-i fie cald. L-am hrănit şi l-am îngrijit poate mai bine decât ar fi făcut-o mama lui care, oricum, mai avea vreo doi pui plângăcioşi în cuib, şi asta mi-a luat aproape o jumătate de pri­măvară. Puiul a crescut, s-a îm­brăcat cu pene moi, cenuşiu-albăstrii. Casa lui era tot în sita cu pene, pe vre­mea nopţii, dar ziua îl scoteam pe-afară, ca să-i arăt lumea şi să-l în­văţ să zboare. Îl aruncam în sus, cât puteam, şi el îşi desfă­cea aripile ne­putincioase, dădea din ele de câteva ori şi-apoi nu mai putea, se rosto­go­lea în plasa de prins fluturi cu care-l prindeam să nu cadă la pă­mânt. „Hai! Hai! Dă din aripi! Nu sta!”, îi strigam cu disperare şi eram gata să dau şi eu din mâini ca să-i arăt cum se face, şi cred că am şi făcut-o, atât de mult aş fi vrut să-l ajut să zboare mai repe­de, să se înalţe şi să rămână cât mai mult acolo în aer. Şi eram atât de convinsă că prin tot ceea ce fac îl ajut, că mă mir şi astăzi cum de n-am în­ceput să plutesc de la o vre­­me şi eu pe lângă el.

Într-o zi, puiul meu a stat mai mult în aer, dar s-a în­tors singur în cuibul din sită. În altă zi, a zburat până pe crean­ga vişinului şi-apoi în alta, mai caldă şi mai înso­rită decât cele­lalte, s-a oprit pe streaşina casei. Şi de aco­lo a tras cea mai grozavă cân­tare pe care am au­zit-o eu de la o pasăre. Atunci am ştiut că nu-l voi mai vedea. Îmi pă­rea bine şi-mi părea rău. Îmi ve­nea să plâng şi râ­deam. Pri­mă­vara era aproa­pe pe termi­nate şi eu mai cres­cusem cu un an. De a­tunci, ori de câte ori aud pă­sări cântând primă­vara, îmi este dor de el.

Prunul din bucătărie

În bucătăria casei în care am copilărit creşte un prun. E fratele meu de mulţi ani. Din primăvara în care tata l-a tăiat, ca să poată mări casa cu câţiva metri. Am trecut înainte de asta de atâtea ori pe lângă el fără să-l bag în seamă, iar el, tăcut, a fost martorul primelor mele jocuri. Niciodată nu am vorbit cu el până atunci, nu l-am chemat de tovarăş la nicio po­veste pe care le-o spuneam jucăriilor, nu m-am spri­jinit nicicând de el, ca să privesc mai bine cerul sau ca să pot prinde bondari verzi şi rădaşte cu coarne uriaşe. Cred că nici n-am ştiut că există până în ziua în care l-am văzut pe tata că-şi ascute sirisăul şi-l cheamă pe cumnatul lui să-l ajute la tăiat. Abia atunci am înţeles ce urmează să se întâmple. Abia atunci am văzut cât este de frumos, încărcat de florile albe, gălbui, răco­roase cumva. Abia atunci l-am cu­nos­cut, ca şi cum mi s-ar fi dat jos de pe ochi un văl de ceaţă. M-am prins de el cu mâini şi cu picioare, ca să-l apăr, m-am lipit de scoarţa lui cu obrajii înlăcrimaţi de ne­putinţă şi nu m-am lăsat dusă în casă până când sirisăul a fost pus la locul lui în ma­gazie şi bărbaţii s-au aşezat la po­veşti, râzând mânzeşte, hoţeşte, pe laiţa de afară. Cât am dormit eu de amiază, somn mincinos, somn tră­dător, ei l-au tăiat. Mă mir şi azi cum de nu i-am au­zit, cum de n-a ajuns până la mine strigătul tot mai firav al prunului, cum m-am putut lăsa înşelată de promisiunile lor min­ci­noa­se! De-atunci, în bucă­tăria casei în care am co­pi­lărit, tot creşte un prun. Şi de la o vreme, simt că s-a mu­tat şi în casa în care stau eu acum. De la an la an, e tot mai înalt şi mai pu­ternic, de la an la an e tot mai plin de flori. Une­ori, aud cum trece vântul iernii prin cren­gile lui în­gheţate, alteori stau în um­bra lui şi mănânc prune ze­moase, brumate de vânt, dar cel mai adesea îmi pla­ce să ascult lângă trunchiul lui cum vine primăvara. Cu miros de ierburi crude, cu zgomot zglobiu de ape care curg, cu bucu­ria unui fâlfâit de aripi în zbor.

No Comments Yet

Leave a Reply

Your email address will not be published.