ANTOLOGIE „AS”

• Căutând pustnicii •

Pensiuni, case, blocuri, magazine cu ceramică pestriţă, asfalt. Şi un oraş turistic, Horezu, în care toate lucrurile sunt aşezate la locul lor. Undeva, dincolo de sate, dealuri şi păduri, sub norii plum­burii ce vor aduce ploaia, muntele. Un mun­te ciudat, o dihanie tăcută, stâncoasă, adormită, fiinţa asta uriaşă care străjuieşte împrejurimile: Buila-Vân­turariţa. Cel mai mic Parc Naţional din ţară, pen­tru că, în termenii riguroşi ai datelor concrete, 4186 de hec­tare pentru un parc naţional nu înseamnă mare lucru. Doar că datele concrete şi realitatea lucie au avut me­reu grijă să ascundă nevăzutul, să-l explice, să-l îm­blân­zească, să-l supună. Spinărilor stranii de stâncă li s-a spus relief carstic, cum, la fel, existenţa tro­vanţilor pe care îi găseşti în Costeşti, pietrele ace­lea perfect şle­fuite, despre care bătrânii locului spun că ar fi vii, mărturii magice ale unor alte civili­zaţii, este pusă pe seama cimentului carbonatic ce gene­rea­ză concreţiuni gre­zoase. Lumi paralele şi un sin­gur loc, Muntele Bui­la-Vânturariţa, şi o călătorie înainte de ploaie, pen­tru a vedea ceea ce nu poate fi văzut.

Ploaia de atunci, ploaia de acum

Ploaia. Condensarea vaporilor din atmosferă. Ploa­ia de acum, când norii se strâng ca respiraţia unui ba­laur uitat deasupra muntelui; o ameninţare tăcută, abia simţită, ce te va însoţi tot drumul, răfuiala veche de când lumea cu un soare mult prea arzător. Drumul de acum, urcuşul istovitor prin pântecul unui munte, Bui­la, ca să-i găseşti pe ştiutorii neştiuţi, poeţii cre­dinţei, sihaştrii. Oamenii care acum, ca şi atunci, au rămas tăi­nuiţi în locurile astea, ca să vegheze tainele lumii ne­­văzute, să le pogoare pe pământ prin rugă­ciunile lor. La fel ca ploaia, la fel ca muntele, nu s-au clintit din loc, veacuri şi veacuri. Ei şi bătrânii de la poalele mun­telui au rămas ultimii mărturisitori ai unor vremuri în care lumea nu avea nevoie de logica văzutului, ci de cealaltă, mai înaltă, a unei realităţi de dincolo de lu­cruri. Minunile erau la îndemână, minu­nile veneau din cer, odată cu ploaia, minunile ar putea fi şi acum cu noi, la fel cum scria călugărul Rafail, de la Mâ­năstirea Hurezi: „Într-o noapte, după ce cântasă cocoşii spre zi, la 12 zile ale lunii fiind leatul 1795, au fulgerat cu multe străluciri în multe rânduri şi norii s-au tulburat şi au făcut multe tunete, cu urlet mult şi au plooat frumos”.

Tot el, Rafail, scria patru ani mai târziu: „Mi­nune noao. Luni seara, la un ceas din noap­te, încă şi mai devreme, au dat o ploaie repede, cu multe strălu­citoare fulgere. Şi nu va fi ţinut mai mult decât doao ceasuri şi au încetat. A dooa zi, marţi de dimineaţă, se vedea apa Oltului tulbure şi oamenii de toate părţile viand de la Olt cu mulţime de peşti: somni mari şi mici şi scobari mari şi mici şi de alt de tot feliul de peşte, cât se află în apa Oltului, găsindu-l oamenii umblând beat pe marginea apei, adunându-l oamenii cu mâi­nile şi scoţându-l la uscat, cât s-au umplut toate uliţele Râmnicului. Că oamenii sărise cu copiii cu tot de-l aduna. Tot în această zi, în deseară, au trecut mulţime de lăcuste la vale, viand după Olt din sus”.

Ploaia şi minunile care se ţineau după oameni, ca lăcustele şi peştii, pe Olt, din sus. Ținutul acesta bine­cuvântat ar fi fost acum un loc pustiu şi fără nume, dacă în 1490 banul Barbu Craiovescu (că­lu­gărit la bă­trâneţe sub numele de Pahomie) nu aducea de la Istanbul moaştele Cuviosului Gri­gore Decapo­litul. „Ghiaurul la ghiaur trage”, ar fi spus ne­gustorul turc atunci când, aşezate pe un talger pen­tru a fi răscum­pă­ra­te în aur, moaştele Sfân­tului au devenit dintr-oda­tă uşoare, iar banul Barbu Craiovescu a îndreptat balanţa doar cu o mână de galbeni. Întâmpinat la Du­năre cu mare fală, Sfântul adus de la Istanbul a fost lăsat să-şi aleagă singur locul de odihnă. Moaş­­tele sale au fost urcate într-o trăsură de cai „neînvăţaţi”, iar caii au ocolit oraşe, sate şi mânăs­tiri, au trecut de Tis­mana şi Cozia şi s-au oprit la porţile Mâ­năstirii Bis­triţa, de unde n-au mai vrut să plece sub niciun chip. Gri­gore Decapolitul îşi găsise locul, iar locurile aces­tea de sub munte, liniştea. Cu el și alături de el, oa­menii de aici au învins, veacuri după veacuri, bolile, seceta, războ­iul. O minune nevăzută care se pogora din cer, atunci când seceta pârjolea ogoarele oame­nilor – ploaia adusă de moaştele Sfân­tului: „Vă rugăm să bine­voiţi, respectabile pă­rinte, ca mâine a ne eli­bera moaş­tele Sfântului Grigore Decapolitul de la sfân­ta Mânăstire ca, împreună cu clerul şi poporul, să ieşim cu dânsele la locul numit Ferigea, unde se va in­voca mila dumnezeiască pentru reînvierea plan­telor şi a fructelor”. Era o zi oarecare din Iulie 1864, iar ploaia venea, o binecuvântare adusă de un sfânt, aici, în locu­rile de la poalele Builei. Ploaia aceasta ce a umflat acum apele, apele care au înghiţit poteca pe care ur­cam prin ar­şiţa asta zăludă ca­re tot creşte. Sun­tem sin­guri, în ini­ma unui munte pus­tiu, căutând faţa ne­vă­zută a lucruri­lor.

Respiraţia uriaşilor

Pe multe din po­tecile astea, oa­menii se feresc să umble. Sau o fac cu teamă, cu rugă­ciu­ne, smeriţi. Pen­­tru că în locurile astea nu umblă ne­stinghe­rite doar a­ni­­malele sălba­tice, ci şi duhuri, mi­ra­cole, poveşti. Fa­ţa nevăzută a mun­telui. Muntele ma­gic Buila-Vân­tu­rariţa. Iar po­veştile se spun în şoaptă, noaptea târ­ziu, ne­poţilor. Iar cei care mai ascultă po­veştile bătrânilor nu pot, nu au cum să uite. Se fac mari şi pleacă la oraş, învaţă să recunoas­că reali­ta­tea care explică şi as­cunde nevăzutul, dar undeva, într-un loc tai­­nic, poveştile de de­mult continuă să se spu­nă şi se cer spuse mai de­parte. În Cos­teşti, la poalele Mun­telui Buila, l-am aflat pe Dumitru Bon­doc. Un om mare, care şi-a sacrificat timp, bani şi energie, pentru a găsi poveştile locului, pen­tru a nu le lăsa pradă unor vre­muri care au început să uite. Un om care ştie tainele po­tecilor, ale fântâ­ni­lor, un om care nu a uitat ros­turile de demult.    A strâns is­to­rii, fapte, amintiri des­pre muntele ăsta şi satele răs­firate la poalele lui şi le-a adunat pe toate în cărţi, mai multe cărţi. Poa­te că şi dintr-un soi de da­torie, o luptă surdă împotriva uitării, dar poate mai ales pen­tru că a avut bunici care i-au spus po­veşti. Fără ele n-ar fi fost ceea ce este. Fă­ră ele, locurile ar fi rămas doar ceea ce se vede, sate vâlcene la poalele unui mun­te, oameni lucrând la o carieră de piatră neproductivă, o viaţă orizontală mucegăită de igrasia adusă de comunism. Aşa a aflat Dumitru Bon­doc că totul este iluminat. Aşa a aflat că lo­cul acesta a fost stăpânit în vremuri stră­vechi de uriaşi. Uriaşii aceştia numiţi „jidovi”, care şi-au lăsat urmele în pământul de sub munte. Oase uriaşe şi pietre perfect şlefuite, de mărimi uluitoare, lucruri greu de explicat chiar şi de logica oa­menilor de acum. Oasele ar putea fi ale unor dino­zauri, pietrele, rămă­şiţe ale unor civilizaţii apuse sau, pur şi simplu, jocul nebun al naturii. Doar că bătrânii de aici, ca şi bătrânii altor locuri, refuză să creadă aşa ceva. Ei vorbesc des­pre jidovi, iar jidovii erau uriaşi: „Cei mai piperniciţi dintre ei aveau capul cât hârdăul, ochii mari cât dovleacul, mâinile cât putinicile, iar dinţii ca fiarele plugului. Erau aşa de mari şi de puternici, că puneau un picior pe un deal al văii, iar un picior pe celălalt, se apucau cu mâinile de baierele cerului şi când le hâţânau, se cutremura pământul”. Asta îi povestea bunica Elisaveta nepotului Dumitru, iar din poveştile astea, el, copilul, şi-a croit un teritoriu fabulos, pe care nu mai avea să-l uite. Elisaveta locuia chiar în Valea Jidovii şi era de ajuns să-şi întindă mâinile ca să-i arate paşii uria­şi­lor, pentru ca lucru­rile să nu mai fie ceea ce erau, să de­vină uriaşe, fabu­loa­se, de necuprins. Do­uă sute de metri de vale pentru un sin­gur pas! Aşa a aflat Du­mitru Bondoc cum, în spa­tele a tot ce se vede, se as­cunde şi altceva, mai tainic, mai puternic, mai viu. O altă realitate, despre care ştiu­torii vorbesc în şoaptă, ca să n-o tulbure, ca s-o lase mai departe aco­lo, în poveste, în ştiu­tul acela neştiut.

Priveşti muntele acesta straniu, neum­blat, pe care urci încet într-o zi toridă, cu o ploaie care aş­teap­tă să vină. Te opreşti şi asculţi li­niştea uriaşă care te împre­soară, închizi ochii şi vezi. Toate as­tea sunt posibile, tot nevăzutul e încă lângă tine, în respi­raţia asta a pă­mân­tului şi a stâncilor care foşnesc. Ar pu­tea fi uria­şii care se odihnesc, ar putea fi ploaia adusă de un sfânt. Ar putea fi mun­­tele acesta vrăjit, pe care trebuie să-l urci mai departe.

Zmeii de pe Coasta Rea

Trecem râul umflat de ploi, pe mici col­ţuri de bolovani ieşite din apă. Poteca se afundă în pădure, dis­pare, orbecăim în cău­tarea ei. Dintre toţi munţii pe care am umblat, Buila este cel mai sălbatic, mai viu, mai tainic. Hăţişurile sunt greu de răzbit, soarele arde prea tare, pajiştile sunt pustii, iarba devălmăşită, o blană verde şi lungă a unui animal sălbatic. Cerul nu se mai sfâr­şeşte, a amorţit deasu­pra ta, albastru, ne­clin­­tit, ar putea fi ieri, cum ar putea fi şi mâi­ne, ai pu­tea să ră­tăceşti aici de mii de ani, totul într-o zi, aceeaşi, care nu se mai sfârşeşte. Te afli într-o reali­tate care îşi şterge încet graniţele, poate că ai trecut, fără să ştii, vămile dintre văzut şi nevăzut. Dincolo de păduri şi văi, printre hăţişuri şi stânci, te-ar putea pândi, la fel de bine, urşi sau uriaşi, oameni sau zmei. Pentru că, din poveştile pe care le-ai aflat acolo, jos, în sate, aici totul e posibil. Zmeii încă există la poa­lele Builei, oamenii i-au văzut cu ochii lor. „Se zice că între râpile sălba­tice şi împădurite ce fierăstru­iesc Coasta Rea, în apropierea vârfului acesteia spre Culmea Mlăcilor, să­lăşluiesc dintotdeauna zmeii, pe care ochii oame­nilor nu-i pot vedea. Numai în nopţile senine de vară şi pe lună plină, ei îşi părăsesc vizuinele ascunse, ca nişte flăcări palide şi prelungi, ce plutesc agale spre răsărit, spre Dealul Lazurilor sau Valea Jidovilor, în căutarea fecioarelor, care încă mai umblă în puterea nopţii. Atunci, zmeul ia pe dată chipul unui tânăr chi­peş care, sucindu-le minţile, le zmeieşte, lăsându-le grele. Spre dimineaţă, se preschimbă la loc în flă­cări şi se întorc la vizuinele lor. Fetele ce au avut neno­rocul a fi zmeite vor fi bân­tuite în toate nopţile senine de zmeul acela”. Şi asta nu e doar o legendă. Mai mulţi bătrâni au văzut cu ochii lor flăcările acelea pre­lungi şi palide coborând noaptea râpele de pe Coasta Rea… Lenuţa Anghel, de pildă, le descria ca pe „un fuior de flăcări rotindu-se și care scotea un vâjâit dră­cesc”. Gigă Bâzâc, un alt bătrân din Costeşti, a văzut şi el în tinereţe zmeul: „un şarpe de flăcări, portocaliu, cu un cap mai gros înspre Coasta Rea şi cu o coadă mai subţire înspre deal”. Dumitru Bondoc a văzut, la rândul lui, flă­cările. Avea doar 17 ani şi se întorcea spre casă, iar amintirea de atunci i-a rămas întipărită pe viaţă. Una e să ţi se spună despre uriaşi din care n-au mai rămas decât oase şi pietre, şi cu totul alta să vezi zmeii cu ochii tăi. Ca să-şi învingă spaima de atunci, a încercat să supună miraculosul prin explicaţii logice. Aşa cum facem de o viaţă, aşa cum cer regulile lumii în care trăim. Sub apele muntelui se ascunde sulf. Odinioară un loc mlăştinos, acum acoperit de ape, Coasta Rea eliberează uneori, pur şi simplu, acest sulf. Sulful se aprinde în unele nopţi, iar vântul îl poar­tă pe vale, o flacără lungă, şerpuită, la lumina lunii. Avem nevoie de explicaţii, de argumente, chiar dacă nimeni nu poate spune până la capăt cum se eliberează sulful acela de sub ape şi prin ce fenomen demonstra­bil ştiinţific ajunge să se aprindă şi să plutească spre vale. Zmeii mai trăiesc numai în poveşti şi ar fi bine să rămână acolo. E mai bine aşa, suntem în siguranţă, ce s-ar întâmpla dacă lumea în care trăim s-ar ames­teca cu o alta, pe care n-o putem stăpâni? Sun­tem pu­ternici, suntem oameni, tânjim după mira­cole, dar ne e o frică nebună de ele. Dum­nezeu să ne aibă în pază!

Cântecul dumnezeiesc al ielelor

Dumnezeu să ne aibă în pază, ne spunem toţi trei. Nu trebuie să-i întreb pe Claudiu şi pe Cristian, ştiu foarte bine că asta îşi spun şi ei. Încercăm să glumim, să ne as­cundem oboseala urcuşului, să ne prefacem că totul e firesc şi că ni­mic rău nu ni se poate întâm­pla, chiar dacă am rătăcit poteca, chiar dacă pantele devin din ce în ce mai abrupte. Căutăm pustnici, iar pustnicii nu ţi se arată atunci când vrei tu. Încercăm să stăpânim ne­vă­zutul, să-l lăsăm deoparte, ca şi cum n-ar fi. Suntem oameni, iar ceea ce nu se vede e întot­deauna mai greu de dus decât ceea ce ştii. Am putea să arun­căm telefoanele mobile, în muntele ăsta nu mai sunt de niciun folos, am putea doar să ne lăsăm, tăcând, în voia lui Dum­nezeu, şi să glumim mai de­parte, ca să ţinem neştiutul ferit. Aşa se face, sun­tem oameni în toată firea, chiar dacă orele trec încet şi nu vedem încă urmă de potecă. E o linişte asurzitoare aici şi, slavă Domnului!, căruţa dracilor, despre care Dumitru Bon­doc spune că o au­zea răsunând în miez de noapte, a rămas în satele din vale, departe. Atâtea sunete, spun oamenii, pornesc odată cu înserarea dinspre munte. Dracii care se rosto­golesc spre vale în căruţe trase de cai sălbatici! Iele zurlii care joacă de tremură pămân­tul! Ielele pe care Dumitru le ştie de copil, din poveş­tile bunicii Elisa­veta. Ea, bunica, ce a auzit într-o seară senină cântecul dumnezeiesc co­borând din munte. Un alai întreg de cimpoaie fâl­fâind încet deasupra caselor, şi ea, femeia aceasta, pe atunci încă tânără, încre­me­nită de spaimă, întorcân­du-se cu faţa la pământ pentru a nu vedea ne­văzutul, pentru ca nu cumva nevăzutul care nu trebuie văzut să se întoarcă împotriva ei şi s-o sluţească pe vecie. Şi Gică Bâzâc le-a auzit cântecul, când era cu vacile la păscut, acelaşi cântec plutitor „din zeci de ţambale, viori şi clarinete”. Şi el s-a trântit la pământ, şi el a refuzat să vadă nevăzutul. Şi astăzi se vorbeşte în sat, iar mama lui Dumitru Bondoc poate depune mărturie cum o „muzică ce venea de niciunde, dar parcă din toate părţile deodată, cu sunete de viori şi cim­poa­ie, ca dintr-o al­tă lu­me” s-a auzit lim­pede, dea­­supra casei, chiar în cli­pa în care tatăl ei adop­tiv, Du­mitru, a închis ochii pe veci, iar femeile au apu­cat să-i aprindă lu­mânarea la căpătâi. De aici, din muntele pe ca­re-l urcăm, coboară şi dracii, şi cântecele dum­ne­­zeieşti, şi ielele, şi zme­ii. De aici începe totul. Um­blăm încet prin inima lucrurilor, într-un loc pe care hăr­ţile îl nu­mesc Parcul Naţional Buila-Vân­tu­rariţa. Ceea ce n-au cum să ştie hăr­ţile şi nici noi e cum să gă­seşti chilii de pustnici în mijlocul acestei linişti de nepătruns. Când au cartat acest munte vrăjit, oamenii au uitat să pomenească de asta.

Tăcerea oamenilor, tăcerea câinilor

Neştiuţii, nevăzuţii, pust­nicii. Oamenii care se lea­pădă de sine în rugă­ciu­ne, ca să pătrundă în inima ui­tată a lumii. Străjerii nevăzutului care, în inima pustiei, leagă, din nou, ca la începuturi, cerurile de pământ.

„Soarele şi-a cunoscut apusul său. Pus-ai întu­ne­ric şi s-a făcut noapte. Cât s-au mărit lucrurile tale, Doamne, toate cu înţelep­ciune le-ai făcut!”.   

Găsim poteca şi ne tra­gem sufletul. Nu ne mai gân­dim la timp, nici la oboseală, nici unde ne va purta cărarea asta şerpuită. Sus. Mai sus. Apoi auzim câini, câinii ne aud şi ei, dar oamenii nu sunt aici, s-au as­cuns şi ei într-o lume nevăzută, cu animale cu tot. Cu Neluţă Purcărea, ciobanul, am vorbit însă pe cealal­tă parte a muntelui, mai sus de Va­lea Morilor. Tocmai urcase cu oile, îl aş­tepta o vară lungă, grea. Truda cu care s-a obişnuit de copil. Lupta cu ursul, cu lupul, cu sti­hiile, cu singurătatea. Lupta cu nişte legi care îi îngrădesc din ce în ce mai mult pe ei, oamenii ăştia care de o viaţă fac acelaşi lucru. Or el, baciul, se trage dintr-o familie veche de cio­bani: strămoşii lui au lăsat pământul bisericii ca să se ridice Schitul Pătrunsa. E mândru de asta, cum să nu fie? Îmi spune că i-a văzut pe pustnici, că printre ei sunt şi femei, că iernile de aici sunt grele, iar pustiul e mare şi că numai Dum­ne­zeu şi rugăciunea îi pot ţine în viaţă mai departe. „Păi, altfel cum?” Nu-şi vorbesc unii altora, dar nu pen­tru că nu s-ar înţelege, ci tocmai dimpo­trivă, pen­tru că se înţeleg. „Ei cu tăcerea lor, noi cu oile noas­tre, ne vedem, ne ştim şi asta-i tot”. Nu pun întrebări, fiecare îşi împarte muntele de sute şi sute de ani. Buila, muntele vrăjit, muntele cio­banilor şi al pust­ni­cilor. Doar legile Parcului Naţional le sunt şi unora, şi altora împotrivă. Cioba­nilor li se îngrădeşte zona de păşunat şi nu mai sunt lăsaţi cu capre, pustnicii n-ar mai trebui să-şi ridice chilii fără aprobare. „Dar astea tot prostii sunt şi ni­meni nu se supără pentru atâta lucru. Că tot e mai bine de când Buila se făcu Parc Naţional. Măcar aşa nu se mai puşcă animalele şi rămân şi pădurile la locul lor. Mai bine aşa, păi”. Iar Neluţă Purcărea, cioban din tată-n fiu, ştie ce zice.

Ne odihnim cu câinii ciobanilor alături. S-au îm­blân­zit şi ei: poate că ştiu mai bine decât noi unde tre­buie să ajungem şi ce mai avem de făcut.

După noi, potopul

„Doamne, strigat-am că­tre Tine, auzi-mă; ia amin­te la glasul rugăciunii mele, când strig către Tine, au­zi-mă, Doam­ne!”.

Trecem de câinii ca­re ne-au păzit. Mergem mai de­parte pe o potecă abia zărită, în mijlocul unei pustii neum­blate. Poate că am trecut de mult de hotare, poate că acei câini fără ciobani au fost ul­timii străjeri ai unei lumi şti­ute. În faţa noastră, chiar lân­gă po­teca pieptişă, stră­juită de pădure şi în miezul ar­ză­tor al muntelui, se ridică o coş­melie de scânduri, un să­laş simplu, auster, ascuns. Am ajuns fără să bănuim chiar în faţa lui. Aici ne-a scos poteca ră­tăcită, fără hărţi, fără sfa­turi, pur şi simplu, mai pur şi mai simplu decât toate întâmplările lumii. Privim pe fereastră înăuntru. Un pat de scân­duri, o icoană, un scaun, o masă. Atât. Pe masă, într-o strachină, o bucată mică de caş. Nu e ni­meni aici, pustnicul e nevăzut, sau s-ar putea să fie şi noi suntem aceia care nu-l pot vedea. Ne odihnim, aşteptăm şi spunem o rugăciune. Muntele ne-a primit în inima lui, respiraţia lui şoptită a ajuns până la noi, suntem în el, suntem înăuntru. Pustnicul nu se arată şi pornim mai sus, mai departe. Se aud şi oi, se aud şi oameni, nu-i vedem nici pe ei, e o vrajă aici care lasă lucrurile să fie cum sunt. Şi, în mijlocul pustiului acesta de la începutul lumii, ca şi când ne-ar fi aşteptat după atâta amar de drum, apare un indicator. Suntem aproape, nu mai e mult până la Schitul Pătrunsa. Poteca pe care am apucat-o, bezmetici, rătăciţi, era cea bună.

Norii se strâng ca respiraţia unui balaur uitat dea­supra muntelui. Suntem tot mai aproape de locul acela blagoslovit, în care lumina vine de la soare, apa din iz­voare, iar alimentele doar cu măgăruşi, pe po­teci. Locul pe care cei 35 de călugări de aici, aşezaţi în chi­liile din jurul bisericii, se străduiesc să-l păs­treze mai departe aşa, ferit de cei mulţi, lăsat doar celor ce se nevoiesc, urcând poteca abruptă. Poteca aceea pe care noi n-am găsit-o, ca s-o aflăm pe cea pe care mergem acum, tot mai aproape de schit, po­teca aceasta uitată, care ne-a scos în cale sălaşul unui pustnic. Vântul se în­teţeşte, soarele arde şi mai tare. Ajungem, ne închi­năm în faţa bisericii, intrăm. În urma noastră, abia acum se porneşte furtuna.