• Primele femei aviatoare din România au devenit eroine ale celui de-Al Doilea Război Mondial. O pasiune excentrică le-a transformat în salvatoare de vieți •

La finele anilor ’30, când Bucureștiul își trăiește pasional „ultimele nopți de dragoste” de dinaintea celui de-Al Doilea Război Mondial, câteva nume de femei țin prima pagină a presei. Numite „reginele aerului” din România, ele absolvă cu brio școli de aviație internaționale și impresionează la mari mitinguri aeriene din Europa, pilotând avioane personale! În doar câțiva ani, aceste tinere excentrice vor deveni eroine pe Frontul de Est, înrolate în ceea ce faimosul reporter italian Curzio Malaparte numise, cu infinită admirație, „Escadrila Albă”. Dintre ele, una se remarcă în mod special: o rusoaică    izgonită din propria țară devine cea mai mare eroină româncă în luptele împotriva Uniunii Sovietice. Pentru devotamentul său, Regele o acoperă de medalii, după numai câțiva ani, comuniștii o condamnă la ani grei de închisoare, la domiciliu forțat și la o senectute în sărăcie. Nadia Russo: via­ța transformată într-un zbor printre obuzele ina­mi­ce, peste deșertul nesfârșit al stepei calmuce, în căutarea unor soldați români supraviețuitori, cărora să le dea speranța că vor vedea și mâine lumina răsăritului…

Botezul aerului

Sâmbătă, 25 Iunie 1938, pista Aeroportului Băneasa găzduiește un eveniment mai puțin obișnuit: o slujbă de „botez”. Oficiază onorabilul părinte Popescu Lahovary, în prezența „nașului”, inginerul Nicolae Caranfil, fost ministru, și-a mamei aviatoarei. „Copilul” se cheamă Bücker „Jungmann” și e avionul personal al Nadiei, obținut cu mari sacrificii, după o entuziasmantă subscripție publică în Chișinăul tinereții sale. La un sfert de veac de când „pioniera” Elena Caragiani încercase zadarnic să devină aviatoare în România, reușita Nadiei Russo nu putea trece pe sub „radarul” presei. „Preotul Popescu Lahovary, confesorul aviației românești, a oficiat un scurt serviciu religios, stropind avionul cu apă sfințită, iar dl. ing. N. Caranfil a spart o sticlă de șampanie de avion, botezându-l. Domnia sa a elogiat pe aviatoare, îndemnând-o să dovedească și pe viitor aceeași îndrăzneață pricepere în a-l pilota. Avionul doamnei Nadia Russo este un aparat cu dovedite calități, la bordul căruia cunoscuta aviatoare va înregistra, suntem siguri, succese meritate”.

În lunile următoare, Nadia Russo e un nume nelipsit din paginile sportive și mondene ale revistelor românești. Participă la concursuri cot la cot cu bărbații, e invitată la mitinguri aeriene, ia parte la Raliul „Micii Antante” – 4.000 de kilometri pe itinerariul Praga – Ujgorod – Cluj – București – Belgrad – Zagreb – Praga. Pentru performanțele sale, Carol al II-lea îi conferă Ordinul „Virtutea Aeronautică” de pace, clasa „Crucea de Aur”. În toamna aceluiași an, e vedeta evenimentului de inaugurare a monumentului lui Aurel Vlaicu, de lângă Câmpina, presărând flori peste obelisc, din avion.

Dincolo de curajul nebun, Nadia Russo cucerește prin stilul ei franc, rebel. În Bucureștiul cosmopolit al anului 1938, Nadia e de un exotism cu totul aparte. Presa e plină de fotografiile ei. Chipul ei e magnetic: gene lungi și sprâncene arcuite, păr ondulat, șaten deschis, o față albă, luminoasă, de pe care nu lipsește niciodată zâmbetul. Cu un aer nonșalant, de artistă veritabilă, Nadia are o ambiție pe măsura personalității sale expansive. De la o vreme, lumea bună a Capitalei vorbește cu invidie, la colț de cafenea, despre ascensiunea fulgerătoare a tinerei rusoaice care se dovedea mai româncă decât toate româncele…

Chemarea sângelui nomad

Manierele desăvârșite, școala bună de la Chișinău și accentul parizian puteau lesne masca originea Nadiei. Dar frumoasa aviatoare n-avea nimic de ascuns: rusoaică albă cu sânge albastru, se născuse lângă Moscova, în 1901, în familia unui ofițer de carieră. Mama ei provenea dintr-o veche familie aristocratică, al cărei arbore genealogic cobora adânc în istoria Rusiei imperiale. Printre strămoșii săi figura chiar țarul Boris Godunov, de la începutul secolului 17! Orfană de mamă, Nadia studiază la Harkov până în 1917, când moare și tatăl ei, generalul de cavalerie Evgheni Brjozovski. Câteva luni mai târziu, izbucnește revoluția bolșevică, iar familia sa pierde totul. Ajutată de fosta ordonanță a tatălui, Nadia reușește să fugă din Rusia și se refugiază în Basarabia, care, în 1918, tocmai se unea cu Regatul României. Tânăra prinde drag de noua țară, se descurcă de minune în limba română, numeroasele sale talente îi impresionează pe profesori, iar frumusețea ei întoarce priviri pe bulevardele și prin grădinile de vară ale Chișinăului. Atâta aștepta mătușa la care locuia! O căsătorește, cu prima ocazie, cu un moșier basarabean, Alexandru Russo, din familia celebrului scriitor Alecu Russo. Mult mai în vârstă decât Nadia, Sașa Russo stăpânea întinse proprietăți funciare și ferme de oi. În ciuda diferenței de vârstă, căsătoria cu Sașa mergea bine, dar cele două surori ale soțului, necăsătorite, aveau un cuvânt prea greu de spus pentru ca independenta doamnă Russo să se simtă în elementul său la ea în casă. Drept urmare, Nadia se concentrează pe propria-i carieră. Între 1932 și 1934 frecventează cursurile pentru surori medicale organizate de Crucea Roșie la Chișinău. Tot în acea perioadă, urmează studii de „Belle Arte” la Paris. Acolo, departe de traumele adolescenței, în lumea în care încă mai străluceau paietele de „Belle Epoque”, Nadia Russo începe să-și schițeze, ca-n primele încercări pe șevalet, noul destin. Își promite să nu se lase până când nu va îndeplini visul cel mare, visul de a zbura. „Am avut un stră-străbunic tătar, «Murza Cet». Probabil de la el, care era nomad și umbla mereu călare, mi-a venit și mie să sbor cu avionul, neavând un cal!”, povestea mai târziu Nadia, cu umorul ei contaminant.

Brevetul 009

Chemarea sângelui sau nebunia tinereții? Nici nu mai contează: revenită de la Paris, Nadia se desparte de Sașa Russo și „zboară” la București, unde, în 1936, se înscrie la Școala de Pilotaj „Mircea Cantacuzino”. La vremea aceea, numărai pe degetele unei singure mâini femeile care îndrăzniseră așa ceva în România! Dincolo de adrenalina zborului, Nadia Russo intră, prin intermediul școlii de pilotaj, într-o lume fascinantă, alături de compozitorul Ionel Fernic, pictorul Grigoriță Stoenescu, recordmanul Traian Demetrescu, ziaristul și scriitorul Sandu Tudor, faimosul călugăr de la Antim de mai târziu, toți parteneri de aerodrom peste zi, la Băneasa, și de șuete lungite în nopțile boeme ale Bucureștiului.

După numai câteva luni, Nadia Russo obține brevetul feminin cu numărul 9 din aviația română și, în același an, și brevetul de zbor fără vizibilitate! În cel mai scurt timp reușește să-și cumpere un avion personal, un superb Bücker „Jungmann”. Statul român încuraja aviația, așa că jumătate din costul avionului e suportat de Ministerul Aerului, iar cealaltă jumătate e obținută, la Chișinău, prin subscripție publică. În semn de mulțumire pentru ajutorul primit, imediat după botezul avionului, Nadia participă, în vara lui ’38, la un miting aerian chiar la Chișinău. „S’au executat loopinguri inversate, sboruri pe spate, tonneaux-uri lente și rapide, pendule, sboruri cu elicea calată, atacuri aeriene ale balonașelor, înalte acrobații executate de emeriții sburători Bâzu Cantacuzino și de doamnele aviatoare Marina Știrbey, Virginia Duțescu și Nadia Russo”, scrie, entuziasmată, presa timpului.

Nadia Russo ia parte la numeroase concursuri aviatice interne și internaționale și obține, peste tot, rezultate remarcabile. E cea mai bună la aterizarea la punct fix, iar cele mai multe dintre raliuri, doar avioanele conduse de bărbați se clasează înaintea ei. În Noiembrie, presa din întreaga țară relatează, cu sufletul la gură, despre accidentul de avion în care fusese implicată: „Ieri, în timp ce executa un sbor de antrenament, aviatoarea Nadia Russo a suferit un accident deasupra comunei Fierbinți. La 100 metri înălțime, motorul s’a oprit brusc și n’a mai răspuns comenzilor. Păstrându-și calmul, cunoscuta aviatoare a izbutit să aterizeze în condițiuni bune într-o miriște”. Departe de a o îndepărta de zbor, incidentul de la Fierbinți nu face decât să o călească și să o ambiționeze și mai tare pe tânăra aviatoare…

De la „Sport” la „Actualități”

La începutul anului 1939, atmosfera în România e tot mai apăsătoare, spec­trul războiului e tot mai sufocant, iar paginilor de mondenități le iau locul, peste noapte, relatările de pe front. În ediția sa din 25 Ianuarie, „Ilustrațiunea Română”, celebra noastră revistă-magazin din interbelic, se străduiește, totuși, să păstreze aparențele: „Carnaval 1939” e tema copertei, pe care tronează un superb model, într-un decor chic, cu măști venețiene. „La interior”, poveștile sunt care mai de care: „Afacerea Natan – regele cinematografiei franceze, născut la Iași, ajunge la închisoare”, „G. B. Means – Mincinosul public numărul 1 din America” sau cronica entuziasmantă la „Clovnul”, cu Ion Finteşteanu şi Fifi Mihailovici, actorii de la Teatrul Naţional. Din rubrica „E bine să știm” aflăm că în craterul vulcanilor din Hawaii creşte planta rară numită ,,sabia de argint”, că un om nu-și recunoaște propria voce dacă o aude întâia dată pe un disc de gramofon sau că autorităţile turceşti subvenţionează cercetările pentru descoperirea tezaurului lui Mithridate, regele Pontului. Manifestările străjerești au parte de un fotoreportaj de o pagină, la fel ca „Pagina curiozităților”, unde sare în ochi știrea că „proprietarul unui bar de la periferia Londrei a fost silit, în urma unor recente «subtilizări», să-și lege cu lanțuri cănile, cu care servește băutura «onorabililor» săi clienți”.

În numărul acesta, plin de „varieteu”, Nadia Russo și prietenele ei prind întreaga pagină 2. De unde până de curând erau vedete ale paginilor de sport, cele mai bune aviatoare românce sunt mutate la„Actualități”. „Românce, aviatoare militare” e titlul reportajului, din care aflăm că, „la manevrele regale, cinci femei aviatoare au fost concentrate, încredinţându-li-se diverse misiuni, pe care le-au dus la capăt cu deosebit succes. Conform noii legi, doamnele Marina Ştirbey, Irina Burnaia, Mariana Drăgescu, Virginia Duţescu şi Nadia Russo au fost mobilizate odată cu camarazii lor, bărbaţi. Marina Ştirbey a condus un avion militar şi a lăsat o deosebită impresie. În timpul manevrelor, celelalte patru aviatoare au ştiut să-şi cucerească stima tuturor colegilor de pe aeroporturile militare”.

„Virtutea Aeronautică”, clasa „Crucea de Aur”

Doar un an mai târziu, se înființează primele echipaje de aviatoare sanitare, după ce Ministerul Aerului aprobă proiectele combativei aristocrate Marina Știrbey. „Pe Aeroportul Băneasa s-a aranjat un post de prim ajutor, utilat cu toate cele necesare: medicamente, infirmiere, medici, brancarde. Va începe în curând o serie de sboruri de antrenament pentru infirmiere, ca să poată suporta greutăţile unei călătorii cu avionul. În acest timp, ministerul Aerului studiază o uniformă pentru pilotele care vor face parte din echipele Aviaţiei Sanitare. Vom putea vedea fete tinere şi drăguţe, desigur, îmbrăcate în uniforma celei mai îndrăzneţe şi, în acelaşi timp, mai omeneşti cariere: aceea de a ajuta pe suferinzi în cel mai scurt timp posibil”, anunță presa de propagandă. În Septembrie 1940, Nadia Russo și Mariana Drăgescu merg la Stuttgart, de unde aduc în România două avionete de școală, Klemm. De acolo zboară înapoi spre țară, cu o singură escală!

După ce, în Iunie 1941, România intră în război contra Uniunii Sovietice, Nadia Russo participă, împreună cu Mariana Drăgescu, Virginia Thomas și Virginia Duțescu, la campania Basarabiei. Escadrila sanitară e trimisă pe front pentru a ajuta la transportul răniților. „Stăm în cort, la Tighina. Luăm câte doi răniți, unul culcat pe targă, grav rănit, și unul mai ușor, pe scaunul în spatele pilotului, și îi ducem pe terenul Tiraspolului, unde pot ateriza avioanele mari, care pot lua mai mulți răniți odată. Facem zilnic 6-7 ture”, își notează Nadia în jurnalul de front. Activitatea tinerelor femei primește imediat recunoașterea cuvenită. Mareșalul Ion Antonescu solicită Consiliului de Miniștri: „Să mi se facă o propunere pentru toate persoanele care lucrează la Crucea Roșie, ca să primească «Virtutea Aeronautică». Toate au făcut acte de mare bravură!”. Prin Decretul Regal, Nadia e decorată cu Ordinul „Virtutea Aeronautică” cu spade, clasa „Crucea de Aur”.

În a doua jumătate a lui ’42, tânăra aviatoare ia parte la campania Stalingradului. Întreaga escadrilă se mută la Plodovitoje, unde nesfârșitele întinderi prăfuite ale pustiului asiatic înconjurau micul aerodrom, vizat fără încetare de sovietici. De la un moment dat, aviatoarele primesc ordin să execute și zboruri pentru transportul corespondenței. Fetele acelea superbe din paginile „Realității Ilustrate” au, acum, misiuni la 2.000 de kilometri departe de casă și la numai 40 de Stalingrad! „Suntem des bombardați. Pe răniți îi aducem pe terenul imens de la Kotelnicovo, unde era un mare aerodrom și pot ateriza avi­oa­ne mari de transport. Noi ne descurcăm pe orice petic de teren…”, scrie Nadia, într-una din lungile nopți de nesomn pricinuite de cruzimea trăită pe viu a războiului de pe Frontul de Est.

„Singură, în imensitatea stepei calmuce”

În clipele de singurătate de pe front, Nadia Russo își scrie febril memoriile de război. Când colegii aviatori îi aduc filme foto din România, surprinde cadre artistice în mijlocul infernului. Filtrată prin sensibilitatea Nadiei, cartea ei de memorii de război, pregătită pentru tipar sub titlul „În goana aripilor albe”, ar fi devenit, cu siguranță, un best-seller. Din manuscrisul făcut pierdut de Securitate s-au păstrat, din păcate, doar câteva fragmente, publicate în presa vremii. Le citesc și le recitesc în paginile revistei „România aeriană”. Sunt literatură de război de cea mai bună calitate! Iar fotografiile sale, niște mărturii rarissime de pe Frontul de Est…

„18 Septembrie 1942… De dimineață, facem un transport. Ducem răniții până la Kotelnikovo. Vine cu noi și Moț – cățelușul-mascotă al escadrilei – să se joace cu soldații, cât timp vom zbura. În mașină stă la mine în brațe și caută să iasă cât mai mult afară pe geam, ca să-l bată vântul. Urechile îi flutură ca aripile liliacului, năsucul negru mișcă necontenit, culegând toate mirosurile stepei. Pe drumul care servește de aerodrom, mecanicii au pregătit avioanele. Răniții sunt aduși imediat. Vântul e, ca de obicei, foarte puternic. Norii de praf formează nenumărate vârtejuri, care urcă uneori mai sus decât sburăm noi. Rafale neașteptate ne scutură tot timpul. Nu a fost o zi să sburăm liniștit! Sunt singură cu doi răniți în imensitatea stepei calmuce. Sunt singură în pustietatea câmpurilor nesfârșite…

                                                     *

Când eram mi­că, îmi părea o adevărată expediție să ajung la capătul depărtat al grădinii; acum, la zeci de kilometri împrejurul meu nu e țipenie de om. Și cei pe care i-aș întâlni sunt necunoscuți și chiar dușmani. Sunt singură în avion cu doi oameni cari mi-au încredințat viața lor. Un eventual aterisaj forțat ar însemna mers pe jos mai mulți kilometri sau poate moartea. Toate greutățile drumului nostru trebuiesc rezolvate de mine – eu sunt cea mai tare din toți. Un efort, un surâs. Rănitul de pe targă, care-mi vede fața și care se uită mereu la mine cu coada ochiului, nu trebue să știe că vântul caută să ne răstoarne, că rafalele s-au întărit și că avionul geme sub puterea lor. Sângele poate să-mi vină brusc în obraji, sau, tot așa de brusc, să-i părăsească complet, fața mea va păstra surâsul. Și când, uitân­du-mă în jos, văd o mașină răsturnată sau cadavrul unui om sau al unui cal ars sau case în ruine sau gropile rotunde ale bombelor – buzele mele continuă să surâdă. Și chiar atunci când trec sub ochii mei cimitirele triste cu două, trei, patru rânduri de cruci uniforme – surâsul meu e tot același. Rănitul ce stă lângă mine, culcat pe targă, trebuie să creadă că totul este bine, că fiecare pas al elicei îl apropie de casă, că sborul aici, în stepă, este cel mai plăcut lucru din lume.

                                                      *

Ascult cum bubuie tunurile artileriei grele din direcția Stalingradului. Bum, bum! Vântul s-a ridicat din nou. Bate puternic în obloane și mișcă geamurile, șuierând jalnic. Suflă în rafale, ridică nori de praf, trântindu-i supărat în pereți. Mă scol și ies cu Moț în curte. Luna nu se mai vede. Stelele par infinit de sus și sunt așa de sclipitoare, cum n-am mai văzut nicăieri. Bum, bum! Cerul în partea Stalingradului e de culoare roșie, mereu clipește ceva pe el, se stinge și iar clipește. Pornesc brusc, în sus, nenumărate șiraguri de puncte luminoase – trasoare. Și iar e întuneric. Mă întorc în pat înghețată. Mariana doarme culcată incomod pe salteaua ei de paie. Moț se urcă cu mine în pat și se instalează pe perna mea. Bum, bum! Câți mor oare acolo, la 45 de kilometri de noi? Câți gem de durerea rănilor, de groaza bombardamentului?”.

„Năluca” Nadia

Condițiile de pe front sunt cumplite pentru tinerele din „Escadrila Albă”. Fetele dorm în corturi, au de înfruntat arșița zilei și frigul nopților de stepă, praful și pericolul omniprezent al partizanilor sovietici. Din când în când, câte un camarad aviator apropiat de formația de fete dispare în misiune. „Pe aerodrom e instalat un grup de bombardament. Cel mai mare prieten al nostru, din această unitate, este locotenentul Carp. De câte ori aterizăm aici cu răniți, dacă e liber, ne întâmpină cu vorbele lui favorite: „Mă, băiete! Ai aterizat elegant!”, pentru ca apoi să glumească cu noi și să ne povestească ce a mai văzut în ultimul său zbor. […] Locotenentul n-a venit deloc să ne primească. Când sosim cu ultimul transport, aflăm că nu s-a întors din misiune. A doua zi, la aterizare, cea dintâi întrebare este dacă s-a înapoiat. „Nu!?!”. Dar e cu neputință să fi murit! Va fi desigur regăsit!… Și zilele trec, una după alta, fără nicio veste despre el; noi continuăm să ne încăpățânăm în convingerea noastră că îl vom revedea”.

Invariabil însă, în imaginile în care e surprinsă, Nadia are zâmbetul pe buze. Vorbește cu însuflețire, sare pe geam ca o copiliță, e plină de tandrețe cu tovarășele de escadrilă. Pe front, aviatoarele noastre au parte deopotrivă de experiențe la limită și de întâmplări care de care mai amuzante. „Odată, Nadia Russo trebuia să ducă un soldat rănit ușor. Cum nu mai zburase în viața lui, acesta a privit speriat avionul: «Cine mână aeroplanul ăsta?». Cineva i-a răspuns, arătând spre Nadia: «Dumneaei!». Soldatul s-a uitat la ea cu maximă neîncredere și a refuzat să urce. În cele din urmă, cu greu, s-a lăsat convins. Nadia i-a povestit Marianei Știrbey, amuzată, că după ce au aterizat, soldatul recunoscător voia să-i sărute amândouă mâinile…”. Tot Nadia e cea care bagă în sperieți un soldat român aflat în patrulare în timpul unei misiuni de salvare a „Escadrilei Albe”. Îmbrăcată în nelipsita-i salopetă albă, care o distingea de restul colegelor, Nadia intră într-o pădurice din care trebuia să ridice un rănit. Auzind mișcare, un soldat de la unitatea antiaeriană din zonă se apropie pe furiș și se freacă la ochi când vede ce se află în fața lui. Se sperie atât de tare, că fuge spre unitate, strigând din toți rărunchii: „O nălucă! O nălucă!„. Cum să-și imagineze bietul răcan că acolo, în mijlocul pustiei și al războiului, s-ar putea găsi o femeie adevărată, în carne și oase?!

În Februarie 1942, „Escadrila Albă” ia o pauză de la ororile războiului și participă, la Mogoșoaia, la nunta Marinei Știrbey, inspiratoarea lor, cu tânărul Constantin Basarab Brâncoveanu. Nașă – însăși Martha Bibescu! Printre invitați sunt mulți camarazi de-ai Marinei, din aviație, așa că n-aveau cum să lipsească „domnișoarele de onoare” din „Escadrilă”. Lumea bună avea să vorbească multă vreme, despre „ultima nuntă aristocratică din Europa”. La scurt timp, România este înfrântă la Stalingrad și, în scurt timp, sovieticii, împotriva cărora luptaseră vajnicele noastre aviatoare aveau să se înstăpânească peste România…

„Regina” din Câmpia Bărăganului

Nadia Russo părăsește „Escadrila Albă” în 1943.    Pentru activitatea ei pe Frontul de Est, în afară de „Virtutea Aeronautică”, a mai primit Ordinul „Vulturul German” clasa a III-a și Crucea „Regina Maria” clasa a III-a. E arestată de comuniști pe 22 August 1950 și judecată în „Procesul aviatorilor”, fiind condamnată la 8 ani de închisoare. Eliberată după 5 ani, e trimisă cu domiciliu obligatoriu în Bărăgan, comuna Lățești. Acolo, în lagăr, Nadia suferă alături de soțiile unor personaje importante ale politicii românești: Maria Antonescu, soția mareșalului Ion Antonescu, și Lilica Codreanu, soția Căpitanului Mișcării Legionare, Corneliu Zelea-Codreanu. Tot la Lățești o întâlnește pe Nadia Russo, marele scriitor și disident anticomunist Paul Goma, care ne lasă o mărturie tușantă, despre cea care-i va folosi drept personaj într-unul din romanele sale. „Am cunoscut-o pe doamna Nadia Rusu, probabil în primăvara anului 1959. Nu mai era tânără, făcuse multă închisoare, era îmbrăcată «sărăcuț», cum constatase tata, care completase numaidecât: «Dar regină!». Nu știam că, pe departe, prin mamă, se trăgea din Țarul Boris Godunov, nu știam nici că e este rusoaică, iar numele i-l rosteam românește – Rusu – și nu m-a corectat niciodată. Știam însă de la Toni Dușescu, aviator, și de la Bebe Nicolau, ofițer de marină, că frumoasa doamnă, pe care și eu o iubeam în taină, era o eroină, fusese o aviatoare intrată în legendă, dimpreună cu «Escadrila Albă». Am schimbat cu dânsa vreo sută de cuvinte. Destule pentru ca, 30 de ani mai târziu, să o pun într-o carte: «Adameva». Condițiile de viață la Lățești erau mai mult decât precare: Nadia trăia într-o casă acoperită cu paie, cu lut pe jos, cu o improvizație de mobilier, înconjurată de o mică grădină de legume pe care și-o înjghebase. În sat nu exista, evident, nicio biserică, așa că s-a gândit să improvizeze una într-o baracă părăsită”. Pe peretele dinspre răsărit, povestește Paul Goma, talentata doamnă Nadia Russo, studenta de la „Belle Arte” de la Paris, L-a pictat, mare, pe Hristos răstignit…

                                                     *

După cei 10 ani de detenție, Nadia Russo s-a căsătorit cu Guy Bossie, și el deținut politic, și s-a stabilit la Călărași, unde a lucrat ca traducătoare la Combinatul de Celuloză și Hârtie. Pensionată în 1969, se adresează Consiliului Securității Statului pentru a-i fi recunoscuți ca vechime în muncă cei 5 ani de domiciliu obligatoriu, care să se adauge pensiei mizere de ajutor social, de doar 325 de lei, pe care o primea. La 80 de ani, scria: „Peste casa în care stau și unde îmi revăd filmul vieții mele, trec mereu avioane. Deseori mă trezesc pe la orele 3, când trece venind sau plecând de la Otopeni un avion de pasageri. Ce repede a trecut viața!”. Nadia Russo-Bossie s-a stins la 19 Ianuarie, 1988.